Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "copii"

VREMEA FIICEI MELE

De 30 oct., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Luni am ieșit la obișnuita plimbare pe malul Begăi. A plouat, dar m-am adăpostit sub umbrela cu Star Wars a celui mic. M-am intersectat cu pescarii și stăpânii de câini. Aceste două categorii trec peste inconvenientele vremii. Iar marți mi-am tras pătura peste cap. Lumea a încetinit. Am părăsit apartamentul pentru a duce și a lua copiii, pentru o vizită la doctor, pentru manichiură.

Azi am ieșit din nou la obișnuita plimbare pe malul Begăi. Lumea se mișcă din nou pentru mine. Am admirat dansul frunzelor, meritul lunii octombrie. Am urmărit zborul porumbeilor și m-am gândit la Schopenhauer. Simt că-i datorez felul în care privesc în prezent. Dau atenție realității înconjurătoare. Mi-au mai rămas 100 de pagini din Lumea ca voință și reprezentare, volumul I. O să reiau lectura.

În toate aceste zile nu m-am atins de cărți. Nu am scris. Am suferit fără să mă doară ceva. Am plâns fără lacrimi. În continuare încerc să-mi dau seama de mine. Asta sunt toată? Atât am putut?

Cea mare crește. O să împlinească 17 ani curând. Ca mamă, găzduiesc la interior două frici paralizante. Cu cel mic, orice durere a lui se poate transforma în boală fatală. Pentru asta trebuie să-i mulțumesc unei anumite doctorițe căreia îi uit mereu numele. Prenumele este Smaranda, lucrează la Țurcanu și m-a asigurat că cel mic nu va putea face în viața lui o anestezie, atât de grav este ceea ce are. Nu a știut să-mi spună ce are.

Cu cea mare duc adeseori discuții despre secrete, comportamente, imaginea de ansamblu, viitor. Ieșirile ei îmi dau stări catatonice. Mintea mea derulează minimum patru-cinci scenarii despre ce se poate întâmpla prost. Mă străduiesc să-mi consum grijile departe de ea, dar în același timp s-o fac să înțeleagă că e vremea ei să cucerească, să stăpânească, să modeleze lumea.

Eu am cucerit sau n-am cucerit, am stăpânit sau n-am stăpânit, am modelat sau n-am modelat. Întrebarea mea: mai pot să cuceresc dacă a venit vremea fiicei mele?

Ca întotdeauna, revin la cărți și defulez prin scris. Cărțile m-au susținut, m-au apărat, m-au acceptat. Le datorez un fel de a fi.

Asta sunt toată. Atât am putut.

Foto: Bogdan Mosorescu

O SĂ MAI ÎNCERC ȘI MÂINE

De 30 sept., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Pe o pătură întinsă pe jos dormeau doi oameni. Față în față. Peste ei, o altă pătură. Nu sunt sigură de culori, oricum, spălăcite. Nu i-am privit. Am tras cu ochiul. Mi s-a părut indecent, chiar dacă se odihneau pe malul Begăi, să le agresez vulnerabilitatea. Am schițat un zâmbet. Soarele deja le încălzea trupurile amorțite și înghețate de la pământul cu reprezentare de pat.

În plimbările mele pe malul Begăi mă intersectez adesea cu oameni. Îi numesc oameni pentru că aparținem aceleiași specii. Nu pot să-i numesc indivizi. Nu am habar de caracterul sau nașterea lor, de parcursul lor în viață.
Aproape că mă feresc să numesc viață supraviețuirea lor.

Cu ce sunt diferiți acei oameni de orice viețuitoare de pe malul Begăi? I-am compătimit. Mi-am exersat mila, apoi am ajuns la mașină. Am deschis. Am urcat. Bordul s-a aprins. Ce bord frumos! A exclamat mama mea împuținată la trup în timp ce o duceam la doctor să-și ia trimitere pentru specialiști.

M-am cufundat în lectura lui Schopenhauer. Nu m-am mai gândit la oamenii de pe malul Begăi până nu am deschis laptopul. I-am folosit ca introducere. Mintea mi se golește instant când mă așez la scris. Mă ascund. Joc de-a v-ați ascunselea cu mine. Mă caut.

Stau în fața ecranului. Tastez și șterg de câteva ori. De multe ori. Nu mă pot aduna. Textul de azi are utilitatea unui exercițiu. Valoare estetică nulă.

Copiii, cea mare și cel mic, îmi ocupă inima. Mă strâng îngrijorarea și tristețea. Mă învinovățesc că mă bucur dimineața când amândoi merg la școală. Abia îi aștept să revină acasă. Cel mic a început să-și rupă pielița de pe degetul mare. Emoțiile lui mă derutează. Ce se întâmplă în mica lui societate la grădi de vine cu buricul degetului sângerând?! O să mă străduiesc să nu mai fac, mama, promit, pune-mi cremă. Îi pun cremă. Îl sărut. Dar emoțiile sunt emoții. Cea mare răspunde în dodii, dar zice că nimic nu-i tulbură dispoziția.

Sufletele copiilor îmi demonstrează că n-am suficientă iubire în mine pentru scris. Pe ei îi iubesc mai mult. Tristețea lor mă disperă. Lipsa inspirației mă frustrează, dar nu mă lasă fără respirație. Mi-aș dori să iubesc scrisul cum îi iubesc pe ei: cu entuziasm, cu pasiune, cu sacrificiu.

Dacă aș fi iubit cuvintele cu ardoare, ce poveste aș fi scos de la pătura cu cei doi oameni dormind pe malul Begăi!

O să mai încerc mâine.

Foto: Flavius Neamciuc

ÎȘI SORBEA TATĂL DIN PRIVIRI

De 11 sept., 2026 0 Povestiri scurte , , , , 0

Mă așez mereu la masa de la fereastră. Cafeneaua e mică, o cuprinzi dintr-o privire. Ieri m-am întâlnit cu o veche colaboratoare, mama a patru copii, cel mic fiind coleg cu fiica mea. Cum masa era ocupată de un tătic și de fetița lui, m-am îndreptat spre colțul opus. Fetița, o creață dolofană, cu ochii mari și o mutriță serioasă, mi-a răspuns la limba scoasă. Vreo două minute am scos limba una la alta. Petronela, colaboratoarea mea, a întrerupt jocul. A intrat pe ușă zâmbitoare și m-a îmbrățișat strâns câteva secunde.

Mi-am tras scaunul de la masă, cu spatele la fetița creață. Petronela mi-a întins o plasă de hârtie cu creme și seruri. Familia ei se ocupă de o mică afacere cu produse cosmetice naturale. Le-am acceptat bucuroasă.

– Cum ești?

A tresărit. Nu se aștepta s-o întreb direct.

– De pe Facebook păreți zdraveni la cap.

A clipit și și-a împins ochelarii mai sus pe nas.

– Nu a văzut copiii de la Crăciun, iar la telefon nu-i caută. Săptămâna trecută, când a venit în oraș ca să semnăm actele de divorț, s-a certat cu cea mare.

– Îmi pare rău. I-am pus mâna pe braț și am strâns-o ușor.

– Mie îmi pare și mai rău. Am ignorat toate semnele de-a lungul anilor. Știi că sunt cu altcineva, așa-i?

Am sorbit o gură de cafea. Am tras cu sete din pai. O coajă rasă de portocală m-a înecat. Mi-au dat lacrimile de la tusea forțată. Petronela a continuat să povestească.

– Mă privește în ochi când facem dragoste. Soțul meu nu a făcut-o niciodată.

– Poate ții tu ochii închiși, am rostit bătându-mă în piept și ștergându-mi lacrimile.

Abia atunci m-a privit. Mi-a pus paharul cu apă în mână și a început să râdă. Petronela s-a despărțit de soțul ei acum doi ani. Separare eroică. Până în ultimul moment au ieșit în public ținându-se de mână. Își duceau copiii împreună la școală. Rareori mă intersectam doar cu ea sau doar cu el. La ședințele cu părinții participau tot împreună. Au făcut totul împreună până în ultima secundă. Portocala mi-a stat în gât și de la stupoare. Cum să renunți la copii dintr-o dată? Asta a fost următoarea mea întrebare.

– De ce a renunțat la copii? Ce vină au copiii? Băieții au vârsta la care se uită la el cu admirație și respect. Ce s-a întâmplat?

Nu mă așteptam la un răspuns pentru că-l știam. E sufocarea fiecăruia dintre noi în sânul familiei. Supunere. Limitare. Compromis. Plictiseală. Dar, când unul dintre noi evadează, majoritatea se ofensează. Îndrăzneala de a-ți recăpăta controlul asupra vieții ne înfricoșează. Când ne îndrăgostim, când facem copii, mergem cu valul. Devenim valul și ne spargem în divorț, sinucidere, perversiune, nebunie sau compromis.

Îmi pare nespus de rău de Petronela, dar îl înțeleg și pe fostul ei soț. Înțeleg ambele părți, dar refuz să-l scuz pentru că și-a părăsit copiii.

Mi-am sorbit cafeaua cu grijă. Să nu mai trag vreo coajă rasă de portocală. Am tras din pai gheața topită. O durere ascuțită de cap m-a făcut să-mi strâng mâinile cu putere.

Am căutat-o cu privirea pe fetița creață. Era în ușă cu tatăl ei. Îi fixa casca de bicicletă. Nu am scos limba la ea. Nu se uita la mine. Își sorbea tatăl din priviri.

Oare tatăl ei o s-o părăsească peste câțiva ani?

M-am întors spre Petronela.

– Povestește-mi, te rog, cum e sexul cu noul partener.

Foto: Bogdan Mosorescu

CÂT COSTĂ O FAPTĂ BUNĂ?

De 5 aug., 2026 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Încerc să ies în fiecare dimineață la plimbare pe malul Begăi. Fiind vară, uneori mă însoțesc și copiii. Joia trecută am prelungit plimbarea. Am intrat și în piața Iosefin să cumpărăm de la localnici sos de roșii. De la Agil am luat carne tocată și m-am bucurat pentru timpul câștigat. La momentul acela părea că am câștigat timp. Cel mic și-a exprimat pofta pentru masa de prânz.
– M-am săturat de paste. Fă și tu ceva de mâncare. Fă ardei umpluți cu orez. Ba nu, cu carne, ca la grădi. Sunt preferații mei.
Soarele ardea înainte de ora 12. Am încercat să grăbesc pasul. I-am dat un impuls celui mic cu o atingere pe spate. O pantă care coboară dinspre stradă spre malul apei l-a deturnat pe cel mic.
– Pot, mama, pot, să mă dau de două ori?
De două ori simt că mor. Mă trec valuri-valuri de la căldură și de la cortizol. Pică în Bega. Cade. Își rupe piciorul. Își rupe mâna. Își sparge buza sau un dinte.
La mașină am ajuns toți trei asudați. Cea mare și cel mic au început cearta înainte să pornesc motorul.
– Puneți centura.
– Eu vreau să stau în mijloc.
– Dacă stai în centură, îți pun melodia ta preferată.
La semafor, intersecția Șagului cu Liviu Rebreanu, ascultam The Weeknd fiecare cu gândurile lui. Eu știu sigur că ardeii grași îmi țineau mintea ocupată. Calculam, scăzând timpul câștigat la piața Iosefin, la cât o să le pun mâncarea pe masă. Copiii priveau pe geam, iar geamul ne-a schimbat următoarea oră. Un bătrân vorbea și ne făcea semne. Deschid și nu deschid geamul cerșetorilor, dar mereu deschid bătrânilor. Am auzit cu o ureche Gătaia. Un ochi urmărea traficul, o ureche îl asculta pe cel mic.
– Nu mergem la Gătaia. Locuim în apropiere. Am închis geamul fără bucurie. O câștigasem oricum ușor. Niște cumpărături făcute în drum în locul cumpărăturilor la Femadar de pe Averescu nu au autoritatea necesară să mă bucure. Obții ușor, pierzi ușor.
– Ce voia, domnul, mama? a întrebat cel mic.
– Să-l ducem la Gătaia, i-am răspuns.
– Nu. Să-l ducem la spital, a corectat cea mare.
Frână. Am pus frână ușor. Mașinile din fața mea deja porniseră. Bătrânul a revenit la geam.
– Unde vreți să mergeți?
– La policlinică, sunt programat la ora 2 la operație.
– Urcați.
Cel mic s-a dus la el în scaun. Cea mare m-a privit, apoi și-a sprijinit capul pe geam. The Weeknd cânta în continuare fără să mai ajungă la vreunul dintre noi. Ardeii grași mi-au fost înlocuiți cu protuberanța din gâtul bătrânului blocat pe partea dreaptă.
– Mulțumesc. Să vă ajute Dumnezeu.
– Să vă ajute. De ce mergeți singur la spital?
– Nu are cine să mă ajute. Dumnezeu mă ajută. Mare e împărăția lui. Avem biserică la podul metalic, în Sinaia. Fiecare cuvânt articulat îi oprea respirația.
– Nu mai vorbiți. Păstrați-vă puterea.
– Ce mașină frumoasă aveți! În viața mea n-am văzut o mașină așa frumoasă.
Am traversat intersecția neliniștită. Inima îmi bătea mai tare. Mintea îmi trimitea scenarii neplăcute. Capul plecat al bătrânului m-a făcut să mă întorc.
– Sunteți credincioși?
Mi-am întors privirea. Am strâns tare de volan.
– Suntem toți botezați la ortodocși.
– Ei, nu contează asta, Dumnezeu e numai unul. Uitați niște cărți de la biserică. Dumnezeu e mare. Noi avem biserica la podul metalic, e mare.
Cel mic tăcea. Cea mare tăcea. I-am spus să mulțumească pentru reviste.
– Să le puneți acasă pe dulap.
Fix la biserica Baptistă de pe Liviu Rebreanu am oprit și am tras ușor dreapta. Ochii bătrânului m-au privit speriați. Cea mare m-a privit întrebătoare. Cel mic privea și el încercând să înțeleagă ceva.
– Dați-vă jos din mașină. Mergeți acasă. Scoateți ardeii din frigider și așteptați-mă. De aici merg eu să-l duc pe domnul la policlinică.
Cea mare s-a dat jos. I-a deschis ușa celui mic care nu a comentat. Eu voiam doar să-i știu pe ei departe de mașină, de situație, de bătrân. Privirea lui mă pironea.
Am continuat drumul în tăcere. Bătrânul l-a mai invocat pe Dumnezeu și m-a informat că are pensie 300 de lei, iar medicamentele costă 250 de lei.
– Nu am bani cash la mine, îmi pare rău.
– Ați zis că stați aproape. Vă aștept.
Am privit pe geam. Am strâns de volan. Străzile în lucru au mărit timpul până la policlinică. Unde e bucuria mea de acum 30 de minute? A înlocuit-o vinovăția: Ce mașină frumoasă!, frustrarea: Vă aștept să-mi aduceți bani, neliniștea: Dacă îmi face rău? Să trimit copiii acasă. Să fie în siguranță. Și mulțumirile aduse lui Dumnezeu. Unde e Dumnezeul lui? Un om a oprit mașina, o femeie, și nici măcar o credincioasă.
– Am 300 de lei pensie, v-am spus?!
– Mi-ați spus.
– Dar cel mai mare și mai important este Dumnezeu.
– Este. Încercați să stați liniștit. Să vă odihniți. Am ajuns la parcare transpirată, iritată, indispusă. Facerea asta de bine mă consumă. Aș vrea să tacă. Să-i mulțumească lui Dumnezeu în gând și să nu mi-l bage mie pe gât. Dumnezeul lui mi-a crescut în gât. Mă doare când îmi înghit saliva. Îmi pică ochii pe telefon și realizez că pot să scot bani de la bancomat. Mă dau jos și se uită la mine. E ca un câine. Nu mă scapă din ochi.
– Merg să scot niște bani să vă las de medicamente.
Merge în spatele meu. Îi aud respirația greoaie. Bancomatul a dispărut. Mă întorc spre bătrân.
– Îmi pare rău.
– Haideți să întrebăm aici.
– Este o casă de amanet. Nu pot să scot bani de aici. Nu mă scapă. Aproape îl simt cum mă încolăcește. Se apropie de un domn și întreabă de o bancă. Domnul se uită la mine și mă direcționează spre BRD. Bătrânul îmi respiră în ureche.
– Stați aici la umbră. Merg eu. Este în intersecția următoare și e cald.
Copiii, ardeii grași, timpul câștigat și pierdut, bucuria, gâlca bătrânului din gât, iritația, căldura îmi înfig piciorul în asfalt. Calc apăsat. Neliniștea mă îngreunează. De ce m-am oprit? De ce n-au oprit cei cu icoane spânzurate de oglinda retrovizoare? De ce? De aia. Orice răspuns o să-mi dau, nu mă va face să mă simt bine. Abia aștept să mă urc în mașină.
I-am pus în mână bancnotele de hârtie.
– Merg să-mi cumpăr o apă. I-am zâmbit pentru prima dată.
M-am urcat în mașină. Nu am privit în urmă. Am dat jos geamurile din spate. Câștigasem o jumătate de oră pe malul Begăi cu sosul de roșii și carnea tocată cumpărate din Iosefin. Am pierdut o oră ducând un bătrân la policlinică în Buziașului. Când am parcat în fața blocului arăta ora 13. Revistele le-am aruncat la coșul galben. Ardeii i-am băgat la cuptor în jur de ora 14. Am mâncat după ora 15.
Cea mare s-a agitat. Cel mic a plâns. Ne-am așezat la masă flămânzi și iritați.

Foto: Bogdan Mosorescu

18 753 de adolescente mame

De 25 iun., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am scris un articol despre când anume le vorbim copiilor despre orgasm. Ca material, m-am folosit de experiența Marei mele. Îmi observ fata de 11 ani. Vorbesc cu ea când primesc indicii. Ea mi-a arătat când a venit momentul să-i descriu actul sexual și când a venit momentul să-i explic, pe înțelesul ei, orgasmul.

Am arhivat articolul. Linșată de detractori, am consultat o doamnă avocat despre limbajul necorespunzător în online și despre calomniere. Am pornit cu o cerere de aflare a Ip-ului. Nu mă interesează oricum. Ceea ce mă interesează este educația sexuală a fiicei mele și cât de curând a fiului meu.

Cresc un copil să se apere. Cresc un alt copil să nu atace.
Azi am petrecut mult timp pe Institutul Național de Statistică, pe site-ul Societății de Educație Contraceptivă și Sexuală, și pe Unicef România.

Vă las scurte informații despre sarcină dintr-un raport al celor de la Unicef. Este vorba de anul 2018.

727 de adolescente sub 15 ani au devenit mame.
18 753 de fete între 15 și 19 ani au devenit mame.
Dintre cele 727 de adolescente, 19 sunt la a doua naștere și una la a treia.
Dintre cele 18 753 de fete, 3 929 sunt la a doua naștere, 731 la a treia, 72 la a patra, 8 la cincea etc.

Tabelul 1. Numărul de copii născuţi de mame adolescente
Rural Urban Total Rural Urban Total
1 Niciunul 209 275 484 91,7% 95,2% 93,6%
2 1 copil 16 10 26 7,0% 3,5% 5,0%
3 2 copii 3 4 7 1,3% 1,4% 1,4%
TOTAL 228 289 517 100,0% 100,0% 100,0%
Gravidă la momentul
evaluării 25 19 44 11,0% 6,6% 8,5%.

Recomandări de la Unicef:
1. Să se iniţieze o reformă legislativă şi administrativă care să înlăture barierele ce îngrădesc accesul minorilor la informaţii şi servicii de sănătate a reproducerii şi sexualităţii, prin revizuirea şi adaptarea cadrului legal privind politicile de sănătate a reproducerii.

2. Includerea în Strategia naţională de sănătate 2021-2025 a problematicii sănătăţii reproducerii şi a prevenirii sarcinii la adolescente.

3. Principiile strategiei să se bazeze pe valori sociale şi etice, precum:
a. dreptul la confidenţialitate,
b. participare,
c. egalitatea de gen,
d. echitate
e. nediscriminarea în asistenţă şi prevenţie şi
f. abordarea grupurilor dezavantajate social, educaţional sau cultural.

4. Elaborarea unor programe şi proiecte viabile şi sustenabile pentru asigurarea sănătăţii reproducerii şi sexualităţii la adolescent.

Întreg studiul îl puteți accesa aici.

O să mai revin pe subiect. E o luptă în care m-am angajat cu sau fără susținere.

Foto: Bogdan Mosorescu

Casele neîngrijite ale Timișoarei. Ne-au părăsit oamenii speciali

De 26 apr., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am născut acum două luni un băiețel. I-am pus numele Mateiu după Mateiu Caragiale, după un roman, Craii de Curtea-Veche. Dacă m-ați întreba despre ce e vorba în roman. În această formă nu mă puteți întreba oricum, dar dacă m-ați întreba, aș ridica din umeri. Nu știu. O frază nu mi-ar ieși pe gură despre ce anume povestește autorul. Mă încearcă însă un sentiment de fiecare dată când mă gândesc la această carte. Dacă m-ați întreba ce sentimnet, atunci aș lua o pauză. O scurtă tăcere ar fi introducerea. O privire directă ar urma tăcerii. Tăcerea și privirea directă v-ar atrage atenția. Ați simți ceva, dar nu ați fi capabili să numiți ce.

De o lună de zile ies aproape zilnic la plimbare cu Mateiu. Ieșim din casă și o apuc pe o stradă sau alta. Evit cât pot zona de blocuri. Aleg străzi și străduțe. Pe străzi și străduțe am descoperit multe case abandonate și neîngrijite. În fața uneia m-am oprit. Am stat cu Mateiu în brațe și am privit. Am stat cu Mateiu Caragiale în minte și am privit. Despre ce naiba e vorba în carte? Ce anume m-a fascinat de m-am oprit în nume? Ce anume m-a fascinat la casa abandonată de m-am oprit s-o privesc?! Lăsați forma. Lăsați concretul. Un sentiment m-a acaparat. O lume de sfârșit, sfârșit de reprezentări, sfârșit de secol, sfârșit de exprimare, m-a păgubit de timpul prezent. In loc să fiu prezentă, m-am pierdut cu mințile într-un trecut enigmatic și decadent.

Îmi doresc pentru copiii mei să evolueze. Nu-mi doresc pentru copiii mei cumințenia. O să-i cresc respectuoși, o să le fixez în memorie conceptul de bine comun, o să-i ghidez să experimenteze huliganismul lui Eliade, o să-i îndrum să se piardă în lumea largă și o să-i bat la cap cu locul în care s-au născut, dar în care nu trebuie să moară. O să cresc cetățeni ai lumii cu o prețuire monstruoasă pentru început. Începutul înseamnă mama și tata. Mama și tata înseamnă siguranță și confort.

Am citit Craii de Curtea-Veche. E nevoie de o recitire. Nu-mi amintesc intriga. Port în suflet un sentiment că am pătruns într-o lume a oamenilor speciali din societatea românească. Cine sunt acești oameni? Unde sunt? Când mă plimb prin Timișoara mă încearcă senzația de abandon. Ne-au părăsit toți acești oameni speciali. Casele cu lacăte pe poartă și geamuri sparte depun mărturie. Rostesc adevărul și numai adevărul. Au plecat oamenii speciali. Ridicați-vă voi, creșteți-vă pruncii și lăsați atitudinea contemplativă. Pasivitatea românească trebuie eliminată și înlocuită. Cu ce?

Cu acțiune. Acționați! Atenționați mârlanii care scuipă semințe pe stradă. N-or să vă asculte. Pe mine nu m-au ascultat ieri. Am pierdut în mod particular. La modul general i-am deranjat. Am acționat.

Acționați!

Mamele educate au puterea să salveze viitoarele generații de copii ai României

De 9 ian., 2021 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De vreo două zile și-a făcut apariția un cărucior pe balconul meu. S-a ocupat mamanu să-i facă loc între o cutie de vopsea, un ștender și un ghiveci de flori. Azi l-am privit cu coada ochiului. N-am ieșit pe balcon. Nu m-am apropiat de. M-am mângâiat pe burtă. Oh, Mateiu, Mateiu! Știi la ce se gândește mama ta când vede o femeie împingând un cărucior?! Uite o minte neîntrebuințată.
Firește că mă cert imediat și îmi reproșez ușurința cu care judec!

Dar asta îmi trece prin cap de fiecare dată. Uneori trag cu ochiul să văd dacă zăresc o carte pe undeva în spațiul de depozitare al căruciorului. S-a întâmplat să mai zăresc o sticlă de vin și am zâmbit cu bunăvoință și complice. Un vin atrage și o carte. Dacă circumstanțele îmi permit, când mă aflu printre mame, îmi dreg vocea pentru a persuada și aduc vorba despre cărți. Repet o idee și îmi imaginez că reușesc, ca un adevărat hipnotizator, să le sugerez să-și cultive mintea. Pentru că mamele educate cresc copii cu drepturi, dar și cu responsabilități. Pentru că mamele educate le vorbesc copiilor despre binele comun. Pentru că mamele educate reprezintă cea mai importantă resursă a României actuale.

Am crescut-o pe Mara cu drepturi și responsabilități pentru a deveni, cel mai sigur, cetățean german. O să-l cresc pe Mateiu pentru România sau pentru un alt loc în lume? Societatea românească necesită reformatori. Reformatorii sunt acele persoane geniale, dar persoanele geniale își caută viața în altă parte. Pentru că viață e în altă parte din cauza condițiilor create și întreținute de conducătorii corupți și incapabili ai țării.

Am în minte acum o categorie de persoane inteligente care au rămas să lupte pentru această țară. Cei mai mulți și-au dezvoltat o atitudine de miștocari. Parcă îi aud: Stai cu țiganul, înveți țigănește. Fără să-i contrazic, deplâng lipsa de imaginație cu care ne opunem politicienilor. Parcă Nietzsche vorbea despre resentimentul celor slabi împotriva celor puternici. Cetățenii români sunt plini de resentimente. Chiar și aceia care au plecat și și-au reluat viața în alte state. Chiar și aceia care s-au separat de drojdia societății și trăiesc cum își ducea pe vremuri Marea Britanie politica externă: într-o splendidă izolare.

Cresc împreună cu Mara de zece ani. De când am născut-o pe ea mi-am verificat convingerile, mi le-am anulat, mi le-am reinterpretat. Am ajuns la această concluzie: mamele educate au puterea să salveze viitoarele generații de copii ai României. Mârlănia a atins cote alarmante. De la educația mamelor pornește educația pruncilor. Momentan mamele României, multe dintre ele, s-au blocat în alăptare și diversificare. Atât vorbesc despre a ține copilul în brațe și despre a dormi împreună cu copilul că nu mă mir că rar zăresc o carte în spațiul de depozitare al căruciorului. Descriu scepticismul când vine vorba despre mamele din România. Prea multe au descoperit filozofia inorogilor a micilor plăceri ale vieții. Micile plăceri ale vieții, trec iar rapid și incorect prin Nietzsche, semnifică tot o mentalitate de sclav. O să mă opresc. Simt cum m-a cuprins gheara malițiozității. Or fi hormonii și atunci vă rog să mă scuzați dacă v-am lezat sensibilitatea.

Foto: Bogdan Mosorescu

Educația cu blândețe sau excursia all inclusive de la turci

De 3 ian., 2021 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Anul acesta împlinesc 15 ani de blog. În primii doi ani doar prietenii au știut că Dunia s-a născut Paula. Paula a creat-o pe Dunia de frică și de rușine. Mi-a fost frică să mă expun. Dacă mi se confirmă că scriu prost? Mi-a fost rușine că îndrăznesc să scriu. Dacă cineva respectat de mine, un profesor de exemplu, îmi va citi prostiile? N-am pornit la drum cu încredere în mine sau cu o viziune pentru blog. Am pornit la drum din nevoia de a scrie. Nevoia și lașitatea m-au așezat în această lume necunoscută.

În toți acești ani am dus lupte cu mine și am dus lupte cu ceilalți. Consider luptele cu mine firești, au ținut și țin de o dezvoltare personală. Consider luptele cu ceilalți injuste. A trebuit să dau explicații de ce refuz să fac și altceva. A scrie pe un blog nu înseamnă muncă, nu o să-mi aducă un salariu sau o pensie, nu o să mi se confirme vreun talent. Adevărat pe alocuri. Fals pe alocuri. Cel mai mult m-a înfuriat devalorizarea. Mă înfurie și în prezent. M-am opus mentalității și am așteptat ca necunoscutul, temutul monstru, să devină ceva obișnuit. În 15 ani unii s-au familiarizat cu un nivel nou de realitate. Atitudinea s-a schimbat, dar tot fără pensie rămân. Asta e o glumă. Ha! Ha!

Scriu pe blog de ani de zile. Citesc puține bloguri. Nu le consider o sursă de încredere. Blogurile aparțin imaginarului. Oricine are posibilitatea de a defula în acest spațiu, iar experiența personală nu ține loc de o opinie specializată. Pentru informații legate de sănătate, educație, economie etc, apelez la publicațiile academiilor, la instituțiile consacrate și la studiile cercetătorilor. De aceea am stat departe și de blogurile de parenting.

O să împărtășesc cu cititorii acestui blog părerea mea despre educația cu blândețe. Firește, am o părere. La Bertrand Russell am întâlnit pentru prima dată această formulare. M-a atras fără să clipesc. I-am citit cartea Despre educație pe nerăsuflate. La final am tras aer în piept îngândurată. Ceva m-a deranjat. Să fie faptul că eu uneori țip la Mara? M-am chestionat. E sentimentul oribil de vinovăție? E conștiința care mă chinuie? Nu și nu. Nu mă simt vinovată. Știu că greșesc. Nu mă chinuie conștiința. Mă dezaprob prin rațiune.
Bertrand Russell are dreptate. Educația prin blândețe schimbă lumea, schimbă cetățenii societății. Bertrand Russell și-a crescut copiii cu ajutorul guvernantelor. Le-a dăruit ore întregi, calitative cu blândețe. S-a plâns de influența guvernantelor, de prejudecățile lor care influențau comportamentul pruncilor. Asta m-a deranjat. Când ești mamă zi și noapte, când fericirea ta într-o anumită perioadă stă în excrementele zilnice ale copilului, când speli, gătești, te joci, alăptezi, te informezi, bei un pahar de vin cu prietenii și noaptea iei în brațe un trup de bărbat, cum rămâi blândă cu pruncul, cu bărbatul, cu tine însuți?

Educația cu blândețe a adus o nouă presiune în viața mamelor. Să constituie un ideal blândețea. Să ne-o dorim. Să o căutăm, dar să nu ne reducem valoarea pentru emoțiile negative puternice. Furia este o emoție puternică care pretinde recunoaștere. Ignorarea ei face loc bolii și unui fel de a fi nesuferit.

Blândețea în educație, dacă îmi permiteți o comparație grețos de simplistă, aduce cu oferta all inclusive de la turci. Ai nevoie de un pachet întreg cu beneficii: mese asigurate, cameriste, activități pentru copii, masaj. Așa devine posibil să manifestăm blândețe, nu doar s-o cultivăm cu rațiune și frustrare pentru că alții pot. Că Bertrand Russell a putut.

Ceea ce susțin ca mamă și ca ființă rațională și educată este că blândețea depinde de anumite situații și circumstante. Mamele nu au de ce să se învinovățească pentru că se pierd cu firea. Mamele să-și crească pruncii. Să trăiască pentru ele, nu prin copii. Să-și ceară scuze atunci când greșesc. Mamele greșesc, dar iubesc. Nu există mame perfecte sau eroine, dar există mame care din iubire au prilejuit fapte ieșite din comun numite de noi miracole.

Există ceva ce putem face pentru blândețe. Să ne educăm. Educația vine cu chei. Ce fac cheile?

Foto: Simona Nutu

Despărțiți sau împreună, unii părinți nu se înțeleg cum anume să-și crească pruncii. Parteneri în educație

De 2 dec., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

Din când în când, pe lângă lecturile alese de mine, pentru mine, mai citesc și cărți pentru tatăl Marei. De exemplu mai am câteva pagini și termin de citit Cum să fii un tată bun pentru fiica ta. Dau pagină după pagină și subliniez ce mi se pare esențial pentru o educație armonioasă. Apoi iau telefonul, fac capturi de ecran și le trimit cu note. Te rog să citești ceea este subliniat. Cartea are 265 de pagini. Poți să-ți faci timp pentru câteva rânduri.

Își face. Nu-și face. Ne cam învârtim în cerc. Întrebările lui după. Insiști tu să mă determini să citesc? Cine a scris cartea? O insinuare despre orientarea sexuală a autorului am ignorat-o. Ține cu femeile, cu mamele. O adolescentă trebuie să-și vadă tatăl respectându-i mama. Zice autorul. Autorul se numește Alain Braconnier. Când nu te-am respectat eu pe tine?!

Ne învârtim în cerc. Eu ignor pe alocuri. Repet ce mă interesează. Sunt câteva rânduri, te rog, pentru mine și pentru Mara, citește-le. Fii partenerul meu în educație! El ripostează. Hai să ne creștem copilul după cum simțim. Iar mie îmi ies ochii din cap. După cum simțim? Să-ți amintesc sentimentele noastre după despărțire? Fiecare a simțit să se îndepărteze de celălalt, iar copilul să-l păstreze. Am păstrat eu copilul? L-ai păstrat tu? Nu. Amândoi, cum ne-a dus capul și ne-au ajutat nesolicitat alții, am ales să procedăm corect pentru Mara.

Cuplurile când se despart își fac rău folosindu-se de copil. Copilul devine muniție, iar rănile nu întârzie. Imediat după despărțire, am lecturat cartea Copilul și divorțul. Acolo am aflat informația prețioasă că refuzul unui copil de a-și întâlni unul dintre părinți este considerat abuz. Dacă nu e vorba de violență fizică sau verbală, despre neglijență sau incest, refuzul copilului vine din atitudinea adoptată de unul dintre părinți, iar în Franța e considerat abuz.

Las deoparte Franța, abuzul și apucăturile părinților.

Cum anume învățăm să fim părinți? Dacă nu citim cărți de specialitate, dacă nu participăm la cursuri, dacă nu ascultăm persoane cu experiență? Cărțile, cursurile și discuțiile nu se iau și se aplica pe relația noastră cu copilul, firește. Informația ține de a ne ghida. Copilul dă direcția prin personalitate și caracter.

A ne crește copiii după cum simțim îmi dă un fior. Eu nu i-aș fi permis Marei să stea cu tatăl ei după despărțire dacă mi-aș fi ascultat sufletul. Într-adevăr Mara n-ar mai fi dormit în același pat la vârsta de cinci ani cu tatăl ei și o altă femeie, dar greșeala lui tot nu mă îndreptățește. În timp, tatăl ei s-a dovedit a fi extraordinar cu ea. Am greșit. Greșim. Ne străduim în prezent pentru un parteneriat în educație.

A fi partener în educație n-are a face cu statutul părinților. Despărțiți sau împreună, unii părinți nu se înțeleg cum anume să-și crească pruncii. Luptele le duc și în prezența copiilor. Unde duce asta? La o lipsă a autorității părintești când ne lovește adolescența.

Lectura nu se aplică pe o relație. Sentimentele n-au nimic de-a face cu corectitudinea. Gândirea vă salvează. Educați-vă, dragi părinți!

Alain Braconnier este medic, psiholog, psihanalist, profesor universitar și fost director al Centrului de psihiatrie Philippe Paumelle din Paris. De ce aș ține cont de scrierile lui? Mai bine mă bazez pe ceea ce simt. Ha! Ha!

Studierea politicii de către femei, de către mame ne-ar pune pe urmele virtuților politice

De 10 nov., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi se schimbă scrisul de la preocupările zilnice. Citesc Diplomația, Mari gânditori politici și Berlin Alexanderplatz, dar mi-e gândul la un sufleu de fasole. Să încerc să adaug niște ardei copt în compoziție? Sau în salata orientală să strecor câteva bucăți de țelină apio?

Prea mult gătit în casă din cauza virusului. Cafeaua o beau cu mai puțin zahăr. Lucru sănătos, dar mă strâmb toată. Într-adevăr mi-am îndreptat atenția spre cărțile de politică. Îmi place să știu de ce este lumea cum este. Să înțeleg. Să nu mă mir când descopăr insule pierdute prin Atlantic și Pacific sub conducerea Franței sau a Angliei. Istoria și politica ne scapă de naționalismul vătămător. Prin studiul politicii și istoriei încetăm să delirăm.

Țara în care ne-am născut să rămână ca o mamă pentru noi. Doar gândul la și să zâmbim jovial. Aprecierea exagerată și exclusivă a țării în care ne-am născut distruge rațiunea. Duce la război. Mamele ar trebui să-și învețe pruncii să disprețuiască de mici războiul. Nu prea se întâmplă asta. Copiii care se joacă cu arme și săbii, în special băieții, dar nu numai, pun pe chipurile părinților un zâmbet satisfăcător. Dacă aș intra mai mult în subiect, de ce își înarmează părinții copiii, aș ajunge până la frica unora că băieții lor să nu devină homosexuali. Ce maimuțe suntem pentru aceste persoane! Nimeni nu devine gay, dar poate experimenta. Jocurile cu arme nu schimbă orientarea sexuală.

Studierea politicii de către femei, de către mame ne-ar pune pe urmele virtuților politice. L-aș cita pe Toma de Aquino până la un anumit punct. Prudența, dreptatea, tăria de caracter și cumpătarea, iată spre ce să îndreptăm atenția copiilor! Războiul se justifică când îi aperi pe cei lipsiți de apărare, pe aceia care nu se pot apăra singuri. Pentru orice altceva, războiul înseamnă crimă și aduce bani cuiva.

Studierea istoriei reduce complexul de inferioritate. De ce m-am născut în România? Sau de ce România nu acționează ca Germania? În primul rând ai conștientiza poziția geografică. Franța și Anglia stăpânesc teritorii departe de casă în primul rând datorită poziției geografice. Poziția geografică îi permite Angliei izolarea de orice conflict din Europa și îi asigură un rol de arbitru între puteri. Pentru că asta fac oamenii, luptă pentru putere de când se știu. Unii luptă cu flote și cuceresc popoare. O altă legendă care circulă despre Alexandru cel Mare. Marele l-a întrebat pe un pirat motivul pentru care jefuiește corăbii. Piratul a răspuns senin: Același ca și al tău, atunci când jefuiești pământul! Dar pentru că eu fac asta cu un vas micuț, oamenii spun că sunt pirat, pentru că tu ai o flotă puternică, se spune că ești împărat.

Politica și istoria ne ajută să trecem de la sufleul de fasole la un anumit calm sufletesc. Viața nu înseamnă numai o casă și un copil crescut mai bine ca noi. Viața presupune joc. Pământul a creat prima regulă. Celor mai puțin puternici le stau la dispoziție alianțele. Și să nu uităm pionii. Pionii în Europa s-au împărțit între Rusia și Imperiul Austro-Ungar. Citiți istorie. Citiți politică. Reduc simțitor simțul penibilului, iar plânsetele se transformă. Se consumă cu un pahar de vin și cu organizarea de strategii. Toate astea s-au întâmplat în lume, dar fiecare individ poate să-și construiască în paralel o lume inspirată de marii oameni cu viziune.

Încercați!

Foto: Bogdan Mosorescu