Învățăm să fim neajutorați

Mi-am dorit să am o hartă mare pe perete. Mi-am pus harta lumii pe perete. Am așteptat după comandă. E un tapet. Acum câțiva ani oferta cu hărțile lumii era mai redusă. Am așteptat după un meșter specialist să o pună pe perete. A meritat așteptarea. Mi-am zis atunci privind lung și cu satisfacție harta de pe perete.

A venit pandemia. Am anulat o călătorie. Seara îmi pun de multe ori un episod din Friends sau Mentalistul. Pentru doamne, pentru Simon Baker, un australian superb cu riduri și păr bogat, încercați un episod din. Deseori pun pauză în timpul unui film. Mă întorc către hartă și încep să visez. Îmi fixez ochii pe o insulă, apuc telefonul și caut. Într-o noapte, mintea m-a situat în Iran. N-am reușit, cu tot Freud-ul meu, să găsesc o explicație a poziționării mele în Iran. Mă holbez mult la hartă în ultima vreme. Așa mi-au picat ochii pe Croația. Ce bucățică mică din hartă desparte România de Croația. Am băgat pe Waze și am rămas cu gura deschisă. Ne despart 600 de kilometri de Dubrovnik.

Mi-am închipuit într-o secundă cum fac plinul la mașină și dusă sunt. Să mă trezesc dimineața la mare. Să beau ceaiul ascultând valurile. Să mă pierd pe străduțe. Să uit de mine în buticuri. Să beau. Să mănânc. Să râd. Să mă bucur. Să-mi verific capacitatea de a mă bucura. Suspectez că nu funcționează optim.

Mi-am propus până în decembrie să termin de citit De ce fac zebrele ulcer?, Diplomația lui Kissinger și Mari gânditori politici. Azi dimineață mi-am prins urechile cu capitolul despre Stres și depresie. Mi-a atras atenția expresia a învăța să fie neajutorat. M-am gândit la mine copil. De câte ori nu mi s-a spus, într-o perioadă vulnerabilă, că sunt proastă, că nu mă duce capul?! De prea multe ori pentru a nu învăța să fiu neajutorată. Pentru că acum nu pot să nu mă întreb: Chiar nu am fost capabilă să asimilez științele exacte sau mi s-a indus un disconfort incontrolabil încât am renunțat?

Dacă o profesoară, într-un moment critic al dezvoltării noastre, sau o persoană dragă, într-un moment critic al dezvoltării noastre emoționale, ne expun frecvent unor stresori incontrolabili, specifici fiecăruia dintre ei, putem căpăta pe viață convingerea greșită că nu putem învăța anumite lucruri sau că, în anumite privințe, este improbabil să fim iubiți. De ce fac zebrele ulcer, Stresul și depresia, p. 390.

Am revăzut și toți părinții cu care am interacționat și m-au impresionat cu atitudinea lor în creșterea copiilor. Mamele cloște care deschid gura exclusiv pentru intrucțiuni. Nu face! Nu pune mâna! Nu sta dezbrăcat! Nu alerga! Nu te urca! Oare aceste mame nu-și învață copiii să fie neajutorați? Eu cred că da. Lumea e mare și adeseori nemiloasă. Dar o suportăm. Ne bucurăm de. Și capacitatea mea de a mă bucura e ușor în dezechilibru. De aceea visez de multe ori cu ochii deschiși în fața hărții. E dorul de ducă. E inspirația mea sărăcită. E sufletul meu nomad prins în capcană de un virus.

Harta lumii pe perete mă necăjește și mă bucură. Duc la interior o luptă aprigă. Aș smulge-o de pe perete. De cele mai multe ori îmi sprijin capul de și o mângâi. Piciorul nu o să-mi atingă fiecare bucățică de pământ, dar buricul degetului face înconjorul lumii. Refuz un fel de a fi neajutorat. Convingerea mea este că într-o zi o să fac înconjurul lumii.

Foto: Bogdan Mosorescu

No Comments Yet.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Solve : *
5 − 1 =