Nu e la radio. Nu e la televiziune. Domnelor și domnilor, Alina Ilea în social media

Hai că opresc acum. Mai discutăm și noi.

O redare fidelă a ultimelor cuvinte înregistrate luni la o întâlnire cu Alina Ilea. Cine este Alina Ilea? Nu-i nimic dacă nu știți. Nici eu n-am avut habar despre Giuseppe Tomasi di Lampedusa, iar doamna Adriana Babeți a asigurat întreaga sală că este în regulă. O să aflați! Cine este Adriana Babeți? Nu o să continui acest joc. Nu mă ocup de absurd, uneori mă trezesc în.

Duminică la prânz m-am grăbit spre o cafenea din centru. Îmi propusesem să ajung mai devreme, să-mi comand cafeaua și apa, iar apoi să răsfoiesc cartea lui Peter Brooks. De pe scaun, instalată comod, să o întâmpin pe Alina. S-o privesc venind. Să-i zâmbesc ca o gazdă. Nu s-a întâmplat. Alina era deja instalată comod. M-a întâmpinat. M-a privit. Mi-a zâmbit. A rămas doar să-mi scot cartea și să dau drumul la reportofon.

Înainte să vă povestesc despre Alina Ilea, țin să vă spun fără ocol că o să evit următoarele cuvinte: frumoasă, bună, foarte. În acest articol, Alina nu este cea mai frumoasă și nici cea mai bună actriță de la Național. Nici măcar cu alipirea justificatoare în opinia mea. Alina Ilea are o vocație.

Alina Ilea este actiță la Teatrul Național Timișoara. Duminică am sorbit o cafea împreună și i-am luat un interviu. Am înregistrat 53 de minute. Ultimele 15 minute împreună le-am păstrat pentru noi două.

Am început cu.
De ce actriță, Alina?
Măi, cred că întotdeauna mi-a plăcut pe scenă. Îmi amintesc că la grădiniță. A urmat povestea de la grădiniță unde a jucat-o pe Albă ca Zăpada. Nici o emoție nu a tulburat-o, era fascinată de colegi și de ea însăși. Am verificat. Nu se legăna, nu-și ridica uniforma în cap și nici nu o răsucea pe deget ca mine. După a pierdut contactul cu scena. În școală nu s-a ocupat cu teatrul. A făcut 5 ani balet.

O să înșir informații despre Alina.
A studiat balet la Școala Populară de Artă. A fugit de acasă să dea admitere la UNATC, Coregrafie. A revenit acasă. N-a mai avut bani de București. A dat la Psihologie. O interesa din perspectiva copilului zbuciumat. Până când într-o zi.

Într-o zi a zărit pe o ușă rezultatele examenului de actorie. Asta e! Vorba ei, nu a mea. S-a pregătit cu Luminița Stoianovici. Cine e Luminița Stoianovici? V-am zis. Nu mă joc. O să dau câteva minute înainte la înregistrare. N-am trecut nici de primele 10 minute.

Ești născută aici?
Da, născută, crescută la Timișoara, dar. Bineînțeles, și Alina, ca mulți alții, o corcitură și ea. Apar în interviu Basarabia, Ungaria, Polonia.

Următoarea întrebare am uitat-o. Mi-am impus să ascult. Să nu întrerup. M-am ținut de plan, dar memoria nu mi-a luat în seamă atitudinea demnă și corectă. M-a lovit cu uitarea.

Care este primul spectacol în care ai jucat?
Primul spectacol cu public pe o scenă profesionită l-am făcut în anul III, Panorama minunățiilor, Intermezzo de Cervantes.

A urmat o discuție amplă despre actorii de reprezentare și actorii de retrăire. M-a purtat Alina, destul de ușor, vocea ei seduce, prin teoria lui Stanislavski. Un actor de reprezentare învață forma unor emoții și le folosește în spectacol. Nu există un actor pur de reprezentare. Un actor de retrăire își caută în timpul repetițiilor resorturile declanșatoare de emoții. Am folosit în dialog și expresia cusut cu ață albă. Ața albă semnifică tehnica unui actor. O să dau din nou înainte câteva minute. E de ajuns. Cum pentru Alina este de ajuns să aibă două momente totale pe spectacol. Ca un consumator de teatru redutabil confirm că are chiar mai multe.

Nu vă mai povestesc despre al patrulea perete, despre categoriile de public, despre telefoanele care sună în timpul spectacolelor, despre numele altor actori care s-au ivit în interviu. Notez doar că unii actori atenționează publicul sau întrerup spectacolul din cauza telefoanelor.

Câteva minute bune am discutat despre comunism, despre Baba comunistă, ultima premieră a Naționalului. I-am împărtășit Alinei părerea mea. Să mergi în altă țară de Crăciun și să asculți colinde. Nu e limba ta, nu simți nimic. Cum sunt eu când merg la serbările Marei de Crăciun și toți copiii cântă în germană. La fel dacă te-ai născut după 89 și n-ai crescut cu bibelouri și covoare persane. Nu ai nostalgii.

Alina, teatru de provincie sau teatru de capitală?
Eu nu mai văd această separare, acest divorț. România are orașe puternice cultural: Timișoara, București, Iași, Cluj, Brăila, Sibiu, Constanța. Ce le lipsește acestor orașe, ce îi lipsește Timișoarei ca actorii să fie expuși pe plan național? O televiziune puternică. Un radio puternic. Noi știm actorii din București nu pentru că mergem la teatru în București, ci pentru că îi vedem la televizor, îi auzim la radio.

Ai un rol preferat din spectacolele actuale?
Aniversarea. Tu n-ai văzut spectacolul. Să vii să-l vezi. Și Scene dintr-o căsnicie.

Sunt importante modelele în viață?
Mama mi-a fost un model. Am admirat-o pentru forța cu care a trecut prin viață. Ei îi datorez forța pe care o am eu azi. Apoi profesoara de sport din liceu, sportivă de performanță. Tămășoiu o chema. Am făcut gimnastică ritmică. O femeie extraordinară. Rigurozitatea ei era greu de dus, dar sportul m-a disciplinat. Echipa mea din liceu a lucrat la nivel de performanță. Parantează în interviu. Alina, adică îți bagi capul între picioare, mai poți? Râsete. Chiar așa nu, dar în Piața Roosevelt picioarele mele beau și fumează. Din liceu am deprins disciplina. Aș mai menționa pe doamna Colțeanu, profesoară la Psihologie. Cine este doamna Colțeanu? V-am zis. Nu mă joc. Mentorii mei, Emil Reus și Luminița Stoianovici. Au avut enorm de spus în cariera mea. Plus modelele temporare.

Cum te-a afectat în carieră nașterea? Ești mama a trei copii.
Primul copil a apărut în anul I de facultate. Am întrerupt un an. Copilul e ceva important. Un an din viața mea la douăzeci și ceva de ani nu o să fie capăt de lume, gândeam. Și nu a fost. Aveam energie și încredere. Următorul copil a venit după nouă ani de zile. Deja eram actriță în Teatru. După al treilea copil am pierdut niște roluri. Revenirea a fost mai grea. Să-mi recâștig locul în teatru. Nu mi-a fost afectat jocul. M-a ajutat. Copiii sunt o sursă de inspirație. Recunosc, le-am răpit din timpul lor, dar copiii se adaptează la modul de a fi al părinților. Nu i-am neglijat niciodată. Am compesat timpul dedicat actoriei. Copiii mă țin în formă. O mare parte din orgoliu mi-a dispărut. S-a diminuat.

Urmează punctul. Am scris mult, dar credeți-mă, am măcelărit interviul. Am tăiat mult.

Punctul.

Se întâmplă pe scenă, Dunia, și nu se întâmplă tot timpul, momente când joci și ai senzația că intri în altă dimensiune. Concret, nu e delir, nu e nimic mistic în treaba asta. Se întâmplă ceva acolo. E catartic. Când s-a terminat spectacolul parcă ești nou născut, parcă o iei de la început. Speranța și-a redobândit dimensiunea din copilărie. Totul e bun și frumos. Pentru asta, eu sunt privilegiată.

Foto: Bogdan Mosorescu

Legături primejdioase. Actorii umplu spectatorii cu viață

Să începem un text fără secrete. O zi obișnuită din viața mea începe la 7. Las deoparte trezitul la 6 jumate. O duc pe Mara la școală. Revin acasă la cana de ceai, la Motan. Citesc o oră. Mai mult. Mai puțin. Depinde cât mă eschivez. Mereu întind mâna după telefon. După 10 deschid laptopul.

Fix ca acum. Trec la scris. Uneori fără succes. Doar mă holbez. Pierd timpul pe facebook sau site-uri de haine și pantofi. Dacă trec de prima propoziție, textul se scrie de la sine. Odată publicat articolul, mă pun în mișcare. Părăsesc apartamentul. Nu înainte să mă opresc în ușă și să zâmbesc. Ah! Ce frumos e la mine acasă. Alung din minte datoriile acumulate.

Femeia cu defecte își intră în rol cu întâlniri, achiziții de textile, instituții publice, piață, supermarket etc. După 17, femeia cu defecte este înlocuită cu mama. Atunci cade cortina. Mai puțin săptămâna aceasta. Cortina a rămas sus datorită Festivalului de teatru.

FEST, Festivalul european al spectacolului Timișoara.
FDR, Festivalul dramaturgiei românești.

Într-o seară am revenit acasă după miezul nopții. Spectacolul Legături primejdioase a durat 3 ore jumate. De o săptămână port aceeași discuție cu Mara. Și în seara asta mergi la teatru? Dar mamaaa! Miercuri am luat copilul și l-am lăsat în fața blocului la Făt Frumos. Le-am făcut cu mâna și am demarat spre Sala 2.

La un moment dat în timpul spectacolului, am realizat că am lăsat lumânările aprinse la bucătărie. De pe scenă, actorii umpleau spectatorii cu viață. Lumânările se aflau într-un bol de sticlă. La dracu cu ele, pe scenă este Rodica Mandache. O ador pe Rodica Mandache.

Actorii își doresc să dea totul pe scenă. O fac, desigur. Doar că unii nu reușesc să scape de redarea unui rol. Nu e cazul Rodicăi Mandache. În Legături primejdioase a avut un rol secundar. Apariții puține pe scenă, dar electrizante. Ori de câte ori pășea pe scenă, căutam să îi privesc chipul. Nu era nici o Rodica Mandache, doar o bătrână, mătușica lui Valmont.

Diferența dintre un actor și un mare actor. Marele actor își pierde identitatea pe scenă în fața spectatorului. Se joacă cu psihicul, cu datele exacte. Repet. Nu am descoperit nici o Rodica Mandache pe scenă. Nici un Florin Piersic Junior.

A fost Valmont, personajul din Legături primejdioase de Laclos. În facultate am studiat cartea. De aceea am și ales spectacolul. De obicei autorii mă conving, apoi regizorii și actorii. Nu am recuperat nimic din memorie. Unele povești ajung direct în memoria individuală.

În 3 ore jumătate nu m-am plictisit nici o secundă. Uneori mă fâțâiam pe scaun. Au, lumânările mele, parchetul proaspăt rașchetat! M-am chestionat. Oare ce impact a avut asupra mea romanul acum 15 ani? Probabil m-a ajutat să înțeleg pentru totdeauna că faptele bune pot să aibă rădăcini perfide. Că poți să iubești și să distrugi. Că jocurile necesită reguli.

Cu toți cu care nu m-am văzut la teatru, îmi pare rău! Ați pierdut.

Mi-e capul plin de teatru. Ne vedem, spectacolele continuă până luni.

Foto: Bogdan Mosorescu

Sunt o babă comunistă. Sunt o fată psd-istă

Afirmația Sunt o babă comunistă reprezintă un act de curaj. La fel ca Sunt o fată psd-istă. Nu stă nimeni să analizeze circumstanțele de viață. De ce nostalgii după comunism? De ce preferințe pentru PSD? Asta dacă nu ești Dan Lungu și ai de scris o carte.

Dacă ești, efectuezi o anchetă. De acolo reiese că baba comunistă își iubește tinerețea, stilul de viață, unicul cunoscut și recunoscut, obiceiurile.

Deja v-am oferit multă informație despre spectacolul Sunt o babă comunistă, ultima premieră a Naționalului. Firește, vă îndemn să mergeți la teatru! Mai puțin nostalgicii. S-ar putea să fie deranjați. S-ar putea să atingă puncte sensibile. Făt Frumos s-a necăjit când actorii au reinterpretat dansul Călășului. A uitat pactul cu ficțiunea. Și-a reactivat afecțiunea pentru un bunic, pentru niște zile ale copilăriei.

La fel ca mine, Făt Frumos a trăit puțini ani în comunism. Noi am învățat despre. Am studiat comunismul ca fenomen petrecut în țara noastră. Recunoaștem însă multe obiecte din viața oamenilor din acea epocă. N-aveam capacitate intelectuală să adulmecăm fricile, dar altfel povestim despre covoare persane, bibelouri, Pepsi etc. Recunosc! Uneori cumpăr Pepsi la sfert, din sticlă, pentru că-mi amintește de copilărie. Am chiar acum o sticlă în frigider și sincer, deține aceeași forță de seducție asupra mea ca vazele sau coșarul pentru maică mea.

Mi-ar plăcea să vă dau un fel de cheie. Cum anume să priviți spectacolul. Nu am. Depinde de educația și curiozitatea fiecăruia. Pentru mine e o datorie să nu uităm ce s-a întâmplat. Apartamentele date de comuniști nu au nici o importanță pentru persoane ca mine. Noica a făcut închisoare. Blaga la fel. Vulcănescu a murit în. Faptele bune se anulează în fața torturii și crimei.

Ceaușescu le-a dat apartamente părinților noștri. Ceaușescu l-a închis pe Stenhardt.

Ceaușescu le-a dat locuri de muncă părinților noștri. Ceaușescu a confiscat averi de la greci și i-a trimis în lagăre de muncă.

Ceaușescu a interzis avortul. Ne-a omorât mame, mătuși, vecine, prietene.

Așadar, nu am nici o cheie, dar. Actorii sunt grandioși. Îmi permit o atitudine părtinitoare. Consum teatru de ani și mă simt ca acasă în sala de spectacole. În ciuda subiectivismului, actorii o să vă cucerească. O să le permiteți să vă supună voința, să vă răpescă două ore din viață.

Iar la final o să aplaudați. Vă promit!

Foto: Bogdan Mosorescu

Femeia scapă de pantalonii de casă, de șoșoni, de conversații casnice. FEST-FDR

Duminică seară. O casă universală. Oameni. Familia.

Un om se pregătește de duș. Altul își aranjează hainele. Mama verifică programul copilului. Tata s-ar putea să se bucure că luni începe munca. Dar la fel și mama. Puțini abia așteaptă să înceapă săptămâna. Au idei noi de aplicat. Majoritatea par pierduți în zare. Ochii de Bambi spun totul. Disconfortul unei seri de duminică ne urmărește de secole. Începe munca. Începe școala.

Duminică seara. O casă universală. Oameni. Cuplul.

El într-un colț. Meșterește ceva. Ascultă muzică. Moțăie pe canapea. Ea în alt colț. Își face unghiile sau le roade. Aruncă o privire furișă spre el. Merge să se spele pe cap. Își pune un pahar de vin și își strânge mai tare șnurul pantalonilor de casă. Mai aruncă o privire. El simte. Ochii îi pică pe pantaloni. Pe turul pantalonilor. Unde e toată lenjeria sexi? Ciorapii? Tocurile? De ce umblă în cizmele alea hidoase? Zici că a încălțat un animal.

Un scenariu. Vă propun un altul.

Teatrul Național are campania AMÂNDOI. Cumperi un bilet, primești două. A merge la spectacole, la salariile din România, înseamnă să-ți satisfaci un moft. Și de aceea este de profitat de campania AMÂNDOI, iar de mâine începe și FEST-FDR.

FEST, Festivalul European al Spectacolului Timișoara.
FDR, Festivalul Dramaturgiei Românești.

În loc de o duminică respingătoare, mâine e luni, creează o duminică spectaculoasă. Ieși la teatru.

Bărbatul îi dă o șansă femeii să scape de pantalonii de casă, de șoșoni, de conversațiile casnice. Ai dus gunoiul? Nu a venit gazul. Ați înțeles ideea. Femeia îi dă o șansă bărbatului să renunțe la grijile casei. Amândoi se transformă fizic și psihic. Ea caută lenjeria neagră. Încalță tocurile. El pune cămașa neagră și ochii pe fundul și pulpele femeii suită pe tocuri.

La spectacol s-ar putea să caște. Să se uite unul la altul. Nu înțeleg nimic. Zice el. Mai bine stăteam acasă. Zice ea. Vă asigur că ați luat decizia corectă. Mergeți pe recomandări. Sunt zeci de spectacole. Unul sigur o să fie pe gustul dumneavoastră. Pe drumul spre casă, dispoziția o să fie alta. O să discutați despre spectacol chiar dacă nu ați înțeles. Facturile au rămas în urmă. Rochia s-au putea să dezvelească un picior. Lumina s-ar putea să pice pe chipul bărbatului și să vă reamintească de ce v-a atras. Uneori uităm de ce ne-am îndrăgostit. Gunoiul face asta. Și curentul. Și telefonul. Și plintele neînlocuite. Și termopanele defecte.

Teatrul Național unește. Ieșiți la spectacole. Haideți să ne vedem la teatru!

Mâine o să fiu la Sunt o babă comunistă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Webstock. Internetul, să ținem pasul cu propria creație

La începutul lunii, am zburat de la Timișoara la București. De la o zi de toamnă rece, la o toamnă strâmbă. Vântul și ploaia împrăștiată m-au obligat să-mi înfășor eșarfa pe cap. Cu reprezentare de Vitoria Lipan, am coborât la Marriott înfofolită, udă și întârziată.

În 4 octombrie a avut loc Webstock. Paranteză rotundă. Vă rog să vă imaginați. Webstock este cea mai mare conferință despre social media de pe piața locală.
De ce merg la Webstock?
Din interes personal. Am un blog și este necesar să cunosc ce se întâmplă în social media. De căpetenie, dacă îmi permiteți, la o conferință mergi să fii văzut. Să întinzi mâna. Bună! Eu sunt. Să saluți. Să zâmbești. Să schimbi adrese și contacte. Să asculți. Ai opțiunea să ieși din sală dacă nu-ți place sau te plictisești.

Anul acesta mi-a ținut urechile ciulite Nansi Lungu. Creierul nostru percepe internetul ca pe o prelungire a lui. Nu știm ce o să se întâmple în viitor. N-am fost programați pentru internet.

Bluza roșie de lână purtată la conferință a concurat cu roșeața din obraji. Frigul de afară și căldura din interior m-au menținut într-o stare de buimăcire. Am avut și o misiune. Să merg acasă cu un mesaj de la Selly pentru Mara. Mi-am ținut promisiunea, dar nu vă povestesc prin tot ce am trecut. Notez doar că am înnebunit un număr de oameni pentru asta.

Cu plăcere, pe alocuri cu folos, am urmărit ce s-a vorbit pe scenă. Zoso vine cu lecția făcută. Chinezu are glumele la el. Monica Jitariuc folosește acuzativul. Recunosc, mă impresionează oricine se străduiește să se exprime corect.

O să mai merg la Webstock?
Consider că ar fi o greșeală să nu. În fiecare an te actualizezi cu ce se întâmplă pe internet. E datoria noastră să ținem pasul cu propria creație. Poate ar fi mai multe de spus. De fapt sigur sunt, dar am lăsat să treacă zilele. E final de lună, amintirile s-au subțiat în emoție. Am păstrat ceva de la Pavel Bartoș. Să nu te mulțumești cu o viață confortabilă dacă îți dorești mai mult. Să vă ajut. Dacă aveți un loc de muncă care vă asigură traiul zilnic, nu uitați de vise. Nu permiteți plata pentru uitare.

În secunda aceasta, într-o dispoziție dispusă la confiență, mă bucur că am ținut cu dinții la un stil de viață. Mă refer la literatură. Literatura reprezintă un stil de viață, iar uneori sunt atât de fericită. Mă îndepărtez de Webstock. Revin la Webstock.

O să merg la Webstock și în 2020. Felicitări echipei. Reverențe.

Cine nu se obișnuiește cu viața ușoară?!

Ca orice femeie modernă, am zile când îmi pun mănușile de latex și intru la curățenie. Nu sunt prea bucuroasă atunci! Mă consolez cu ordinea de după, cu senzația de curat. Seara mă bag în așternutul alb și mă zvârcolesc în tot patul. Ca Motan, dacă ar fi ajuns înaintea mea! Se dă o luptă între mine și el. Cine ocupă primul patul proaspăt schimbat?!

Uneori, atenția acordată unor locuri pentru a îndepărta praful, spoturilor de pe hol sau marginilor întrerupătoarelor, ba chiar mânerelor de la uși, mă ține departe de telefon. Inactivitatea de pe platformele de socializare mă dă de gol. Uneori sună telefonul, iar Făt Frumos deja îmi apreciază calitățile de gospodină. Ah, dai cu aspiratorul, ce femeie! Auzi, tu să nu mă lauzi pentru ordine și curățenie. Este ceva ce trebuie făcut. De ce nu mă apreciezi pentru tot ce ți-am citit din Russell seara trecută? Ce femeie nebună! Cum să transformi ASTA în cearta? Cele mai multe. N-am mai ascultat. Am aruncat șervețele pe jos cu ciudă. Am descoperit șervețelele de la dm și abuzez de ele.

Detest zilele de ordine și curățenie. Mă țin departe de citit, de scris, de lenea sebastiană. Chiar am specificat în dialogul cu Făt Frumos. Tu știi ce puțin am citit săptămâna asta, știi?!

Când am fost mică, am dormit cu pisici, câini, iezi, miei și purceluși în pat. Uneori găseam căpușe pe mine, alteori pureci. Îndepărtam paraziții și adormeam la loc. Nu-mi păsa de lenjerie, de culoarea ei. Nu mă interesa când a fost schimbată ultima dată. În prezent, oriunde călătoresc, prima condiție pentru a accepta camera are legătură cu albeața cearșafurilor.

Mofturi, mofturi! Maică mea în urma mea așa zice.

Mofturi, se prea poate! După ce am plecat de acasă, după ce am terminat facultatea, l-am cunoscut pe tatăl Marei. Cu el am trecut de la mirosul de cimbru de pe câmp la miros de Chanel în mașină. Domnul, după obiceiul mamei sale, obișnuia să toarne o sticlă de parfum în portbagaj. Și eu fac asta în zilele noastre. Firește că nu torn Chanel!

După ce am născut-o pe Mara, o minunată doamnă a venit să mă ajute la ordine și curățenie în casă. I-am cerut doar să aspire, să spelele podelele și să curețe ușile. Știți, Mara se târăște pe jos! Mi-am justificat cererea și poziția superioară cu mâinile transpirate. O senzație de rușine mă trimitea să mă îngrop undeva. M-am obinuit. Cine nu se obișnuiește cu viața ușoară?! Doamna minunată a avut grijă de mine în toate felurile și chipurile. Treceau elfii prin casă, prin dulap, prin coșul de rufe, pe la mașina de spălat. Uneori mă aștepta și cu ceaiul după ce o lăsam pe Mara la grădiniță.

După despărțire, nu am predat numai cheile de la casă, ci și pe minunata doamnă. Destul de repede am descoperit că WC-ul meu se murdărește. Ciudat! Mi-am zis asta cu nasul aplecat în toaletă. N-am mai văzut așa ceva! Înainte de Mara, chiar dacă văzusem, nu mă interesa. După Mara, totul era curat ca prin magie.

Magia am recuperat-o cu Domestos și cu Denkmit. Mănușile de latex, galbene, de ce nu?!, au ajuns un produs achiziționat la fiecare vizită în drogherie.

Îmi lipsește minunata doamnă? În fiecare zi în care îmi pun mănușile, în fiecare dimineață friguroasă când o las pe Mara la școală, iar acasă mă așteaptă doar Motan ca să se așeze lângă mine și să doarmă.

Cresc eu mare, promit, iar atunci o să revină magia în casa mea. Până atunci mă urc pe mătură, pun mănușile, frec nervoasă toaleta și șterg capacul cu șervețelele biodegradabile de la dm.

Firește că aceasta este o reclamă pentru dm. Sunt un ambasador redutabil.

Denkmit și să fie curat!

Foto: Bogdan Mosorescu

Piața Roosevelt. Viața adevărată are loc fără dumneavoastră

Consumul de spectacole de teatru, în provincie, duce la un sentiment familial. Teatrul Național Timișoara realizează uneori o simbioză cu publicul. Actorii și spectatorii conviețuiesc avantajos prin spectacole care distrează.

Spectacolul Piața Roosevelt, de Radu Afrim, cheamă oamenii să gândească în pauze. …ca și când viața căreia i-ați fost destinat ar avea loc în altă parte. Ea există. Există în alt loc. Dar la un moment dat ați ratat o bifurcație. O singură dată, o decizie greșită. Iar acum, viața adevărată are loc fără dumneavoastră. Apoi râsete.

Cugetarea de mai sus îi aparține lui Bingo, personajul Claudiei Ieremia. I s-a potrivit mănușă. Mi-am zis asta și în timpul spectacolului. Care altă actriță de la Național putea să rostească mai sever, mai sârguincios?! La fel cum Alina Ilea, Aziza pe scenă, și-a lipit pur și simplu de corp personajul.

Consumul de spectacole de teatru, în provincie, duce la un sentiment familial. M-am așezat pe scaun în sală ca la masa de duminică de la mama.  Dacă aș avea o masă de duminică la mama. Nu am, dar sentimentul rămâne și oricine poate să se transpună. I-am sorbit din priviri pe actori. Ah, uite-o pe Alina! Victor! Cătălin! Claudia! Călin! La acest spectacol, cu scuze, dar fundul lui Călin a atras multe priviri feminine din sală și nu numai.

Spectatorii râd la acest spectacol. Râsetele se întrerup. Pauză de gândire. În aceste pauze, m-a impresionat Andrea Tokai. Personal, consider spectacolulul Piața Roosevelt, spectacolul Conchei. Celelalte personaje îndeplinesc roluluri secundare, de susținere și evidențere pentru Concha. O imensă forță de seducție se desprinde din personaj, prin interpretare. Uneori greu îmi puteam dezlipi ochii de la. Îmi venea ușor când trecea Călin prin față, am avut noroc și cu locuri în primul rând.

Cine locuiește la Timișoara și n-a ajuns la spectacol, să-și facă timp. Cine nu locuiește, dar vizitează, să-și facă timp. Cine citește aici, să-și facă timp.

Aș fi curioasă dacă m-ați contrazice.

Ne vedem la teatru!

Foto: Bogdan Mosorescu

Webstock. Dacă i-aș duce Marei un mesaj de la Shelly

Zbor mâine spre București. Particip pentru a doua oară la conferința Webstock. Pe scenă o să urce și Shelly. Mara mea este fană Shelly.

Din acest motiv o să vă povestesc despre o ambulanță sosită în miezul zilei acum 20 de ani. Mai bine de 20 de ani. În cartierul meu mărginaș din Drobeta Turnu Severin, întâlneai atitudini specifice satului. Copiii își făceau de rușine părinții dacă nu se conformau datinilor. În special fetele aduceau năpasta în familie. Vremurile începuseră deja să se schimbe, dar nu și gândirea bunicilor și părinților.

Din această cauză întâlneai uneori fete la vârsta măritișului care începeau să se rotunjească. Fel și fel de reacții se iveau în urma lor. Șușoteli la tot pasul, dar și trageri de mână ale copiilor care încercau să se apropie și să vorbească cu.

Până se pricep exact ce se întâmpla, am privit în urma câtorva ambulanțe care duceau la spital fete sănătoase, dar accidentate. După accident multe se măritau. Ultima ambulanța în urma căreia am privit m-a înfuriat pe părinții mei.

Nu era prima dată când mințeau, când nu dădeau o explicație. Fata care a plecat la spital nu s-a mai întors. Cele mai multe reveneau și se măritau. Una nu s-a mai întors.

Prin 1994 încă îți făceai familia de rușine dacă rămâneai gravidă fără să fii măritată. Acele vremuri nu sunt neapărat ale mamei mele, ci reprezintă o epocă de mijloc. Eu începeam să gândesc singură. Să fac deducții. Să asociez. Mama încerca să mă țină departe de adevăr, să mă protejeze și să mă mărite virgină.

În 2019 eu sunt mama. Mara are nouă ani și trăim o epocă de mijloc, între gândirea actuală și gândirea ei viitoare. Nu mă interesează să cresc un copil pentru reprezentările vremurilor trecute. Am stabilit regulile familiei noastre, iar învățarea ocupă abia locul 3. Pe primul loc avem sănătatea, urmează joaca și abia pe urmă învățarea.

Prin joc și joacă înaintez cu Mara. Alung toate ambulanțele din viața noastră, acele adevăruri falsificate și trecute sub tăcere. La conferință o să-l rog pe Shelly să mă ajute să fiu o mamă cool. Aș fi. Dacă i-aș duce un mesaj de la Shelly, Mara mea m-ar ridica în slăvi. Doresc să fiu ridicată în slăvi de copilul meu. Să mă înțeleg cu. Să nu-l mint. Să nu-l protejez nejustificat.

Pentru mine Webstock-ul de anul acesta e un mijloc de a ține pasul cu Mara, cu viitorul, cu reprezentările actuale ale vremii.

Pe mâine!

Foto: Romina Popescu

Spune ce vrei, dar întoarce-te acasă

Pentru o vizită la dentist, am scos-o pe Mara de la ore mai devreme. În curtea școlii, un copil de la grădiniță plângea lipit de poartă. A întrerupt lamentația câteva secunde. M-a zărit printre zăbrele. A reluat lamentația după ce am trecut de el. A trecut o mamă pe lângă el, nu mama.

Mara s-a zgâit la el. Nimeni nu poate să ignore plânsul unui copil. Mara, îmi amintesc de tine. Așa ai plâns și tu luni de zile. Văicăreala unui copil după mamă declanșează instant tristețe. Programul genetic l-am ignorat. Nu m-am aplecat să-l îmbrățișez, să-l liniștesc. Convențiile sociale au fost respectate. N-am atins copilul nimănui lăsat în grija unei instituții. Copilul m-a atins pe mine sufletește, semnificația plânsului.

În primele luni de grădiniță ale Marei, din cinci zile, în patru plecam plângând. La prânz, în drum spre casă, cu un zâmbet pe tot chipul, Mara răspundea mereu că nu știe de ce plânge dimineața. Îmi place, mama, la grădi. Ne-am obișnuit în timp. S-au adunat luni, au trecut ani. La început nu m-a interesat de nici un fel socializarea cu părinții. Refuzam orice activitate în afara școlii. Într-o zi Mara mi-a comunicat cu tristețe că ea nu a fost invitată la petrecerea lui. Din acel moment a devenit clar că plăcerile noastre nu coincid, iar eu am obligația să țin cont de nevoile ei.

Am ajuns la zile de naștere, în parc, în vizită, la concerte. M-a scos Mara la evenimente în piață. Fără a cere cineva dovezi sau argumente, am demonstrat că în orice activitate neplăcută, chiar detestată, poți să descoperi un oarecare farmec prin abordare. La atitudine am avut de muncă. La primul concert în piață cu Mara m-am certat cu niște părinți și câțiva adolescenți. Într-adevăr abordarea schimbă dispoziția, dar nu caracterul. Acționez și reacționez la mârlănia oamenilor.

Altfel s-au petrecut lucrurile la ultimul concert la care am mers împreună. Pe drum, cu capul plin de Wittgenstein, de parchet, apartamentul comunist suportă o rașchetare, un aparat netezește un lemn lipsit de noblețe, am parcat mașina, am coborât, ne-am luat de mână și am întrebat: Cum ai descrie tu relația noastră?

În parcare la Shopping City, datorită unui turneu organizat de Carrefour, Live&Crunchy, timișorenii au avut șansa de a asculta live Holograf și Andra. Firește, Mara m-a tras de mână cât mai aproape de scenă. Statura, curiozitatea și fascinația o împing mereu în rândurile din față. Când l-a zărit pe Dan Bittman, mi-a făcut semn să mă aplec. De ce e bătrân? Am privit și eu pe scenă, l-am văzut pe Bittman. Pentru că și la bătrânețe continuăm să facem ceea ce ne place, iar 5 Gang, ce asculți tu, dacă asta le e vocația, vor cânta și la o vârstă înaintată.

Spune ce vrei, dar întoarce-te acasă. Publicul fredona, Dan Bittman îndemna. M-am lăsat purtată de val și am strigat. Mara s-a rușinat puțin. Mama!!! M-a tras de mână, atenționare. Seara la duș, a fredonat. Spune ce vrei, dar întoarce-te acasă. Mama, tu nu auzi ce cânt. Nu vrea să aud. O fană 5 Gang a îngânat Holograf. S-ar putea să nu fie cool, dar nu am întrebat și m-am abținut de la comentarii.

Înainte de concert, am dat o tură. Ador turele. Văd oameni, iau aminte de comportamente, privesc nestingherită chipuri, ținute, burți, pantofi, buze umflate. Zâmbesc la unele persoane. Zâmbesc cu. M-am oprit prinsă de nas de mirodenii. Chef Ciprian Ogarca și-a etalat abilitățile. La microfon anunțau ofertele Carrefour, iar eu deja făceam cumpărături în gând, îmi completam farfuriile și castroanele. Mă încântă Carrefour-ul la partea de vase de bucătărie. Găsesc ce vreau, ce nu vreau, dar e necesar. Recipient mic pentru ardei iute tocat mărunt cu pătrunjel, sare și piper de exemplu.

Mara a cerut un balon. Am discutat despre balon. În plină argumentație, a urcat Holograf pe scenă. Mara m-a tras de mână cât mai aproape de scenă. Statura, curiozitate și fascinația o împing mereu în rândurile din față. Când l-a zărit pe Bittman…

Spune ce vrei, dar întoarce-te acasă. 

Foto: Zenobia Lazarovici

Loc: Jecza Gallery

E tata, a ajuns acasă. O să râd. O să plâng. O să fiu lăsată în pace

Dacă nu considerați arta o pierdere de vreme. Dacă. Dacă nu vă dați ochii peste cap când nu înțelegeți manifestările artiștilor. Dacă. Prea mulți dacă, utili și inutili, în funcție de plăcerile indivizilor.

În 20 septembrie o să aibă loc deschiderea oficială a expoziției Bienalei Art Encounters 2019, curatoriată de Maria Lind și Anca Rujoiu. Ușa m-a speriat deja de două ori. A trântit-o vântul. Nucul din spatele blocului se îndoaie. Nici el nu are încredere să atingă părțile verticale ale clădirilor. În casă miroase a pui, am băgat unul la cuptor. Sunt neliniștită, pieptul îl simt greu. Nu mă pot aduna să scriu despre cea de-a treia ediție a Bienalei cu peste 60 de artiști din întreaga lume. M-a speriat ușa. Mereu tresar când o ușă se trântește. E tata, a ajuns acasă, iar felul de a deschide ușa indică dispoziția. O să plâng. O să râd. O să fiu lăsată în pace.

Orice ușă trântită în lumea asta mă retrimite în copilărie. Zgomotul declanșează supraviețuirea. Atac sau fug. Din fața tatălui nu am fugit. Nu am atacat. De mama fugeam. Nu o puteam lua în serios când amenința sau ridica mâna. Nucul se îndoaie mai tare. M-am ridicat și am închis ușa. Să rămânem în copilăria mea. M-au trimis acolo ușa trântită și niște scaune de lemn de la conferința Art Encounters.

În timpul prezentării, Anca ne-a purtat elegant, lucid și cu zâmbetul pe buze prin programul Bienalei din acest an, am fost poftiți să privim niște scaune. Greu m-am ridicat. Perna pe care mă tolănisem, dar și imensele tocuri m-au reținut așezată. M-am urnit ca să nu stric momentul. În colțul încăperii, cu multe scaune adunate, mi-au picat ochii pe un scăunel.

Mult timp în familia mea am mâncat la masa rotundă. O masă rotundă, joasă, cu patru scăunele. Îmi amintesc mândria tatălui când venea cineva în vizită și era poftit la masă. Scoteam masa, o roteam pe scândură până în mijlocul camerei, o întorceam, așezam fața de masă, ceva în carouri îmi amintesc acum, dădeam scăunelele din mână în mână. Era momentul nostru artistic, ne asemănam, zic acum, cu o familie de circari. Un număr de interpretat, spectatori și satisfacție, zic bine acum. Mă susține și fața de masă. Pot să jur că materialul provenea dintr-un rest din croitoria lui bunică mea. Ori noi, fetele, avem ceva bermude din acel material, ori tatăl o cămașă, ori mama un capot. Cineva avea ceva, asta e sigur.

Habar n-am cum știu niște lucruri, masa rotundă și scăunelele, dar până ceva nu-mi declanșează amintirea, par complet uitate. Întâlnirile cu arta reprezintă întâlniri cu tine. Arta te aruncă în trecut, te duce în viitor. Arta provoacă detașare de false probleme intense ale cotidianului.

O să pun punct. Îmi lipsește coerența. Ne vedem la tururile ghidate cu artiști și curatoare. În prezent râdem înainte de toate.

Foto: infi.ro