Mamele educate au puterea să salveze viitoarele generații de copii ai României

De vreo două zile și-a făcut apariția un cărucior pe balconul meu. S-a ocupat mamanu să-i facă loc între o cutie de vopsea, un ștender și un ghiveci de flori. Azi l-am privit cu coada ochiului. N-am ieșit pe balcon. Nu m-am apropiat de. M-am mângâiat pe burtă. Oh, Mateiu, Mateiu! Știi la ce se gândește mama ta când vede o femeie împingând un cărucior?! Uite o minte neîntrebuințată.
Firește că mă cert imediat și îmi reproșez ușurința cu care judec!

Dar asta îmi trece prin cap de fiecare dată. Uneori trag cu ochiul să văd dacă zăresc o carte pe undeva în spațiul de depozitare al căruciorului. S-a întâmplat să mai zăresc o sticlă de vin și am zâmbit cu bunăvoință și complice. Un vin atrage și o carte. Dacă circumstanțele îmi permit, când mă aflu printre mame, îmi dreg vocea pentru a persuada și aduc vorba despre cărți. Repet o idee și îmi imaginez că reușesc, ca un adevărat hipnotizator, să le sugerez să-și cultive mintea. Pentru că mamele educate cresc copii cu drepturi, dar și cu responsabilități. Pentru că mamele educate le vorbesc copiilor despre binele comun. Pentru că mamele educate reprezintă cea mai importantă resursă a României actuale.

Am crescut-o pe Mara cu drepturi și responsabilități pentru a deveni, cel mai sigur, cetățean german. O să-l cresc pe Mateiu pentru România sau pentru un alt loc în lume? Societatea românească necesită reformatori. Reformatorii sunt acele persoane geniale, dar persoanele geniale își caută viața în altă parte. Pentru că viață e în altă parte din cauza condițiilor create și întreținute de conducătorii corupți și incapabili ai țării.

Am în minte acum o categorie de persoane inteligente care au rămas să lupte pentru această țară. Cei mai mulți și-au dezvoltat o atitudine de miștocari. Parcă îi aud: Stai cu țiganul, înveți țigănește. Fără să-i contrazic, deplâng lipsa de imaginație cu care ne opunem politicienilor. Parcă Nietzsche vorbea despre resentimentul celor slabi împotriva celor puternici. Cetățenii români sunt plini de resentimente. Chiar și aceia care au plecat și și-au reluat viața în alte state. Chiar și aceia care s-au separat de drojdia societății și trăiesc cum își ducea pe vremuri Marea Britanie politica externă: într-o splendidă izolare.

Cresc împreună cu Mara de zece ani. De când am născut-o pe ea mi-am verificat convingerile, mi le-am anulat, mi le-am reinterpretat. Am ajuns la această concluzie: mamele educate au puterea să salveze viitoarele generații de copii ai României. Mârlănia a atins cote alarmante. De la educația mamelor pornește educația pruncilor. Momentan mamele României, multe dintre ele, s-au blocat în alăptare și diversificare. Atât vorbesc despre a ține copilul în brațe și despre a dormi împreună cu copilul că nu mă mir că rar zăresc o carte în spațiul de depozitare al căruciorului. Descriu scepticismul când vine vorba despre mamele din România. Prea multe au descoperit filozofia inorogilor a micilor plăceri ale vieții. Micile plăceri ale vieții, trec iar rapid și incorect prin Nietzsche, semnifică tot o mentalitate de sclav. O să mă opresc. Simt cum m-a cuprins gheara malițiozității. Or fi hormonii și atunci vă rog să mă scuzați dacă v-am lezat sensibilitatea.

Foto: Bogdan Mosorescu

Educația cu blândețe sau excursia all inclusive de la turci

Anul acesta împlinesc 15 ani de blog. În primii doi ani doar prietenii au știut că Dunia s-a născut Paula. Paula a creat-o pe Dunia de frică și de rușine. Mi-a fost frică să mă expun. Dacă mi se confirmă că scriu prost? Mi-a fost rușine că îndrăznesc să scriu. Dacă cineva respectat de mine, un profesor de exemplu, îmi va citi prostiile? N-am pornit la drum cu încredere în mine sau cu o viziune pentru blog. Am pornit la drum din nevoia de a scrie. Nevoia și lașitatea m-au așezat în această lume necunoscută.

În toți acești ani am dus lupte cu mine și am dus lupte cu ceilalți. Consider luptele cu mine firești, au ținut și țin de o dezvoltare personală. Consider luptele cu ceilalți injuste. A trebuit să dau explicații de ce refuz să fac și altceva. A scrie pe un blog nu înseamnă muncă, nu o să-mi aducă un salariu sau o pensie, nu o să mi se confirme vreun talent. Adevărat pe alocuri. Fals pe alocuri. Cel mai mult m-a înfuriat devalorizarea. Mă înfurie și în prezent. M-am opus mentalității și am așteptat ca necunoscutul, temutul monstru, să devină ceva obișnuit. În 15 ani unii s-au familiarizat cu un nivel nou de realitate. Atitudinea s-a schimbat, dar tot fără pensie rămân. Asta e o glumă. Ha! Ha!

Scriu pe blog de ani de zile. Citesc puține bloguri. Nu le consider o sursă de încredere. Blogurile aparțin imaginarului. Oricine are posibilitatea de a defula în acest spațiu, iar experiența personală nu ține loc de o opinie specializată. Pentru informații legate de sănătate, educație, economie etc, apelez la publicațiile academiilor, la instituțiile consacrate și la studiile cercetătorilor. De aceea am stat departe și de blogurile de parenting.

O să împărtășesc cu cititorii acestui blog părerea mea despre educația cu blândețe. Firește, am o părere. La Bertrand Russell am întâlnit pentru prima dată această formulare. M-a atras fără să clipesc. I-am citit cartea Despre educație pe nerăsuflate. La final am tras aer în piept îngândurată. Ceva m-a deranjat. Să fie faptul că eu uneori țip la Mara? M-am chestionat. E sentimentul oribil de vinovăție? E conștiința care mă chinuie? Nu și nu. Nu mă simt vinovată. Știu că greșesc. Nu mă chinuie conștiința. Mă dezaprob prin rațiune.
Bertrand Russell are dreptate. Educația prin blândețe schimbă lumea, schimbă cetățenii societății. Bertrand Russell și-a crescut copiii cu ajutorul guvernantelor. Le-a dăruit ore întregi, calitative cu blândețe. S-a plâns de influența guvernantelor, de prejudecățile lor care influențau comportamentul pruncilor. Asta m-a deranjat. Când ești mamă zi și noapte, când fericirea ta într-o anumită perioadă stă în excrementele zilnice ale copilului, când speli, gătești, te joci, alăptezi, te informezi, bei un pahar de vin cu prietenii și noaptea iei în brațe un trup de bărbat, cum rămâi blândă cu pruncul, cu bărbatul, cu tine însuți?

Educația cu blândețe a adus o nouă presiune în viața mamelor. Să constituie un ideal blândețea. Să ne-o dorim. Să o căutăm, dar să nu ne reducem valoarea pentru emoțiile negative puternice. Furia este o emoție puternică care pretinde recunoaștere. Ignorarea ei face loc bolii și unui fel de a fi nesuferit.

Blândețea în educație, dacă îmi permiteți o comparație grețos de simplistă, aduce cu oferta all inclusive de la turci. Ai nevoie de un pachet întreg cu beneficii: mese asigurate, cameriste, activități pentru copii, masaj. Așa devine posibil să manifestăm blândețe, nu doar s-o cultivăm cu rațiune și frustrare pentru că alții pot. Că Bertrand Russell a putut.

Ceea ce susțin ca mamă și ca ființă rațională și educată este că blândețea depinde de anumite situații și circumstante. Mamele nu au de ce să se învinovățească pentru că se pierd cu firea. Mamele să-și crească pruncii. Să trăiască pentru ele, nu prin copii. Să-și ceară scuze atunci când greșesc. Mamele greșesc, dar iubesc. Nu există mame perfecte sau eroine, dar există mame care din iubire au prilejuit fapte ieșite din comun numite de noi miracole.

Există ceva ce putem face pentru blândețe. Să ne educăm. Educația vine cu chei. Ce fac cheile?

Foto: Simona Nutu

Despărțiți sau împreună, unii părinți nu se înțeleg cum anume să-și crească pruncii. Parteneri în educație

Din când în când, pe lângă lecturile alese de mine, pentru mine, mai citesc și cărți pentru tatăl Marei. De exemplu mai am câteva pagini și termin de citit Cum să fii un tată bun pentru fiica ta. Dau pagină după pagină și subliniez ce mi se pare esențial pentru o educație armonioasă. Apoi iau telefonul, fac capturi de ecran și le trimit cu note. Te rog să citești ceea este subliniat. Cartea are 265 de pagini. Poți să-ți faci timp pentru câteva rânduri.

Își face. Nu-și face. Ne cam învârtim în cerc. Întrebările lui după. Insiști tu să mă determini să citesc? Cine a scris cartea? O insinuare despre orientarea sexuală a autorului am ignorat-o. Ține cu femeile, cu mamele. O adolescentă trebuie să-și vadă tatăl respectându-i mama. Zice autorul. Autorul se numește Alain Braconnier. Când nu te-am respectat eu pe tine?!

Ne învârtim în cerc. Eu ignor pe alocuri. Repet ce mă interesează. Sunt câteva rânduri, te rog, pentru mine și pentru Mara, citește-le. Fii partenerul meu în educație! El ripostează. Hai să ne creștem copilul după cum simțim. Iar mie îmi ies ochii din cap. După cum simțim? Să-ți amintesc sentimentele noastre după despărțire? Fiecare a simțit să se îndepărteze de celălalt, iar copilul să-l păstreze. Am păstrat eu copilul? L-ai păstrat tu? Nu. Amândoi, cum ne-a dus capul și ne-au ajutat nesolicitat alții, am ales să procedăm corect pentru Mara.

Cuplurile când se despart își fac rău folosindu-se de copil. Copilul devine muniție, iar rănile nu întârzie. Imediat după despărțire, am lecturat cartea Copilul și divorțul. Acolo am aflat informația prețioasă că refuzul unui copil de a-și întâlni unul dintre părinți este considerat abuz. Dacă nu e vorba de violență fizică sau verbală, despre neglijență sau incest, refuzul copilului vine din atitudinea adoptată de unul dintre părinți, iar în Franța e considerat abuz.

Las deoparte Franța, abuzul și apucăturile părinților.

Cum anume învățăm să fim părinți? Dacă nu citim cărți de specialitate, dacă nu participăm la cursuri, dacă nu ascultăm persoane cu experiență? Cărțile, cursurile și discuțiile nu se iau și se aplica pe relația noastră cu copilul, firește. Informația ține de a ne ghida. Copilul dă direcția prin personalitate și caracter.

A ne crește copiii după cum simțim îmi dă un fior. Eu nu i-aș fi permis Marei să stea cu tatăl ei după despărțire dacă mi-aș fi ascultat sufletul. Într-adevăr Mara n-ar mai fi dormit în același pat la vârsta de cinci ani cu tatăl ei și o altă femeie, dar greșeala lui tot nu mă îndreptățește. În timp, tatăl ei s-a dovedit a fi extraordinar cu ea. Am greșit. Greșim. Ne străduim în prezent pentru un parteneriat în educație.

A fi partener în educație n-are a face cu statutul părinților. Despărțiți sau împreună, unii părinți nu se înțeleg cum anume să-și crească pruncii. Luptele le duc și în prezența copiilor. Unde duce asta? La o lipsă a autorității părintești când ne lovește adolescența.

Lectura nu se aplică pe o relație. Sentimentele n-au nimic de-a face cu corectitudinea. Gândirea vă salvează. Educați-vă, dragi părinți!

Alain Braconnier este medic, psiholog, psihanalist, profesor universitar și fost director al Centrului de psihiatrie Philippe Paumelle din Paris. De ce aș ține cont de scrierile lui? Mai bine mă bazez pe ceea ce simt. Ha! Ha!

Studierea politicii de către femei, de către mame ne-ar pune pe urmele virtuților politice

Mi se schimbă scrisul de la preocupările zilnice. Citesc Diplomația, Mari gânditori politici și Berlin Alexanderplatz, dar mi-e gândul la un sufleu de fasole. Să încerc să adaug niște ardei copt în compoziție? Sau în salata orientală să strecor câteva bucăți de țelină apio?

Prea mult gătit în casă din cauza virusului. Cafeaua o beau cu mai puțin zahăr. Lucru sănătos, dar mă strâmb toată. Într-adevăr mi-am îndreptat atenția spre cărțile de politică. Îmi place să știu de ce este lumea cum este. Să înțeleg. Să nu mă mir când descopăr insule pierdute prin Atlantic și Pacific sub conducerea Franței sau a Angliei. Istoria și politica ne scapă de naționalismul vătămător. Prin studiul politicii și istoriei încetăm să delirăm.

Țara în care ne-am născut să rămână ca o mamă pentru noi. Doar gândul la și să zâmbim jovial. Aprecierea exagerată și exclusivă a țării în care ne-am născut distruge rațiunea. Duce la război. Mamele ar trebui să-și învețe pruncii să disprețuiască de mici războiul. Nu prea se întâmplă asta. Copiii care se joacă cu arme și săbii, în special băieții, dar nu numai, pun pe chipurile părinților un zâmbet satisfăcător. Dacă aș intra mai mult în subiect, de ce își înarmează părinții copiii, aș ajunge până la frica unora că băieții lor să nu devină homosexuali. Ce maimuțe suntem pentru aceste persoane! Nimeni nu devine gay, dar poate experimenta. Jocurile cu arme nu schimbă orientarea sexuală.

Studierea politicii de către femei, de către mame ne-ar pune pe urmele virtuților politice. L-aș cita pe Toma de Aquino până la un anumit punct. Prudența, dreptatea, tăria de caracter și cumpătarea, iată spre ce să îndreptăm atenția copiilor! Războiul se justifică când îi aperi pe cei lipsiți de apărare, pe aceia care nu se pot apăra singuri. Pentru orice altceva, războiul înseamnă crimă și aduce bani cuiva.

Studierea istoriei reduce complexul de inferioritate. De ce m-am născut în România? Sau de ce România nu acționează ca Germania? În primul rând ai conștientiza poziția geografică. Franța și Anglia stăpânesc teritorii departe de casă în primul rând datorită poziției geografice. Poziția geografică îi permite Angliei izolarea de orice conflict din Europa și îi asigură un rol de arbitru între puteri. Pentru că asta fac oamenii, luptă pentru putere de când se știu. Unii luptă cu flote și cuceresc popoare. O altă legendă care circulă despre Alexandru cel Mare. Marele l-a întrebat pe un pirat motivul pentru care jefuiește corăbii. Piratul a răspuns senin: Același ca și al tău, atunci când jefuiești pământul! Dar pentru că eu fac asta cu un vas micuț, oamenii spun că sunt pirat, pentru că tu ai o flotă puternică, se spune că ești împărat.

Politica și istoria ne ajută să trecem de la sufleul de fasole la un anumit calm sufletesc. Viața nu înseamnă numai o casă și un copil crescut mai bine ca noi. Viața presupune joc. Pământul a creat prima regulă. Celor mai puțin puternici le stau la dispoziție alianțele. Și să nu uităm pionii. Pionii în Europa s-au împărțit între Rusia și Imperiul Austro-Ungar. Citiți istorie. Citiți politică. Reduc simțitor simțul penibilului, iar plânsetele se transformă. Se consumă cu un pahar de vin și cu organizarea de strategii. Toate astea s-au întâmplat în lume, dar fiecare individ poate să-și construiască în paralel o lume inspirată de marii oameni cu viziune.

Încercați!

Foto: Bogdan Mosorescu

De ce e neonorabil să lovească un copil, dar putem înțelege violența părintelui?

Elevul select a ajuns în clasa a XII-a. Urmează, brrr, bacalaureatul. Citim împreună literatură română și nu numai de cinci ani. Moromeții a fost ultimul roman. În prezent mă plictisește cu Moara cu noroc. Fix așa îi adresez întrebarea: Cu ce mă plictisești azi? El face ochii mici. Înțelege sarcasmul. De multe ori s-a străduit să mă contrazică. Nu se plictisește. Înțelege greutățile familiei Moromete.

Rașchetam azi tavanul. Mi-am amintit scena răzvrătirii lui Paraschiv. Mi-a trecut prin cap, în timp ce elevul select citea cu voce tare, cum ar fi fost dacă m-aș fi împotrivit și eu tatălui cu forța. Locvace de fire, mi-am expus ideea la o discuție cu prietenii. O reacție anume mi-a atras atenția. E neonorabil ca un copil să ridice mâna la părintele lui. De ce?! Cred că am strigat cu disperare întrebarea. De ce e neonorabil să lovească un copil, dar putem înțelege violența părintelui?

N-am fost de acord și ne-am apucat de o discuție cu vorbe încălecate și strigate. Rașchetam azi tavanul. O să-l rașchetez și mâine. Magazinul Oglinda și-a mutat sediul. Am umblat după geamuri. Nu-mi respect părinții pentru că m-au adus pe lume. O respect pe mama pentru că a fost blândă, s-a jucat cu noi și a pus nevoile noastre înaintea nevoilor ei. Îl respect pe tata pentru că m-a trimis la școală. Primii ani la facultate a plătit o taxă. Dar atât. Pentru nimic altceva nu acord respect pe credit. Nu cer nici de la Mara. O respect ca persoană ca să mă respecte la rândul ei ca persoană, apoi ca mamă.

Am 37 de ani și refuz să mi se spună ce să fac de către părinți. Să-și vadă de viața lor și să-mi permită să mă bucur de prezența lor. Nu mă bucură nici o prezență care încearcă să-mi spună ce să fac. Diplomația îmi lipsește. Cunosc teorie. Câștigi mai mult cu miere în viață. Adevărat! Rațional n-am nimic împotrivă. Personalitatea mea însă se opune. Eu fac ce vreau, cum vreau. De ce? Tot o consecință a unei educații lipsite de respect pentru copil. Niciodată nu a contat părerea mea de copil. La facultate, când răspândeam șarm ca domnișoară în societate, mă fâstâceam toată când cineva mă asculta și ținea cont de părerea mea. Dacă ar fi știu băieții care mă faceau să roșesc! Dar n-au știu, iar părerile strigate au funcționat ca un scut împotriva desfrânaților. Am rămas fată cuminte și datorită faptului că am fost CU MINTE. Nu citisem Kissinger. Nu subliniasem cu pixul: Este mai important să anulezi convingerile altora decât să le impui pe ale tale. Dar nu sunt nici un Matternich în atitudine, sunt un țar insolent, vizionar și impulsiv.

M-a apucat delirul. Mă opresc.

Foto: Bogdan Mosorescu

Învățăm să fim neajutorați

Mi-am dorit să am o hartă mare pe perete. Mi-am pus harta lumii pe perete. Am așteptat după comandă. E un tapet. Acum câțiva ani oferta cu hărțile lumii era mai redusă. Am așteptat după un meșter specialist să o pună pe perete. A meritat așteptarea. Mi-am zis atunci privind lung și cu satisfacție harta de pe perete.

A venit pandemia. Am anulat o călătorie. Seara îmi pun de multe ori un episod din Friends sau Mentalistul. Pentru doamne, pentru Simon Baker, un australian superb cu riduri și păr bogat, încercați un episod din. Deseori pun pauză în timpul unui film. Mă întorc către hartă și încep să visez. Îmi fixez ochii pe o insulă, apuc telefonul și caut. Într-o noapte, mintea m-a situat în Iran. N-am reușit, cu tot Freud-ul meu, să găsesc o explicație a poziționării mele în Iran. Mă holbez mult la hartă în ultima vreme. Așa mi-au picat ochii pe Croația. Ce bucățică mică din hartă desparte România de Croația. Am băgat pe Waze și am rămas cu gura deschisă. Ne despart 600 de kilometri de Dubrovnik.

Mi-am închipuit într-o secundă cum fac plinul la mașină și dusă sunt. Să mă trezesc dimineața la mare. Să beau ceaiul ascultând valurile. Să mă pierd pe străduțe. Să uit de mine în buticuri. Să beau. Să mănânc. Să râd. Să mă bucur. Să-mi verific capacitatea de a mă bucura. Suspectez că nu funcționează optim.

Mi-am propus până în decembrie să termin de citit De ce fac zebrele ulcer?, Diplomația lui Kissinger și Mari gânditori politici. Azi dimineață mi-am prins urechile cu capitolul despre Stres și depresie. Mi-a atras atenția expresia a învăța să fie neajutorat. M-am gândit la mine copil. De câte ori nu mi s-a spus, într-o perioadă vulnerabilă, că sunt proastă, că nu mă duce capul?! De prea multe ori pentru a nu învăța să fiu neajutorată. Pentru că acum nu pot să nu mă întreb: Chiar nu am fost capabilă să asimilez științele exacte sau mi s-a indus un disconfort incontrolabil încât am renunțat?

Dacă o profesoară, într-un moment critic al dezvoltării noastre, sau o persoană dragă, într-un moment critic al dezvoltării noastre emoționale, ne expun frecvent unor stresori incontrolabili, specifici fiecăruia dintre ei, putem căpăta pe viață convingerea greșită că nu putem învăța anumite lucruri sau că, în anumite privințe, este improbabil să fim iubiți. De ce fac zebrele ulcer, Stresul și depresia, p. 390.

Am revăzut și toți părinții cu care am interacționat și m-au impresionat cu atitudinea lor în creșterea copiilor. Mamele cloște care deschid gura exclusiv pentru intrucțiuni. Nu face! Nu pune mâna! Nu sta dezbrăcat! Nu alerga! Nu te urca! Oare aceste mame nu-și învață copiii să fie neajutorați? Eu cred că da. Lumea e mare și adeseori nemiloasă. Dar o suportăm. Ne bucurăm de. Și capacitatea mea de a mă bucura e ușor în dezechilibru. De aceea visez de multe ori cu ochii deschiși în fața hărții. E dorul de ducă. E inspirația mea sărăcită. E sufletul meu nomad prins în capcană de un virus.

Harta lumii pe perete mă necăjește și mă bucură. Duc la interior o luptă aprigă. Aș smulge-o de pe perete. De cele mai multe ori îmi sprijin capul de și o mângâi. Piciorul nu o să-mi atingă fiecare bucățică de pământ, dar buricul degetului face înconjorul lumii. Refuz un fel de a fi neajutorat. Convingerea mea este că într-o zi o să fac înconjurul lumii.

Foto: Bogdan Mosorescu

De ce mai petrecem timp împreună, tatăl Marei, Mara și cu mine, după despărțire?!

De aproape o săptămână mă aflu în Germania. Am venit să o aduc pe Mara la tatăl ei. O reuniune de familie care cere explicații. De fapt, bunul simț nu are nevoie de. De ce să explici familia, să o pui în categorii? Un bărbat și o femeie au făcut un copil. Au devenit părinți. Un bărbat și o femeie s-au despărțit. Au rămas părinți. Indiferent de organizare, împreună sau separat, rămâi părinte.

În cinci ani de zile am dus multe discuții aberante. Le-am rărit printr-un refuz declarat și hotărât. Nu mai răspund la o întrebare anume. De ce petrecem timp împreună: tatăl Marei, Mara și cu mine? Mă ofensează să vorbesc despre. Am o minte de vrăjitoare. Am citit psihologie. Semiotica mi-a fixat pentru totdeauna importanța faptelor de cultură. Nu răspund.

De ce petrecem timp împreună, tatăl Marei, Mara și cu mine? O să notez aici un răspuns pentru părinții în situații de viață complicate și vulnerabile. Înainte de orice, vă sfătuiesc să acceptați. M-am gândit dacă să folosesc verbul a sfătui sau verbul a sugera. Nu. Vă sfătuiesc. Vă sfătuiesc să. Părinții divorțați nu or să mai aibă o viață lipsită de complicații sufletești. Simplificare e posibilă, dar depinde mult și de partenerul actual.

Noi petrecem timp împreună pentru că avem o datorie față de Mara. Nu o sacrific pe ea din cauza convențiilor sociale, din cauza tradiției, din cauza minților încuiate, din cauza membrilor de familie care consideră că așa ceva nu se face. Ce nu se face mai exact este să te bagi în intimitate unei familii. Tatăl Marei și cu mine ne-am despărțit, dar continuăm să fim o familie. Suntem familia Marei. După datorie, urmează valorile și convingerile. Am stârpit convingere după convingere. M-am îndoit de. Le-am analizat. Le-am reinterpretat. Le-am anulat. Convingerea că despărțirea nu înseamnă și absența unui părinte îmi aparține. Din când în când, Mara are nevoie de timp împreună cu mama și tata. Timp cu mama, da. Timp cu tata, da. Timp cu mama și tata, da. Aici am depistat cele mai periculoase blocaje la adulți. Adulții pretind să sacrifici copilul din cauza convenționalului, dar mai ales pentru că e un monstruos disconfort ca foștii și actualii parteneri să stea pe același loc. Vedeți, mie nu-mi pasă! Am grijă. Explic. Mă port cât pot eu de frumos. Nu renunț la familia Marei din cauza mofturilor adulților.

Mai petrecem timp împreuna, tatăl Marei, Mara și cu mine, pentru că ne place. Râdem împreună. Firește, ne și certăm. Împreună suntem acasă. Acasă înseamnă atâtea lucruri. La noi e vorba despre un sentiment. Când Mara întinde mâinile și ne ține pe amândoi de mână, atunci simțim că ceea ce e corect s-a înfăptuit.

Despărțirea dă altă formă familiei unui copil. Dispoziția va fluctua. Oricât de greu o să fie, un părinte are o datorie. Să-și crească pruncul împreună. Copiii înțeleg. Copiii acceptă regulile. Copiii vor doar să fie băgați în seamă și iubiți.

Ce părere ai despre, Mara? Mereu îi cer părerea. Verific cu ea ce a înțeles. În ultimul timp pricepe înainte să aduc orice explicație. Mai adaug. Mai corectez. Știu, mama, știu.

Chiar știe.

Ne jucăm acasă. Să nu mai aibă Mara ce să pârască la tatăl ei

Mara își face temele. Nu am nici o treabă cu asta. Uneori mai pune câte o întrebare. Uneori o mai ajut. Să intre pe edu.ro sau să înțeleagă un enunț. Citește o carte. Mergem în paralel cu două liste. Lista ei. Lista mea. Ea a ales Zoe la zoo. Eu am ales Iliada. Enciclopedia pentru copii presupune o joacă. Una dintre noi spune alfabetul. Alta zice stop. Știți, ca la Fazan. Vizionăm filme potrivite pentru vârsta ei. Am urmărit Anne Frank, August Rush și Dă-o mai departe. Ne întindem oasele cu pilates. Mara mă ajută să pun masa. Uneori șterge praful. Și mai rămâne o grămadă de timp. Se joacă pe telefon. Se joacă Domino Maze, Squadro și Speedy Words.

Mara e un copil responsabil. Știe ce are de făcut și face. Desigur, fușărește! Să termine repede, să se joace. Joaca la interior nu m-a atras niciodată. Să vă povestesc ceva. Trebăluaim într-o zi. Am ieșit din bucătărie și am trecut pe lângă Mara și tatăl ei. Amândoi m-au privit insinuant. El conștient insinuant. Ea doar m-a privit. Ce s-a întâmplat? Am întrebat. Mara zice că nu prea te joci cu ea. El a răspuns. Mara nu împlinise încă trei ani. Avea dreptate. La interior mă joc forțat. Sunt o mamă responsabilă. Știu ce am de făcut și fac. Desigur, fușăresc!

Ador joaca afară. Țip cu copiii. Alerg. Mă rostogolesc pe dealuri. Am luat-o pe Mara la piept și ne-am rostogolit pe un deal să-i arăt stelele verzi. Desenez cu cretă pe asfalt. M-am trântit în mijlocul drumului și Mara mi-a conturat trupul. Pun piedică. Scot limba. Organizez drumeții de 19 km prin munți. Mă legăn pe crengi.

Nu ador joaca la interior. Dar ce să facem zilele astea? Jocurile mele din spațiul închis conțin trimiteri culturale. Mima după albume de artă. Costumare în personaje. Citit cu intonație. Nu mai merge. E prea mult timp. Pare că s-a dublat ziua. Am scos jocurile. Ne-am aprovizionat cu jocuri noi de la Happy Color. Happy Color livrează gratuit la Timișoara pentru comenzile care trec peste 50 de lei. Îmi amintesc vremurile când ne deplasam noi la Happy Color. Sunt prietenii mei și ai Marei de vreo nouă ani. Mara a pictat la început cu mânuțele. Cei de la Happy Color ne-au acceptat și ne-au încurajat.
În prezent sunt pregătiți. Au o campanie inteligentă și eficientă. Ne jucăm acasă. #NeJucămAcasă Dacă ar trimite și pe cineva să se joace cu copilul! Glumesc! Glumesc!

Vă las. Merg să joc Squadro. Să nu mai aibă Mara ce să pârască la tatăl ei!

Mai puțin și o să ies în rochie neagră să cumpăr de-ale gurii

Când au anunțat că se închid școlile, atunci am scos din bibliotecă Ființă și timp de Heidegger. Cartea asta groasă aștepta o lentoare în activitățile mele. Am răsfoit-o. Am mirosit-o. Am citit câteva rânduri. Am așezat-o lângă pat. N-am atins-o de când am înălțat grămada de cărți de la cap.

Mă mănâncă mai des nasul. Ochii cer și ei atenție. O să-mi smulg chipul. M-aș scărpina încontinuu. Nasul. După ureche. Obrazul. Când ies din casă, ochii, nasul și gura mă înnebunesc. Mă dezinfectez de fiecare dată când revin de la supermarket. Supermarketul a devenit piața, teatrul, cafeneaua, restaurantul. Mai puțin și o să ies în rochie neagră să cumpăr de-ale gurii.

Mă trezesc. Beau ceai. Hrănesc copilul. Spăl vase. Gătesc. Activități cu copilul. Pilates. Prânzul. Spăl vase. Vizionez un film cu copilul. Cina. Spăl vase. Mă consum în treburi casnice. Îmi doresc mai mult ca oricând o cameră doar a mea. Uneori ciulesc urechea. Aud tații. Aud mamele. O cameră doar a mea! O cameră doar a mea! Aud copiii. E greu cu adulții!

Nu m-am atins de Ființă și timp. Nu am deschis blogul. Mă consum în legume tăiate, carne fezandată, curățat litiera, băgat la spălat, băgat aspiratorul. Niciodată n-am agreat viața de casnică. Mereu mi-am dorit pasiune în viața mea. Pasiune cu pasiune dacă se poate, vă rog frumos! Mama n-a fost casnică. Bunica a fost casnică. Mama a trăit în patriarhat. Bunica a trăit în parteneriat. Cunosc disprețul afișat de unii bărbați și de unele femei pentru treburile casnice. Bărbatul se întoarce de la muncă la soția casnică. El presupune că ea e odihnită, doar stă acasă.

Mă trezesc. Beau ceai. Hrănesc copilul. Spăl vase. Gătesc. Activități cu copilul. Pilates. Prânzul. Spăl vase. Vizionez un film cu copilul. Cina. Spăl vase. Într-o zi am băgat perdelele și draperiile la spălat. În alta am curățat cu Triumf blenderul. Cum poate cineva să numească odihnitoare viața gospodinei?! Seara adorm înaintea copilului. La pilates tremur. Pantalonii flutură ca vița de vie în vânt. Mereu aud vița de vie în geam atunci când bate vântul. Acasă la mine, la Severin, vântul bate altfel. Nu știu cum să descriu. Altfel! Spune povești. Șoptește. Urlă. Pătrunde în oase.

Zilele acestea ne reîntoarcem la povești. Mereu și mereu, ne reîntoarcem la povești. A fost odata ca niciodată COVID 19. Ceva o să le povestesc nepoților. Dacă o să am, când o să am.

Poate mâine o să mă apuc de Ființă și timp. Poate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Nu te mai iubesc. Ce facem de aici?

Stăteam într-o zi pe canapea. În fiecare zi stau pe canapea, dar. În timpul săptămânii, după ora șase seara, mă pun cu Mara la desene. Avem un moment. Ne desprindem apoi și fiecare își vede de ale ei. Mi-au apărut poze din Cabo Verde. Într-o zi. Facebook reamintește. Mara dialoga cu tatăl ei la telefon. Ha! Mi-a scăpat pe gură. Au trecut cinci ani de la despărțire. Mara și-a ridicat ochii de pe ecranul telefonului. Tatăl ei mi-a cerut să repet. Am repetat. Urâtă insulă! A exclamat el. Sărbătorim? Mara și-a pus din nou ochii pe telefon. Câteva secunde s-a uitat pe rând la noi. S-a schimonosit. Sigur, sărbătoriți! Voi doi puteți să sărbătoriți o despărțire. Am râs puternic și mi-am privit fata. Gândește.

La despărțire, Mara urma să împlinească cinci ani peste o lună. Habar n-am cât gândea. Azi o face. Observă. Analizează. Trage concluzii. Cinci ani nu e o vârstă potrivită pentru despărțirea părinților. Nici una nu este, dar până la patru ani copiii iau situațiile cum vin. După cinci ani adaugă impresii personale. Ea e mama. El e tata. Cine sunt ceilalți?

Dacă vă aflați în această situație, tratați-vă copilul cu respect. Nu-l țineți în întuneric. Nu încercați să-i înlocuiți unul dintre părinți. Nu-i deformați imaginea despre mamă sau despre tată. Motivul despărțirii se află la femeie și la bărbat. Ei au încetat să se iubească. Se întâmplă. Nu te mai iubesc. Ce facem de aici?

Dacă nu sunt copii. Dacă sunt rate la bancă. Dacă sunt copii. Putem scoate un eseu despre fiecare și nu epuizăm problema.

Dacă sunt copii, experiența mea, pregătiți-vă să corectați din mers greșeli colosale. Mergeți la terapie. O să vorbesc exclusiv la feminin. Înjurați ca un birjar bărbatul, dar adorați tatăl. Tatăl, prin cromozomi, reprezintă jumătate din copilul adorat. Genetica e o știință. Informațile ne asigură că doar materialul genetic al bărbatului care ți-a greșit, nu te mai iubește sau nu-l mai iubești, a dat naștere copilului vostru. Mara mea rămâne Mara cu materialul genetic împrumutat de la tatăl ei. Vă iubiți copilul. În iubirea aia există forța necesară să acționați spre binele copilului. Binele copilului presupune o relație cu ambii părinți. Firește că nu e ușor. Sufletește o să sângerați.

Păstrați relația cu tatăl. Lucrați cu însușirile neadecvat moștenite ale copilului. Minciuna, lenea, egoismul, potlogăria trec din generație în generație. De copil nu divorțați. Lucrați cu atitudinile copilului. Relația cu celălalt după despărțire vă ajută în procesul de maturizare.

M-am maturizat în ultimii cinci ani? Aș fi procedat altfel? O doză de maturitate mi-am luat. Pe alocuri aș fi acționat diferit. Neschimbată rămâne despărțirea. Când nu mai iubiți, aveți datoria să plecați. Datoria este față de sine, de copil și de partener. Nu vă amăgiți. Nimeni nu e fericit într-o relație în care iubește numai unul. O să mă opresc. O să revin. Dacă aveți curiozități, scrieți.

Foto: Bogdan Mosorescu