Cine are bani, deține controlul. Cine are controlul, are ceva de spus

Mama nu mi-a transmis acele gene supuse. Există o teorie. Că s-au înmulțit mai mult femeile ascultătoare. Așa funcționează evoluția. Nu după un plan, ci după adaptabilitate. Acceptați sau nu teoria. Depinde ce fel de gândire ați dezvoltat și adoptat. Fără acele gene, revolta mi s-a părut naturală.

Mereu aveam pe vârful limbii Dar de ce? Dar de ce cuvântul tău nu contează, mamă? Dar de ce să pun numele copilului după naș? Dar de ce să mă mărit, iar apoi să fac sex? Dar de ce, mama, de ce? Tata nu mi-a permis întrebări. După câteva palme, capacitatea de adaptabilitate mi-a arătat calea. Observă, dar nu întreba.

În aceste condiții, la maturitate nu mi-am descoperit nostalgii după copilărie. Uneori trăiesc ceva asemănător cu atacul de panică din cauza unor scenarii imaginare. Când eram mică, îmi plăcea să dorm pe malul Dunării. Înainte de a adormi, închipuiam fel și fel de povești de dragoste. Am rescris zeci de povești de dragoste cu mine protagosnistă. Dacă viața actuală e un vis, iar eu de fapt mă aflu în malul Dunării? Să revin acasă la mama și la tata. Să aibă din nou control asupra mea, în special financiar.

Controlul financiar e cel mai invaziv. Nu-ți rămâne nimic de făcut decât. Să suporți. Să dezvolți manevre de încurajare. Să acționezi cu tertipuri. Nesupusă de copil, detest cu toți atomii corpului meu stratagema Bate șaua să priceapă iapa. I-am ieșit lui tata din cuvânt. Tata plătea taxa de școlarizare. Am intrat la cu taxă, am ieșit la fără taxă. Să văd dacă îmi amintesc expresia. Uite-o. Ciocul mic sau. Sau nu mai mergi la școală. Soră mea a exersat până a reușit să iasă cu o diplomă. S-a angajat și dusă a fost. Abia mai dă pe acasă. Eu am eșuat. Îmi place să revin acasă. Orice nu-mi convine se transformă într-o ieșire pe ușă. Urc în mașină și ăla îmi e drumul. Nu mai există control financiar.

După ce am născut-o pe Mara, m-am confruntat cu un alt gen de control financiar, unul de catifea. Tata și-a urlat dreptul la proprietate. În familia tatălui Marei, am devenit conștientă că în familia mea comunicăm ca maimuțele. Țipăm și când discutăm banalități. La tatăl Marei comunicarea are loc fără țipete și cu stratagema Bate șaua să priceapă iapa. Mi-a luat timp să-mi manifest nesupunerea. Când primești bani, e greu să decizi cum trăiești și cum trăiește copilul tău. E pentru binele vostru. Cunoașteți expresia.

O fi! Doar că. Din nou am eșuat. Am primit bani și am făcut cum am vrut. Am încercat. Încă încerc. Fiecare părinte decide cum să trăiască copilul lui. Asta dacă nu acceptă bani de la bunici. Atunci bunicii au ceva de spus. Cine are bani, deține controlul. Cine are controlul, are ceva de spus.

Am eșuat ca fiică. Am eșuat ca parteneră supusă. Lupt să nu eșuez ca mamă. Să fiu o mamă suficient de bună e tot ce-mi doresc. Pentru asta am nevoie și de bani. Scriu pentru bani. Nu accept reproșuri de la străini. Primesc mustrări în schimbul facturilor plătite. De fapt nu o s-o fac. Nu cu istoricul meu. Primesc și acționez după cum mă taie capul. Luați omul după cum este, în funcție de gene.

Rămâne adevărat că cine dă bani controlează. Porniți de la această premisă și vedeți ce fel de om sunteți. Drumul apucat de mine s-ar putea să nu mă îmbogățească. Prefer mândria. Ah! Tocmai acum când au reduceri la Massimo Dutti, iar paltonul preferat de mine e numai 1199. Ce oră de rahat în viața mea!

Foto: Flavius Neamciuc

M-am săturat să aud: Mi-ai rănit sentimentele!

Oamenii s-au plâns dintotdeauna de vremurile actuale. Majoritatea oricum. Un lung șir de nemulțumiri putem scoate din literatură. Ba mai mult! Dacă nu specificăm anul și autorul, un text scris de Platon poate trece drept un text scris în 2019. Nu mă contraziceți, stau cu Mari gânditori politici pe genunchi, deși nu mi-a folosit în a argumenta. Mi-a furnizat idei esențiale, nu nemulțumiri.

Cu un ochi în trecut. Așa au fost și sunt oamenii. Nu se mai învață ca înainte. Nu se mai face ca înainte. Mereu nostalgici după trecut.

Ca atitudine față de trecut, afirm cu hotărâre că prefer prezentul. Când mă înfurie una sau alta în societatea de azi, îmi amintesc istorisirea lui Darwin despre operația efectuată pe viu pe un copil. Anestezia s-a descoperit mai târziu. Suficient să mă calmez și să mă întreb ce pot cu adevărat să fac eu.

Ieri am lipsit de la parada de 1 Decembrie. Ies în fiecare an. Mă fascinează defilarea și uniformele. E o formă de atracție incredibilă. Am stat la Zaza. Artisans Bazaar a avut ediția de iarnă. Nu mi-a ratat nimeni mesajul cu Vrăjitoare actuală.

Cu unele doamne am povestit despre. Vrăjitoarele actuale și vrăjitoarele din trecut sunt toate femei inteligente și educate. Asta pot face eu. Asta reprezint.

Nu arăt cu degetul femeile mutilate de botox. Nu e politicos. Nu arăt cu degetul femeile machiate excesiv. Nu e politicos. Nu arăt cu degetul. Nu e politicos. Dar nici nu ignor. Nu trec cu vederea pentru că trăim într-o epocă care abuzează de emoție.

M-am săturat să aud: Mi-ai rănit sentimentele. Contrar opiniei majorității, prefer demnitatea. Femeile desfigurate de botox și bărbații emasculați cu pantaloni strâmți și gesturi lipsite de vigoare par să nu aibă habar de atitudinea demnă. Toți murim. Nu toți facem o diferență pe lumea asta.

Îmi doresc să fiu o persoană care face diferența prin educație, prin demnitate, prin riduri, prin furie, prin scuze, prin îmbătrânire. Nu declar război femeilor pline de botox. Mă ridic. Ridic vocea pentru femeile naturale sau corectate fără să-și schimbe fața.

Când Mara o să intre pe ușă, vreau s-o recunosc și să mă recunoască. Nu vreau să ne uităm fețele. Vreau puțină demnitate.

Râsul ajută. Mai ajută: lectura, demachierea, crema, terapia…

Lista e deschisă. Adăugați.

Foto: Bogdan Mosorescu

Nașelor, să ne vedem mai bine îmbrăcate!

Amintirea zilei de ieri conține confirmarea percepției Marei, nouă ani, despre vârsta mea. Sunt o babă! Obișnuiesc să-i explic și să-i corectez presupunerile inexacte. Nu și de data asta! Nimeni nu se poate pune cu gloria și prospețimea tinereții. O asigurare i-am dat totuși. Oricât de greu îți vine a crede, părinții tăi nu sunt bătrâni. Ca să nu mai zic de faptul că ai o mamă de o eleganță dezinvoltă! Adică șic, Mara, șic!

Nu m-a crezut, sunt sigură! Hainele modeste care îmi învelesc trupul în cea mai mare parte a timpului nu atrag atenția unui copil. Lipsesc culorile intense, pietrele, paietele, trimiterile către vârsta copilăriei. Mie nu mi-e dor să fiu copil, eu exult ca adult!

Atracția către veșmintele frumoase a provocat un proiect drag mie. De doi ani m-am declarat adepta designerilor români și indirect m-am lansat într-un război cu nașele. Nașele reprezintă o categorie anume în gândirea mea. Acele femei cu părul sarmale și rochie cu tul și broderie. Mă detașez de personalități. Nu-mi pasă cine îmbracă o asemenea rochie. Întregul chinuie ochiul uman, un organ perfect și complex în alcătuire. E un organ regal care nu merită chinul tulului ieftin.

Susțin designerii români. Acesta este proiectul meu. Demararea a stat sub semnul intuiției și emoției. Am început cu Bardaș, am trecut prin Oianu și Bobar, iar acum o să vă povestesc despre Marmuse Atelier. Am lucrat cu o splendoare de femeie pe partea de fotografie. Numele ei este Zenobia Lazarovici.

Exasperată de felul plictisitor de a se îmbrăca al româncelor, am început să mă prezint pe mine în ținute semnate de un designer preferat. Fiecare ținută reprezintă o alternativă la rochia de nașă. Dacă mă considerați obraznică, cer permisiunea să vă corectez. Vă înșelați! Afirmația mea, percepută ca impertinentă, cu siguranță de publicul țintă, nașele, e susținută de cercetare. Nu am terminat design vestimentar, dar am citit Pictorul vieții moderne de Baudelaire. Ideea pe care și-o face omul despre frumos se imprimă în întreaga lui îmbrăcăminte.

Ce Frumos vedeți pe străzile Timișoarei? Dacă merg mai departe și numesc străzile Petroșanului?

E necesar să ne folosim de artificii pentru că slujesc frumuseții. Frumusețea ne dictează dispoziția, atenția, drumul în viață.

Dana Barbul desenează și colorează pentru Marmuse Atelier. Colorează, exact! Culorile m-au atras către: intensitatea rozului, claritatea albastrului, forța roșului. Nu am uitat de negru admirând hainele ei, mi-am dorit și altceva în garderoba personală.

Urmează să fiu nașă duminică. Tulul ieftin și broderia stau departe de mine în faptă și în gând. Îmbrăcămintea o să-mi completeze gesturile, o să mă prezinte ca o statuie antică. Statuia antică semnifică perfecțiunea. Sculptorul a cioplit până a corectat orice greșeală a naturii. David nu aparține naturii, ci putinței omenești de a corecta armonia. Nașele din categoria mea fantezistă sunt niște caricaturi. Atât vor, căci pot mai mult prin educație.

O să vă las câteva fotografii de la Marmuse Atelier. Nu știu dacă am fost vreodată mai frumoasă.

Nașelor, să ne vedem mai bine îmbrăcate!

Foto: Zenobia Lazarovici

Toate femeile nesatisfăcute să vină la mine

Copilăria și viața sexuală stabilesc în mod definitiv cine suntem și cum ne prezentăm ca persoane. Nu mă aștept să fiu crezută pe cuvânt. Asta nu o să mă oprească.

În sfârșit sunt un copil fericit. Am devenit unul după vârsta de 30 de ani, timp în care am dezvoltat o obsesie pentru Freud și am citit Opere complete. Anul acesta reiau Opere complete. Copilăria mi-am deslușit-o oarecum. Știu să lucrez cu mine. Mă concentrez acum pe viața sexuală.

Intenționez să fac un doctorat în sexologie. Pentru asta, m-am apucat de citit. De la Bookfest mi-am cumpărat cărți pentru doi ani, dar lecturez o carte împrumutată, Amor și sexualitate în Occident. Cum o să mă descurc cu toate, blog, Tricou, doctorat, mamiceală, iubită, nu știu încă?! Chiar puteți să vă imaginați statura mea mignonă cum dă din umeri derutată.

Absența sexului din viața noastră ne modifică comportamentul. Observații generale: femeile abstinente vorbesc mult și vulgar despre coit, femeile nesatisfăcute devin adultere sau gospodine ireproșabile, mamele nesatisfăcute se concentrează exclusiv pe copil și își pierd luciditatea. Observațiile generale nu se aplică situațiilor particulare.

Infidelitatea numără câteva motive, unele țin chiar de cultură, societate, epocă, educație. Mamele nu pot jongla cu motive, nu pot justifica rațional obsesia lor pe copii. Rămân femei nesatisfăcute sexual, cu o educație care nu este suficientă și cu un sentiment de inferioritate accentuat.

Cartea Amor și sexualitate m-a introdus în gândirea lumii antice, cu informații abundente despre homosexualitate, prostituție și pederastie. Pentru educația mea, e necesar să trec prin. Pentru ambiția mea viitoare, toate femeile nesatisfăcute să vină la mine, mă interesează prea puțin prostituția feminină sau masculină. Hetairele din Grecia, eromenes, cuplurile de bărbați, meretrices din Roma țin de vigoarea mea intelectuală. Am habar despre, dar scopul este să scutur prejudecățile femeilor actuale.

Femeile vremurilor mele par lipsite de feminitate și sexualitate. Unele disprețuiesc sexualitatea, altele și-o afirmă într-un mod obscen. Nici unele nu acceptă că sexualitatea vorbește despre persoana noastră. O imagine reprezentativă pentru atitudinile feminine actuale ar fi o imensă pânză în care descoperiți o îmbulzeală de femei din Antichitate până în epoca Facebook.

Femeia adoptă, istoria ne permite, o reprezentare sau alta care o sprijină în delirul ei că nici una nu mai e ca ea. Femeile urâte suportă mârlănia bărbaților frumoși. Femeile frumoase renunță la autoeducație. Femeile își asumă misiuni de eroine să-și dovedească abilitățile intelectuale. Se masculinizează prin ținute sobre sau insipide. Femeile scot din contextul epocilor un comportament sau altul. Acestea compun categoria nesuferitelor. Una se vede hetairă în dormitor și Margaret Thatcher în afaceri. Cum ziceam, istoria permite, dar puține au cercetat viața hetairelor, epoca lor, femeile își vindeau trupul, singurul bun de care dispuneau, sau vremea lui Thatcher și consecințele stilului ei de viață.

Femeia actuală jignește în profunzime femeia născută fără nici un drept din trecut. Deține arme și instrumente pentru o viață cu drepturi egale cu bărbatul, dar alege perspective năucitoare: de soție urâtă, dar loială, de gospodină, dar nevastă cicălitoare, de afaceristă, dar lipsită de maniere, de seducătoare, dar plictisitoare intelectual. Prea multe perspective, prea multe combinații!

M-aș bucura să ajung, prin doctorat, să scutur gândirea femeilor din epoca mea. Pe unele să le împing să dea 2 lei pe ele, pe altele să le întreb: Ești tu cea mai importantă, cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă?

M-am întins. Închei.

Râdeți înainte de toate și purtați o carte.

Sunt o curajoasă în ceea ce privește nimicurile vieții

Profit de Bookfest și susțin din nou beneficiile lecturii. O să vă ofer un motiv monumental pentru a citi, altul față de tot ce am notat până în prezent.

Orice întrebări aveți, în orice situație vă aflați, indiferent de intensitatea emoțiilor, o carte conține răspunsul. Cineva deja a trăit. Cineva deja s-a întrebat. Cineva are răspunsul. Știți ce anume au făcut cărțile din mine? M-au eliberat de presiunea convențiilor, de se cuvine, de părerea lumii. Mi-au dat o șansă să-mi găsesc fericirea.

În primul rând m-am potolit în simțiri. Reacționez în continuare instinctual, dar pot să aștept un minut. Nu mai sunt devorată de nimicuri. Pot să ies pe ușă și să las casa vraiște. Nu mi-e frică de părerea părinților, de musafirii nepoftiți. Mai pot să aleg un weekend afară în loc de un weekend în casă să dau cu mopul și să șterg praful.

Sunt o curajoasă în ceea ce privește nimicurile vieții. Cărțile mi-au tratat ignoranță. Am înțeles că sentimentele negative desprinse din relațiile cu părinții nu mă trimit în iad. De la iad aș deschide o discuție separat, dar las religia în mâinile altora. E firesc să-ți detești părinții, să-i iubești detestându-i. Îmi iau părinții așa cum sunt, iar eu fac să-mi fie bine. Îmi iau copilul așa cum este, cum pare că o să fie.

Durerea umană își are sursa în boală, natură, relațiile dintre oameni. Am tot notat informația asta de când am găsit-o într-un eseu la Freud. Oamenii sănătoși care locuiesc în confortul orașului se antrenează intens, de la naștere, prin educația primită, să-și zdrobească individualitatea prin fel și fel de relații dubioase. Fetele trec din grija tatălui, în grija soțului. Băieții trec de la dădăceala mamelor, la dădăceala soțiilor. Atâta plictiseală, atâta tristețe găsiți în orice piesă de teatru!

Cărțile te fac interesant! Te scapă de griji și misiuni puse pe umeri doar pentru un delir de grandoare. Trebuie să fac curat! Trebuie să merg într-o vizită care-mi displace! Trebuie să învăț ca ceilalți colegi! Trebuie să-mi iau mașină ca vecinul! Trebuie să! Trebuie! Să!

Trebuie să conștientizezi că ai minte și s-o folosești. Să muncești cu mintea și să muncești la minte. Nu e suficient să te naști om. Primul an din viața omului nici nu e prea nobil. Ca rasă, facem prea mult timp pe noi! Apoi devenim un fel de zei. Altă discuție, nu o port acum.

Cărțile ajută! Cei care scriu cărțile ne marchează viețile, unii dintre ei, geniile în primul rând cu originalitatea. Urmează apoi oamenii talentați cu capacitatea lor filozofică. Dacă doriți să mă verificați, încercați să ajungeți mâine la Jazz Poetry, de la 19, cu Șerban Foarță. Vă rog să-mi scrieți după. Sunt curioasă. Vă las acum.

Ne vedem la Bookfest! Pe mâine!

Foto: Mile Sepetan

Asta e femeie?! Stă toată ziua în pat și citește

În fiecare dimineață ies în stradă cu Mara și aștept să mă izbească frigul cumplit. Nu s-a întâmplat până acum. Au fost câteva zile cu temperaturi mai scăzute, dar nu m-am îmbujorat de ger.

Când revin acasă, imediat după ce-mi fac ceaiul, mă arunc în pat. După modelul lui Noica, diminețile le-am programat pentru lectură. L-am devorat pe Freud. Am început Karen Horney și deja am ajuns la jumătatea cărții. A citi tolănită nu mă atrage, dar căldura păturii mă convinge. Cum stau să citesc, îmi îngheață degetele. Mintea se aprinde. Zilele trecute am făcut febră de la o asociere. Mi-am propus s-o las mai ușor cu psihanaliza. După ce termin Karen Horney și încă o carte luată de la Gaudeamus, București, o să trec un timp pe beletristică.

Cum sorbeam dimineață din ceai, în pat, cu cartea pe genunchi, mi-am amintit o discuție amicală cu un profesor. Când era tânăr profesor, undeva la sat, cineva i s-a plâns de comportamentul unei femei. Asta e femeie? Stă toată ziua în pat și citește. Ce-o fi asta?

Mărturisesc. Dimineața stau în pat și citesc. Îmi permit doar acest moment al zilei pentru lectură, dar aș face-o și cât e ziua de lungă. Vedeți, pe la ora 11 mă așez de obicei la scris. Uneori nu am nimic de zis și mă apuc de curățenie. Vreau să am ceva de zis. Caut să mă cunosc și să-mi dezvolt o gândire proprie. Să mă iubesc.

Vorbe de guru, discurs motivațional ați putea să judecați. Fals! În ultimii ani s-a vorbit prea mult. Eu vreau să acționez.

Femeile s-au adaptat la dorințele bărbaților și au considerat adaptarea drept adevărata lor natură. Adică, ele se văd ori s-au văzut așa cum le-o cereau dorințele bărbaților lor; inconștient s-au îndreptat spre sugestia produsă de gândirea masculină. Karen Horney, Psihologia femeii, p. 63.

Cultura este dominată de o gândire masculină. Educația ne salvează. Ajută femeile să devină persoane cu gândire proprie. Să nu supraestimeze bărbatul sau să nu aibă o atitudine răzbunătoare împotriva bărbatului.

Prin educație ajungem chiar să ne iubim trup și suflet tocmai pentru că renunțăm să compensăm sau să demonstrăm. Nu știu voi, dar mie îmi place să mă iubesc trup și suflet!

Pasiune, să râdem înainte de toate și să vină sărbătorile!

Foto: Simona Nutu

Eu sunt așa, așa și așa. De unde știi? Mi-au spus și mie alții

Oamenii fac multe presupuneri. Uneori împărtășesc cu generozitate ceea ce presupun. De mică, una dintre urechi pare să fi avut o funcție specială. Să asculte ce spun ceilalți despre mine. Tu sigur ești descurcăreață! Și am fost. Cum aș fi putut să nu fiu?! Tu ești curajoasă! Harnică! Ordonată! Puternică! Amantă focoasă prin nașterea într-un anumit spațiu geografic: Oltenia.

Mă uit în urmă și realizez că în cea mai mare parte am fost tot ce am enumerat mai sus. În același timp n-am fost ceea ce aș fi putut să fiu pentru că mi s-a băgat sub nas CUM anume sunt.

Trag concluzia, cu experiența puținilor ani de maturitate, că un copil sănătos îi face pe oameni să presupună că posedă însușiri glorioase și abilități nobile.  Sănătatea și frumusețea asigură calități pozitive. Uneori se întâmplă să fie adevărat. Alteori se întâmplă să nu fie.

Așa debutează neliniștea unei persoane. Eu sunt așa, așa și așa. De unde știi? Mi-au spus și mie alții.

Oare cum aș fi fost dacă una dintre urechile mele nu ar fi prins sunetele articulate de adulți perorând presupuneri?

În căutarea asta, am descoperit și episoade contrare. Nu aș fi crezut că ești romantică! Poftim? Tu ești puternică. Tu nu ești sensibilă. Poftim? Tu ești puternică. Nu mi-aș fi imaginat o Dunia blândă. Nici un poftim. Știu, eu sunt puternică.

Poliloghia asta conține o concluzie. Vă grăbiți cu presupunerile, mai ales în fața unui copil. Ce știe un copil despre sine? Cercetătorii studiază de ani sinele și nu-l stăpânesc.

Observația tăcută îmi pare mai demnă. Observația tăcută în prezența unui copil e chiar varianta corectă. Și puteți să-i scutiți de exasperanta presupunere că sunt rușinoși. Rușinea se învață. Sentimentul ăsta penibil vine la pachet cu educația. Educația distruge cum creează sau creează și distruge.

Copiii sunt curioși. Ce bagă fiecare adult în copilul lui ține exclusiv de propria lui educație. Asta dacă nu le puneți telefoanele în mână inclusiv la masă. Câți îi spun atunci copilului cine este? Variante infinite.

Mi s-a mai spus, tot din copilărie, că sunt obraznică. Am fost, cum aș fi putut să nu fiu?!

Cu reprezentarea asta, vă strig cu un semn al exclamării la finalul frazei, să vă luați presupunerile și să vă duceți la plimbare! Nu-mi permit nici prea mult. Blogul mă obliga la un limbaj curat. Mara mi-ar atrage atenția și mi-aș anula cererea către ea să vorbească frumos.

Vorbesc și eu frumos. Nu și la mine în cap.

Foto: Simona Nutu

Libertatea fără egalitate îmi repugnă

Am de lucru. Am articole de pregătit. Mă învârt prin casă. Ideile din cap se mișcă în cerc. Mă irită lipsa de eficiență, oboseala, canicula. Un gând îmi reamintește de Mircea Eliade și Camil Petrescu. Descrierea lor desăvârșită despre căldura mare. Mesaje private îmi dispută atenția pentru protestele din țară.

Nu-mi mai vine să scriu despre nimic. Cum aș putea?! Lumea iese în stradă, luptă. Sorin Oncu se descompune, iar eu simt absența lui mai mult ca niciodată. Imparțialitatea lui mă liniștea. Toți par să urle la mine. De ce nu-ți folosești blogul să scrii despre găinarii de la PSD? Tu vrei să vină alții la putere, să nu existe continuitate?

Neutralitatea îmi face mult rău. Ba chiar am ajuns să-mi fie rușine când îmi justific pasivitatea. Nu fac politică pare mai mult să mă acuze.

Singură mă potolesc, îmi nimicesc rușinea.

Nu-mi este rușine că nu suport sloganul Muie PSD. Înjur ca un birjar de prea multe ori ca să nu știu că invectivele semnifică lipsa unui argument. Înjurăm când nu înțelegem nimic. Freud m-a ajutat să pricep.

Nu-mi este frică să recunosc că familia mea a votat PSD. Tatăl meu a încercat să-mi transmită o ură politică în copilărie: În familia asta nu votează nimeni țărăniști. Din păcate pentru el, fata lui a ajuns să fie oripilată de conceptul de națiune. Ascult când cineva îmi vorbește despre politică. Mă pierde imediat dacă mă trage la răspundere pentru neimplicare.

Libertatea fără egalitate îmi repugnă. În zilele noastre, dacă nu te declari anti PSD ești prost, comunist, curvă sau bună de stat la oală.

S-ar putea să greșesc, dar nu o să mă declar anti PSD. Trăiesc responsabil ca o persoană lipsită de spirit politic. Merg la vot. Tata a ieșit în stradă la revoluție. A condamnat și condamnă comunismul. Nu-l regretă pe Ceaușescu. A votat PSD. A reușit să sădească în mintea fetelor lui datoria de a vota. Eu și sora mea mereu am votat. În tot acest scenariu, nu-l găsesc pe tata mai prost, mai naiv, mai manipulat ca oricare alt individ anti PSD.

Consider că lumea se împarte în două: privilegiați și oi. Fac parte din cea din urmă categorie. Privilegiații conduc lumea, iar ceilalți își apără demnitatea. Toată lumea își dorește demnitate.

Nu o să-mi folosesc blogul pentru a înjura PSD-ul. O să repet la nesfârșit că vreau și îmi doresc să rămân străină de viața politică. Votez. Duc lupte separate: feminism, educație, sănătate, avort, copii abandonați, animalele străzii.

Protestele nu mă atrag. S-a întâmplat să-l citesc pe Canetti. Fascinația mulțimii de oameni subjugă pe oricine. Rinocerizarea lui Ionesco se înfăptuiește instant. Un unic creier nu mă interesează. Am și eu creierul meu. Să fie el responsabil pentru fapte, nu masa.

Ne vedem la vot. Democrația presupune suveranitatea poporului. Să fim o autoritate prin vot!

Foto: Simona Nutu

Mara. Copilul este o persoană separată

Port multe discuții despre copii în ultima vreme. Prietene urmează să nască. Prietene trecute de 30 de ani supuse de specie salivează după fiecare gravidă sau cărucior împins. Oftatul după un bărbat care ține un copil în brațe nu are nimic de-a face cu maternitatea. E doar sexi! Da, femeile se gândesc la sex fără rușine! Femeile cu dificultăți în procesul de reproducere mă solicită și ele.

În general sunt chestionată pentru atitudinea relaxată. Par să am una și chiar am. Dar. Nu este atât de ușor. O femeie care naște nu mai scapă de drobul de sare. Posibilitatea să pice în capul copilului există. Neliniștea nu dispare, se controlează.

Discutam ieri despre maternitate. Nu, maternitatea nu m-a făcut să strălucesc. Nașterea nu m-a împlinit ca femeie. La 30 de săptămâni gravidă arătam ca Fiona lui Shreck. Îmi iubesc fata ca pe ochii din cap. Asta nu înseamnă că nu mă scoate din sărite. Sentimentele contradictorii sunt firești. O confirmă psihanaliștii după mulți ani de cercetare pe ființa umană.

Spre deosebire de alte mame, descriu o anumită relaxare. Secretul constă în următoarea convingere: Copilul este o persoană separată. Nu doresc să mă realizez prin Mara. Unde am eșuat eu, să izbutească ea. Îmi pasă prea puțin de realizările ei de la școală. Are o mamă care îi pune la dispoziție toate instrumentele: cărți, jocuri, ieșiri la teatru și muzeu. Are un tată care reglează duritatea mea prin distracții nemăsurate. Dacă o să dorească să exceleze, o s-o facă. Tot în responsabilitatea mea pică să-i arăt ce înseamnă lipsa educației. Ignoranța, delirul de grandoare și banul au umilit și au ucis oameni. O să afle asta de la mine.

Încerc să mă feresc de ipocrizie. O să mai notez ceva. Stabilitatea financiară reprezintă un factor de prim ordin în menținerea unei dispoziții detașate. Mara frecventează o școală bună, cu profesori ținuți în frâu de educație și reguli să nu umilească pruncii. Coșmarul imaginat de fiecare părinte trecut prin vechea școală românească.

Cum am subliniat mai sus, mă situez într-o categorie aparte. Nu sunt cu nimic mai bună ca alte mame, dar cert este că nu mă definește capacitatea de născătoare.

Am simțit că-mi ies din piele în următoarele situații. Într-o excursie la Budapesta, câteva doamne din grup mi-au lăudat fata. Se vede ce educație primește! Eh! Afirmația aparține unor mame care au uitat cum se exprimă un grup de copii aflați în excursie departe de părinți. Oripilate de huliganismul manifestat în masă de o clasă de copii, Mara s-a ridicat ca o hârtie în vânt. M-am simțit excelent oricum. Amândouă ne-am simțit, Mara s-a lipit de mine și mi-a atins obrazul cu nasul.

Într-o zi a venit la mine la baie cu o bucată de hârtie igienică. Scria te iubesc. Bine, Mara, pe hârtie igienică? Nu, ca să te ștergi. Îmi dădeam cu ruj. Observându-mă, Mara a reținut că mereu îmi șterg din ruj cu hârtie. Scena reprezintă o obișnuință. Obișnuințele ne definesc.

La ultima vizită acasă la Severin, Mara a fost întrebată: Îți place la Severin? Da, acolo este Dunărea și Daria. M-a impresionat cu Dunărea. M-am topit ca o mamă, dar din motive diferite. Scena reprezintă un împrumut. Împrumuturile semnifică tinerețea fără bătrânețe.

Mara e basmul meu și încerc să o fac și pe ea să râdă înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

O paradigmă a scaunului de la Bufnițe

 După despărțirea de tatăl Marei, i-am urmărit fetei cu atenție desenele. Discuțiile nu au fost mereu de ajutor. Repede sau prea repede pentru mine a dezvoltat o abilitate nesuferită: spune ce crede că vrei să auzi.

M-am concentrat pe desen. Mi-a dezvăluit de pe foaie extraordinar de multă iubire, gelozie pe verișorul ei mai mic, o tristețe insuportabilă în creion negru. Inima ei s-a rupt.

Pe un caiet, de data aceasta de la școală, am descoperit percepția despre familie. Mama e frumoasă. Îmi place. Tata se joacă cu mine. Îmi place. Leto se joacă cu mine. Îmi place. Într-o perioadă a jocului la copii, mama ei nu prea se joacă.

Mama îi citește. Acum Mara citește. A învățat literele. Mama o poartă prin muzee, galerii și teatru. Mama pune Mozart și o corectează la gramatică. Mama o duce duminica la Bufnițe la povești. Activitățile culturale le-am postat mereu pe facebook. Mă ghidez după exemplul personal și puțin spre deloc spre recomandare.

Am gândit. În loc să duc un fel de muncă de misionar, să răspândesc activități artistice într-o lume cu rinoceri ionescieni dominanți, mai bine arăt ce fac prin intermediul social media. Postez de la teatru, de la filarmonică, din muzee, din librării. Recomandarea din partea mea a prins la ceilalți prin stilul de viață. Așa trăiesc eu. Pe facebook permit acces la o parte din cotidian. O prietenă invitată să sorbim un ceai în bucătăria proaspăt renovată a observat: Peste tot la tine sunt cărți. Într-adevăr se află peste tot. La intrare unde las geanta și cheile, la bucătărie, la Mara în cameră cu rolul de noptieră etc. Am încercat să înfrumusețez și scara blocului cu cărți. De două ori am pus cărți pe țevi, dar au dispărut.

Dedicată cărților și poveștilor, am primit două invitații să citesc la librăria La Două Bufnițe. Mara s-a bucurat cel mai mult când am anunțat-o. Aveam să aflu mai târziu motivul înflăcărării. La început am presupus că este iluzia puterii. Ea a avut ultimul cuvânt în alegerea cărții. Duminică, ziua când se citește, imediat cum am sosit, Mara s-a cocoțat pe scaun. Fotoliul care se balansează de la Bufnițe e plin de semnificații. Eu le-am descoperit pe rând. După momentul surprizei, am făcut prima interpretare. Pe parcurs s-au înmulțit semnificațiile. Aș putea să vorbesc mai departe despre o paradigmă a scaunului de la Bufnițe. Vă spun doar că eu am renunțat la scaun prima dată când am fost invitată. Numărul mic de copii m-a determinat să mă așez pe jos cu ei. Gândirea m-a asigurat că o privire de la aceeași înălțime cu ei o să mă ajute să le păstrez atenția. Concentrarea lor nu o pot evalua, dar Mara mea ar fi preferat să stăm pe scaun. Decizia de a mă purta cu copiii fără simpatii afișate, traumele dobândite din școală, a fost lipsită de înțelegere la Mara. Cred că am dezamăgit-o. Ea este o minune, o stea strălucitoare, o fetiță frumoasă și inteligentă, o mică bestie în intimitatea noastră sau în cerc restrâns. Acolo unde am public cu omuleți de un metru și jumătate de metru descriu nepărtinirea. Oricât de mucioși, gălăgioși, obraznici, căcăcioși sau frumoși sunt, au o singură etichetă. Sunt minuni și nici unul nu merită să se simtă ignorat sau neimportant. Cel puțin eu nu o să mă fac vinovată de umilirea unei minuni pentru că gena egoistă mă ține concentrată pe propria progenitură.

A doua oară când am citit, Mara mi-a pus în vedere așezarea. De data asta stai pe scaun, te rog frumos. Am ascultat-o. Nu m-aș juca pentru nimic în lume cu stima ei de sine. În plus, chiar nu știu de câte ori o să am ocazia de a o face pe Mara să se simtă mândră de mama ei. La Bufnițe nu și-a mai încăput în piele.

Preferințele Marei pentru lectură au fost: Gulliver, Poezii de Grigore Vieru, Scrisoarea I de Mihai Eminescu.

Ne vedem duminica la Bufnițe. Cafeaua este de asemenea extraordinară.