Când deosebim necesitățile de mofturi. Chiar când doamna e mult mai urâtă decât domnul?

Zilele astea sunt numai bune să vă reamintesc de partenerul prețios al blogului, Târgul Cărții. Ultima dată când am ajuns la București, am revenit cu câteva titluri remarcabile din literatură. Am citit o carte din cele cinci cumpărate. Este vorba despre O călătorie în India de E.M. Forster. Am văzut și filmul. O adaptare satisfăcătoare. Azi o să vă povestesc despre carte.

Romanul, O călătorie în India, este o carte care aduce la cunoștință consecințele principiului superiorității rasiale. Doctorul Aziz, un personaj însemnat, este arestat în urma unei acuzații aduse de o tânără domnișoară englezoaică. Un scenariu aparent banal din cauza frecvenței subiectului. Arestarea doctorului are însă implicații social-politice.

Doamna Moore și domnișoara Quested călătoresc la Chandrapore. Raționamentul britanic întâlnește exotismul și poezia Orientului. E.M. Forster s-a bazat pe propria experiență. În anul 1912 a luat contact cu poporul indian într-un rezidențiat temporar. Fiul doamnei Moore, Ronny, este și pretendentul Adelei Quested. Femeile insistă să cunoască India. Adunarea de la club le dezorientează. Dușmănia și neîncrederea reciprocă dintre englezi și indieni e evidentă. Încearcă să arunce o punte între cele două culturi și acceptă o invitație la peșterile Marabar. Doctorul Aziz și-a luat angajamentul, susținut de Fielding, directorul colegiului și prieten, să conecteze rațiunea și pasiunea, mintea și inima.

Deplasarea la peșterile Marabar otrăvește și mai mult relațiile dintre englezi și indieni. O întâmplare misterioasă duce la procesul intentat doctorului Aziz. Procesul este descris cu umor, dar e presărat de mentalități. Rasele cu pielea mai închisă la culoare sunt atrase fizic de cele albe, dar nu și viceversa. Chiar când doamna e mult mai urâtă decât domnul?

Deznodământul e neașteptat ca și începutul. Adela Quested își retrage acuzația împotriva indianului Aziz. Romanul este bogat în idei. Eșecul raționalismului și umanismului apusean de a înțelege filozofia mistică budistă. India provoacă interogări personale caracterelor europene. Șovinișmul și ipocrizia ies la suprafață. Zeci de detalii de viață, aparent ridicole, devin însemnate când deosebim necesitățile de mofturi.

Am terminat ce am avut de spus despre carte. O găsesc extraordinară pentru aceste zile petrecute în izolare. Toată lumea vorbește despre sine, de regăsire, de apropiere. Până la urmă lecturile mele chiar se potrivesc. Mă refer la O călătorie în India și Ființă și timp. Puteți comanda pe Târgul Cărții, un partener care nu m-a dezamăgit niciodată.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ne jucăm acasă. Să nu mai aibă Mara ce să pârască la tatăl ei

Mara își face temele. Nu am nici o treabă cu asta. Uneori mai pune câte o întrebare. Uneori o mai ajut. Să intre pe edu.ro sau să înțeleagă un enunț. Citește o carte. Mergem în paralel cu două liste. Lista ei. Lista mea. Ea a ales Zoe la zoo. Eu am ales Iliada. Enciclopedia pentru copii presupune o joacă. Una dintre noi spune alfabetul. Alta zice stop. Știți, ca la Fazan. Vizionăm filme potrivite pentru vârsta ei. Am urmărit Anne Frank, August Rush și Dă-o mai departe. Ne întindem oasele cu pilates. Mara mă ajută să pun masa. Uneori șterge praful. Și mai rămâne o grămadă de timp. Se joacă pe telefon. Se joacă Domino Maze, Squadro și Speedy Words.

Mara e un copil responsabil. Știe ce are de făcut și face. Desigur, fușărește! Să termine repede, să se joace. Joaca la interior nu m-a atras niciodată. Să vă povestesc ceva. Trebăluaim într-o zi. Am ieșit din bucătărie și am trecut pe lângă Mara și tatăl ei. Amândoi m-au privit insinuant. El conștient insinuant. Ea doar m-a privit. Ce s-a întâmplat? Am întrebat. Mara zice că nu prea te joci cu ea. El a răspuns. Mara nu împlinise încă trei ani. Avea dreptate. La interior mă joc forțat. Sunt o mamă responsabilă. Știu ce am de făcut și fac. Desigur, fușăresc!

Ador joaca afară. Țip cu copiii. Alerg. Mă rostogolesc pe dealuri. Am luat-o pe Mara la piept și ne-am rostogolit pe un deal să-i arăt stelele verzi. Desenez cu cretă pe asfalt. M-am trântit în mijlocul drumului și Mara mi-a conturat trupul. Pun piedică. Scot limba. Organizez drumeții de 19 km prin munți. Mă legăn pe crengi.

Nu ador joaca la interior. Dar ce să facem zilele astea? Jocurile mele din spațiul închis conțin trimiteri culturale. Mima după albume de artă. Costumare în personaje. Citit cu intonație. Nu mai merge. E prea mult timp. Pare că s-a dublat ziua. Am scos jocurile. Ne-am aprovizionat cu jocuri noi de la Happy Color. Happy Color livrează gratuit la Timișoara pentru comenzile care trec peste 50 de lei. Îmi amintesc vremurile când ne deplasam noi la Happy Color. Sunt prietenii mei și ai Marei de vreo nouă ani. Mara a pictat la început cu mânuțele. Cei de la Happy Color ne-au acceptat și ne-au încurajat.
În prezent sunt pregătiți. Au o campanie inteligentă și eficientă. Ne jucăm acasă. #NeJucămAcasă Dacă ar trimite și pe cineva să se joace cu copilul! Glumesc! Glumesc!

Vă las. Merg să joc Squadro. Să nu mai aibă Mara ce să pârască la tatăl ei!

Rinocerizarea a atins o preocupare a publicului. Coronavirusul ne transformă

În 4 martie a avut loc premiera spectacolului Rinocerii la Timișoara. Piesa a fost scrisă de Eugen Ionesco. Regia îi aparține lui Gabor Tompa, un regizor extraordinar al teatrului românesc modern.
Sau.
În 4 martie s-a născut, la Timișoara, Berenger. Pentru a face teatru e nevoie de un singur lucru: omul. Romeo Ioan este omul despre care vorbește Peter Brook. Actorul Romeo Ioan a reușit să stabilească legături desăvârșite: cu viața interioară, cu ceilalți actori de pe scenă și cu publicul.

Am fost în public în 8 martie. Romeo Ioan a stabilit o legătură cu mine. Berenger s-a născut sub ochii mei. Sunt martor.
Dar.
Să vă povestesc puțin despre minutele dinaintea începerii spectacolului. Am ajuns mai devreme. M-am pozat cu Bogdan Mosorescu în oglinzile de pe hol. În timp ce-mi verificam frumosul chip pe ecranul telefonului, o voce din difuzor ne-a reamintit prevențiile pentru coronavirus. Am ridicat ochii din telefon. Suntem deja în spectacol? Mosorescu a ridicat din umeri și ne-am îndreptat spre locurile noastre.

Eugen Ionesco a scris despre absurdul existenței. Eugen Ionesco a trăit în perioada în care doctrina nazistă s-a răspândit. Rinocerii, piesa, înfățișează un răspuns la consecințele nazismului. Spiritul uman se rinocerizează. În 2020, spiritul uman continuă să se rinocerizeze.

Rinocerizarea a atins o preocupare a publicului. Coronavirusul ne transformă. În sală, publicul a tușit prea puțin, iar foiala a fost aproape inexistentă. Spectatorii au urmat actorii.
De mult timp n-am mai fost așa încântată de un spectacol. Nivelul meu de interes s-a modificat. Actorii, decorul, gesturile și replicile m-au pricopsit cu impresii puternice. N-am evadat din realitate. Uneori merg la teatru ca să evadez. Nu și de data aceasta. Am fost acolo. Am existat. M-am bucurat de viață. Tot Peter Brook, l-am menționat mai sus, afirmă că teatrul este viață.

Am zărit o scânteie. Viața e fragilă. Contează ce atitudine adoptăm. Ne rinocerizăm sau? Sau ne păstrăm farmecul și superioritatea de ființe gânditoare.
S-a născut Berenger la Timișoara. Mergeți să-l celebrați cu prezența în 27 martie, ultima reprezentație din această lună. Luptați apoi împreună cu Berenger împotriva forței care ne invadează și ne transformă viața.

Reverențe actorilor, Teatrului Național Timișoara, regizorului Gabor Tompa și scenografului Helmut Sturmer.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cui i-ar fi fost mai bine dacă nu m-aș fi născut? Și caii se împușcă, nu-i așa?

Joi mi-am pus lenjeria neagră. Un body, acel maiou din jerseu elastic sau dantelă, mi-a ridicat sânii și dispoziția. Am mers la teatru. S-a jucat Și caii se împușcă, nu-i așa? Înainte de spectacol, m-am pozat. Oameni sunt interesați de activitățile mele. Azi nu le-am arătat bolul cu cereale și zmeură de la micul dejun. Nici nu am împărtășit vizita de la doctor pentru avizul Marei de reluare a cursurilor. Probabil or să scadă urmăritorii de pe Instagram.

M-am pozat joi seară și mi-am recapitulat cunoștințele despre pactul cu ficțiunea. Pe scenă nu o s-o văd pe Alina Ilea. Lângă ea nu suferă Cătălin Ursu. El și ea nu reacționează la împungerile lui Bogdan Spiridon. Mi-am ocupat locul în sală. Am filmat 15 secunde pentru Instagram. Cu ochii pregătiți, am descoperit niște personaje obosite.

Tot spectacolul mi-am pus o întrebare. Ce circumstanțe au împins personajele să participe la un concurs barbar? Marea criză din America? Ce contează?! Tot eu mi-am zis. Pentru bani. Hernan Cortes, conchistadorul care a invadat Mexicul, a declarat că suferă de o boală a inimii care poate fi vindecată doar cu aur. Toți oamenii poartă această boală. Banii presupun încredere. Încrederea este materia primă pentru toate tipurile de bani. Această observație nu-mi aparține. Am început să citesc Sapiens de Yuval Noah Harari.

Personajele dansează până la epuizare pentru a câștiga o sumă de bani. Nevoia fiecărui personaj face suportabile probele. Moderatorul le face insuportabile. Avem un personaj femeie însărcinată. Aleargă ca o descreierată pentru a nu fi descalificată. De ce să aduci un copil în lumea asta?

Gloria tot pune această întrebare de-a lungul epuizării fizice din concurs. M-am reîntors către mine. Cui i-ar fi fost mai bine dacă nu m-aș fi născut? La teatru ne punem întrebări. Unii se chestionează. Unii dorm. Alții ies să fie văzuți. Toți aplaudăm la final. Convențiile ne-o cer, iar actorii se bucură.

Dacă nu m-aș fi născut poate mama ar fi plecat de lângă tata. E mai ușor să crești un copil. Sau poate soră mea ar fi luat și mai multă bătaie. Cu doi copii, tata și-a împărțit furia. Poate e mai bine că m-am născut. Nu știu. Nici nu mai e important în prezent.

Robert, partenerul de dans al Gloriei, povestește în ce s-ar transforma partea lui de câștig. Un scurt metraj despre un copil care a asitat la uciderea unui cal. Ce au artiștii cu caii? Repede mi-a zburat gândul la Dostoievski și înfiorătoare scenă cu calul din stradă. Asta se întâmplă dacă citești prea mult. Asocierile te năpădesc.

Orice întâlnire cu celălalt te modelează. Gloria și-a însușit povestea lui Robert. Robert a împrumutat reprezentarea pesimistă a vieții de la Gloria. E un joc periculos. Să argumentezi după raționamentul și emoția celuilalt. S-ar putea să câștigi. Gloria a câștigat. Nu dezvălui ce. Nu e rolul meu. Sunt un spectator. Nu simplu spectator. M-am rafinat în timp. Am citit și cărți despre teatru. Ca să am ce să scriu aici. Să nu mâzgălesc o evaluare rapidă. Mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut. Nici nu e important să ne placă sau nu un spectacol. Să ne provoace să gândim. Oamenii au cucerit lumea punându-și mintea la contribuție. Apoi s-au lăsat pe tânjeală. Teatrul ne reamintește și de capacitatea noastră intelectuală.

Și caii se împușcă, nu-i așa?!

Cine se întreabă? De ce se întreabă? Găsiți răspunsuri la spectacol. Biletele se achiziționează de la casierie, pe Mărășești sau online.

Ne vedem la teatru!

Foto: Diana Bode

În Austria umblă mașinile pe pârtie, în România Muma Pădurii

După câteva zile petrecute în Austria, notez că. Cel mai mult mi-a fost frică de oamenii plictisitori. Să o iau de la început.
Am primit un telefon la început de noiembrie. Dunia, vrei să mergi în Austria? Știți pe cineva care refuză Austria? Lăsând deoparte peisajul austriac, captivant și plin de poezie, propunerea pentru călătorie a venit din partea unui jurnalist timișorean. Reiau întrebare. Dunia, vrei să mergi în Austria și să muncești?

Cum citiți muncă în acest context? Citiți scris și postări în social media.

În agendă am reușit să-mi pun deplasarea și am acceptat. Da, vreau să merg în Austria. O întrebare. Cine mai vine? Nu e important, dar sunt curioasă. Mi-e frică de oamenii plictisitori. N-am dezvăluit asta, am ținut în mine. Mărturia a avut loc într-o gondolă pe la 2000 de metri altitudine. S-a dovedit că m-am îngrijorat degeaba.

De fapt, în discuții cu sens, dar fără noimă, despre justificarea ateismului, am fost asigurată că s-a mărit lista de oameni la care pot cere ajutor când mă copleșește viața. Când plâng, când sufăr, nu ridic ochii spre cer. Nu caut protecția tatălui din copilărie. Mă uit în agenda telefonului și sun. Cineva de acolo reprezintă ocrotire, înțelegere, siguranță, atingere, blândețe.

Ne trebuie motive să venim în Austria? Nu. Cine iubește sporturile de iarnă, este înțeles și sprijinit. Piramida nevoilor pe munte a ajuns la divertisment. Prin pădure descoperi elefanți sau dinozauri sculpați în zăpadă. Mi-e greu să pledez pentru Austria. Nu are nevoie. Are autostrăzi și stațiuni bine organizate. Aș pune accentul pe hotel. La Hunguest Hotel Heiligenblut am avut parte de un festin turbat. Mi-a venit să plâng de emoție în fața hreanului ras lângă friptura rece. Am sugerat să cinăm ca la nuntă, ore întregi. Poate unde acest hotel vine cu o moștenire ungurească, explică meniul tulburător la nivel gustativ.

Stațiunile au pârtii speciale pentru copii, șenile să-i ajute la urcare. Nu! Nu mă străduiesc. E firesc pentru Austria. Dacă scriam despre România, aș fi primit zeci de mesaje să dau mai multe informații. Pentru că. În Austria umblă mașinile pe pârtie, în România Muma Pădurii.

Vara se schimbă ușor povestea. Românii devin mai îngăduitori cu muntele românesc. Se reîndrăgostesc de Carpați. Verdeața și frumusețea ne așază un văl pe ochi. Ignorăm puțin Austria și începem un delir cu splendoarea mioritică. De acord, dar când iubești muntele, lași deoparte învoiala. Asta fac românii, se învoiesc să treacă cu vederea.

Mi-ar plăcea să urc la Grossglockner și vara. Poate să ascult Maroon 5, Memories. A fost declarat imnul grupului. Să rememorez. Să miros floarea de colț. Edelweiss, edelweiss. Nu o să cânt, nu o să postez pe facebook. Acolo este țara mea/Și neamul meu cel românesc. O să mă bucur de munte. Muntele este o iubire aparte, de neuitat.

Everybody hurts sometimes
Everybody hurts someday, aye aye
But everything gon’ be alright
Go and raise a glass and say, aye
Here’s to the ones that we got
Cheers to the wish you were…

Kreischberg. Nu găsesc ceva de care să mă plâng

Să mergeți după o recomandare. Mergeți să petreceți vacanța de iarnă la Kreischberg. Nu am habar de ce m-ați asculta. Am ajuns, prin actualizările speciei, să fiu o forță care influențează. Mă întreb acum, în timp ce scriu, dacă înrâurirea presupune persuasiune.

Vă conving să călătoriți la Kreischberg sau simplul motiv că amintesc despre o stațiune sau un hotel este suficient pentru unii dintre dumneavoastră să vă deplasați sau să vă cazați?! După spusele mele.

După spusele mele, Austria este întotdeauna o idee bună. Grecia pentru vară, Austria pentru iarnă. Țara noastră are nevoie să se pună la punct cu infrastructura. Prin același loc trec sănii, schiori, oameni. Groaznic! Prefer un loc bine organizat, cu interes economic și uman. În această perioadă, început de decembrie, am avut posibilitatea să experimentez pe pârtie o libertate absolută. Limitele s-au anulat. Pârtia roșie, detest negrele, întinsă și aproape goală, mi-a provocat o relaxare fizică și intelectuală. O balerină pe zăpadă, asta am fost pentru 15 minute. Îmi unduiam trupul. Îmi ridicam nasul să adulmec aerul. Întindeam obrazul să simt vântul. Mă aplecam să iau curba. Firește, am scris curva. Am corectat.

Muntele salvează, zicea Mihail Sebastian. Dacă citiți Accidentul, puteți să mă verificați. Muntele te salvează de tine. Gânduri, griji, încordări. Dispar. O pârtie lată, îngrijită, întreținută de o echipă de oameni responsabili ajută la senzația copleșitoare de libertate.

După libertate, nimic nu se compară cu o saună și o baie într-o piscină descoperită. Bineînțeles, depinde ce cazare ați ales. Eu mă cam duc după hotelurile construite într-un mod care să vină în ajutorul părinților. Alpenblick m-a găzduit câteva nopți.

Mereu mă întreb, de fiecare dată, fără excepție, ce fel de persoană aș fi dacă aș trăi într-un peisaj de poveste. De la geam, mă aflu într-un colț liniștit al pub-ului hotelului, dacă privesc afară, văd muntele și casele acoperite de zăpadă. Ninge.

Lipsa zgomotelor și peisajul desprins din cărțile pentru povești ordonează mintea. Aproape mă tem că-mi pierd creativitatea din lipsa agitației. Nu găsesc ceva de care să mă plâng. Totul pare perfect. Știm cu toții că nimic nu este desăvârșit. Doar în timp, amintirile fabrică momente ireproșabile.

V-aș mai povesti. Este așa frumos aici! Kreischberg-ul, hotelul Alpenblick, mâncarea, oamenii, dar prefer să pun punct și să-mi lipesc fruntea de geam și să privesc. Nu sunt obișnuită cu atâta farmec în mediul ocupat de oameni. O să revin după ce rețin suficientă splendoare umană și geografică.

Rețineți, Austria este mereu o idee bună!

Esx-Abonamente Săli. Spondiloza și mișcarea ca un automat m-au obligat să-mi reconsider sentimentele

Zilele trecute am trecut pe lângă o ciocolaterie și am auzit colinde. Imediat am zâmbit. Mușchii mi s-au relaxat. Am notat despre pentru a sublinia un anumit progres uman. Dețin o doză de maturitate. Mai mult nici nu doresc. Mă plictisesc și mă agită oamenii care se iau prea în serios.

Cu ani în urmă m-aș fi revoltat. Poftim! Luna noiembrie și deja urlă colindele în difuzoare. Dar astea erau problemele mele la vremea respectivă. În prezent mă bucur de aranjamentele de Crăciun. Savurez colindele. Las indignarea deoparte. Caut să văd ce pot să fac.

Ce pot să fac că am 36 de ani și mă supără spondiloza? Să mă las acaparată de boală. Să o transform în putere și control. Să alimentez victima din mine? Nu. Pe asta intenționez să o anihilez.

Pot să-mi fac abonament la sală, iar aici Esx – Abonamente Săli a venit în întâmpinarea nevoilor mele. Locuiesc și nu locuiesc cu Făt Frumos. Când Mara merge la tatăl ei, atunci eu traversez orașul și-mi iau locul pe canapea în apartamentul de pe Gheorghe Lazăr. Azi m-a întrebat un vecin în lift: În vizită, cum îți place să zici?!

Vizitele mele au o durată de două săptămâni. Suficient să plătesc întreținere în două locuri. Cu un apartament în zona Giroc și unul în zona Cetății, un abonament la sală nu mă avantaja. Școala și sala să fie pe lângă casă. Esx a venit cu soluția. Un  singur abonament cu acces la sălile partenere m-a salvat. Ieri am ajuns la cursul de pilates de la Iguana.

Nu m-am obișnuit niciodată cu mersul la sală. Eu am umblat cu caprele pe câmp, iar rucsacul cu echipamentul mă fac să mă simt caraghios. Spondiloza și mișcarea ca un automat m-au obligat să-mi reconsider sentimentele. O să-mi pun rucsacul în spate și o să merg la yoga. N-am avut parte de yoga, dar ieri mi-am întins corpul la pilates. Incredibil!

Permiteți-mi să exclam a doua oară. Incredibil!

De recepție am trecut repede. Am aplicația Esx instalată pe telefon. Am scanat. E un cod afișat pe pult. Am primit cheia de la dulap și gata. În vestiar am conversat cu doamne în vârsta și doamne rubensiene. Toate, fără excepții, au rezistat pe parcursul orei. Mi-au dat încredere în bătrânețe, în gândirea bătrânelor din România.

Mi-am întins corpul în fel și chip. Nici nu știam cum mă pot contorsiona. Cel mai mult m-am bucurat de relaxare. În poziție îngenuncheată, cu fruntea lipită de covoraș, am expirat și m-am relaxat. Știți cum? Nu mi-a mai păsat de nimic. Inspiram și expiram. Dacă o să încercați, o să descoperiți un abandon al trupului nemaiîntâlnit. E o întâlnire trup și suflet. Ești tu, gândire și corp, fără bariere, fără reguli, fără ținute. E ceva intim. O goliciune fizică și psihică care provoacă o împăcare cu tine.

Esx Abonamente Săli nu mă ține legată de o sală, ci de o stare. Pilates pot face în orice zonă din oraș, iar acum că am început, nu mai vreau să mă opresc.

Firește, acest text este și o reclamă pentru esx Abonamente Săli, dar serviciul e reciproc.

Foto: Simona Nuțu

Nu e la radio. Nu e la televiziune. Domnelor și domnilor, Alina Ilea în social media

Hai că opresc acum. Mai discutăm și noi.

O redare fidelă a ultimelor cuvinte înregistrate luni la o întâlnire cu Alina Ilea. Cine este Alina Ilea? Nu-i nimic dacă nu știți. Nici eu n-am avut habar despre Giuseppe Tomasi di Lampedusa, iar doamna Adriana Babeți a asigurat întreaga sală că este în regulă. O să aflați! Cine este Adriana Babeți? Nu o să continui acest joc. Nu mă ocup de absurd, uneori mă trezesc în.

Duminică la prânz m-am grăbit spre o cafenea din centru. Îmi propusesem să ajung mai devreme, să-mi comand cafeaua și apa, iar apoi să răsfoiesc cartea lui Peter Brooks. De pe scaun, instalată comod, să o întâmpin pe Alina. S-o privesc venind. Să-i zâmbesc ca o gazdă. Nu s-a întâmplat. Alina era deja instalată comod. M-a întâmpinat. M-a privit. Mi-a zâmbit. A rămas doar să-mi scot cartea și să dau drumul la reportofon.

Înainte să vă povestesc despre Alina Ilea, țin să vă spun fără ocol că o să evit următoarele cuvinte: frumoasă, bună, foarte. În acest articol, Alina nu este cea mai frumoasă și nici cea mai bună actriță de la Național. Nici măcar cu alipirea justificatoare în opinia mea. Alina Ilea are o vocație.

Alina Ilea este actiță la Teatrul Național Timișoara. Duminică am sorbit o cafea împreună și i-am luat un interviu. Am înregistrat 53 de minute. Ultimele 15 minute împreună le-am păstrat pentru noi două.

Am început cu.
De ce actriță, Alina?
Măi, cred că întotdeauna mi-a plăcut pe scenă. Îmi amintesc că la grădiniță. A urmat povestea de la grădiniță unde a jucat-o pe Albă ca Zăpada. Nici o emoție nu a tulburat-o, era fascinată de colegi și de ea însăși. Am verificat. Nu se legăna, nu-și ridica uniforma în cap și nici nu o răsucea pe deget ca mine. După a pierdut contactul cu scena. În școală nu s-a ocupat cu teatrul. A făcut 5 ani balet.

O să înșir informații despre Alina.
A studiat balet la Școala Populară de Artă. A fugit de acasă să dea admitere la UNATC, Coregrafie. A revenit acasă. N-a mai avut bani de București. A dat la Psihologie. O interesa din perspectiva copilului zbuciumat. Până când într-o zi.

Într-o zi a zărit pe o ușă rezultatele examenului de actorie. Asta e! Vorba ei, nu a mea. S-a pregătit cu Luminița Stoianovici. Cine e Luminița Stoianovici? V-am zis. Nu mă joc. O să dau câteva minute înainte la înregistrare. N-am trecut nici de primele 10 minute.

Ești născută aici?
Da, născută, crescută la Timișoara, dar. Bineînțeles, și Alina, ca mulți alții, o corcitură și ea. Apar în interviu Basarabia, Ungaria, Polonia.

Următoarea întrebare am uitat-o. Mi-am impus să ascult. Să nu întrerup. M-am ținut de plan, dar memoria nu mi-a luat în seamă atitudinea demnă și corectă. M-a lovit cu uitarea.

Care este primul spectacol în care ai jucat?
Primul spectacol cu public pe o scenă profesionită l-am făcut în anul III, Panorama minunățiilor, Intermezzo de Cervantes.

A urmat o discuție amplă despre actorii de reprezentare și actorii de retrăire. M-a purtat Alina, destul de ușor, vocea ei seduce, prin teoria lui Stanislavski. Un actor de reprezentare învață forma unor emoții și le folosește în spectacol. Nu există un actor pur de reprezentare. Un actor de retrăire își caută în timpul repetițiilor resorturile declanșatoare de emoții. Am folosit în dialog și expresia cusut cu ață albă. Ața albă semnifică tehnica unui actor. O să dau din nou înainte câteva minute. E de ajuns. Cum pentru Alina este de ajuns să aibă două momente totale pe spectacol. Ca un consumator de teatru redutabil confirm că are chiar mai multe.

Nu vă mai povestesc despre al patrulea perete, despre categoriile de public, despre telefoanele care sună în timpul spectacolelor, despre numele altor actori care s-au ivit în interviu. Notez doar că unii actori atenționează publicul sau întrerup spectacolul din cauza telefoanelor.

Câteva minute bune am discutat despre comunism, despre Baba comunistă, ultima premieră a Naționalului. I-am împărtășit Alinei părerea mea. Să mergi în altă țară de Crăciun și să asculți colinde. Nu e limba ta, nu simți nimic. Cum sunt eu când merg la serbările Marei de Crăciun și toți copiii cântă în germană. La fel dacă te-ai născut după 89 și n-ai crescut cu bibelouri și covoare persane. Nu ai nostalgii.

Alina, teatru de provincie sau teatru de capitală?
Eu nu mai văd această separare, acest divorț. România are orașe puternice cultural: Timișoara, București, Iași, Cluj, Brăila, Sibiu, Constanța. Ce le lipsește acestor orașe, ce îi lipsește Timișoarei ca actorii să fie expuși pe plan național? O televiziune puternică. Un radio puternic. Noi știm actorii din București nu pentru că mergem la teatru în București, ci pentru că îi vedem la televizor, îi auzim la radio.

Ai un rol preferat din spectacolele actuale?
Aniversarea. Tu n-ai văzut spectacolul. Să vii să-l vezi. Și Scene dintr-o căsnicie.

Sunt importante modelele în viață?
Mama mi-a fost un model. Am admirat-o pentru forța cu care a trecut prin viață. Ei îi datorez forța pe care o am eu azi. Apoi profesoara de sport din liceu, sportivă de performanță. Tămășoiu o chema. Am făcut gimnastică ritmică. O femeie extraordinară. Rigurozitatea ei era greu de dus, dar sportul m-a disciplinat. Echipa mea din liceu a lucrat la nivel de performanță. Parantează în interviu. Alina, adică îți bagi capul între picioare, mai poți? Râsete. Chiar așa nu, dar în Piața Roosevelt picioarele mele beau și fumează. Din liceu am deprins disciplina. Aș mai menționa pe doamna Colțeanu, profesoară la Psihologie. Cine este doamna Colțeanu? V-am zis. Nu mă joc. Mentorii mei, Emil Reus și Luminița Stoianovici. Au avut enorm de spus în cariera mea. Plus modelele temporare.

Cum te-a afectat în carieră nașterea? Ești mama a trei copii.
Primul copil a apărut în anul I de facultate. Am întrerupt un an. Copilul e ceva important. Un an din viața mea la douăzeci și ceva de ani nu o să fie capăt de lume, gândeam. Și nu a fost. Aveam energie și încredere. Următorul copil a venit după nouă ani de zile. Deja eram actriță în Teatru. După al treilea copil am pierdut niște roluri. Revenirea a fost mai grea. Să-mi recâștig locul în teatru. Nu mi-a fost afectat jocul. M-a ajutat. Copiii sunt o sursă de inspirație. Recunosc, le-am răpit din timpul lor, dar copiii se adaptează la modul de a fi al părinților. Nu i-am neglijat niciodată. Am compesat timpul dedicat actoriei. Copiii mă țin în formă. O mare parte din orgoliu mi-a dispărut. S-a diminuat.

Urmează punctul. Am scris mult, dar credeți-mă, am măcelărit interviul. Am tăiat mult.

Punctul.

Se întâmplă pe scenă, Dunia, și nu se întâmplă tot timpul, momente când joci și ai senzația că intri în altă dimensiune. Concret, nu e delir, nu e nimic mistic în treaba asta. Se întâmplă ceva acolo. E catartic. Când s-a terminat spectacolul parcă ești nou născut, parcă o iei de la început. Speranța și-a redobândit dimensiunea din copilărie. Totul e bun și frumos. Pentru asta, eu sunt privilegiată.

Foto: Bogdan Mosorescu

Legături primejdioase. Actorii umplu spectatorii cu viață

Să începem un text fără secrete. O zi obișnuită din viața mea începe la 7. Las deoparte trezitul la 6 jumate. O duc pe Mara la școală. Revin acasă la cana de ceai, la Motan. Citesc o oră. Mai mult. Mai puțin. Depinde cât mă eschivez. Mereu întind mâna după telefon. După 10 deschid laptopul.

Fix ca acum. Trec la scris. Uneori fără succes. Doar mă holbez. Pierd timpul pe facebook sau site-uri de haine și pantofi. Dacă trec de prima propoziție, textul se scrie de la sine. Odată publicat articolul, mă pun în mișcare. Părăsesc apartamentul. Nu înainte să mă opresc în ușă și să zâmbesc. Ah! Ce frumos e la mine acasă. Alung din minte datoriile acumulate.

Femeia cu defecte își intră în rol cu întâlniri, achiziții de textile, instituții publice, piață, supermarket etc. După 17, femeia cu defecte este înlocuită cu mama. Atunci cade cortina. Mai puțin săptămâna aceasta. Cortina a rămas sus datorită Festivalului de teatru.

FEST, Festivalul european al spectacolului Timișoara.
FDR, Festivalul dramaturgiei românești.

Într-o seară am revenit acasă după miezul nopții. Spectacolul Legături primejdioase a durat 3 ore jumate. De o săptămână port aceeași discuție cu Mara. Și în seara asta mergi la teatru? Dar mamaaa! Miercuri am luat copilul și l-am lăsat în fața blocului la Făt Frumos. Le-am făcut cu mâna și am demarat spre Sala 2.

La un moment dat în timpul spectacolului, am realizat că am lăsat lumânările aprinse la bucătărie. De pe scenă, actorii umpleau spectatorii cu viață. Lumânările se aflau într-un bol de sticlă. La dracu cu ele, pe scenă este Rodica Mandache. O ador pe Rodica Mandache.

Actorii își doresc să dea totul pe scenă. O fac, desigur. Doar că unii nu reușesc să scape de redarea unui rol. Nu e cazul Rodicăi Mandache. În Legături primejdioase a avut un rol secundar. Apariții puține pe scenă, dar electrizante. Ori de câte ori pășea pe scenă, căutam să îi privesc chipul. Nu era nici o Rodica Mandache, doar o bătrână, mătușica lui Valmont.

Diferența dintre un actor și un mare actor. Marele actor își pierde identitatea pe scenă în fața spectatorului. Se joacă cu psihicul, cu datele exacte. Repet. Nu am descoperit nici o Rodica Mandache pe scenă. Nici un Florin Piersic Junior.

A fost Valmont, personajul din Legături primejdioase de Laclos. În facultate am studiat cartea. De aceea am și ales spectacolul. De obicei autorii mă conving, apoi regizorii și actorii. Nu am recuperat nimic din memorie. Unele povești ajung direct în memoria individuală.

În 3 ore jumătate nu m-am plictisit nici o secundă. Uneori mă fâțâiam pe scaun. Au, lumânările mele, parchetul proaspăt rașchetat! M-am chestionat. Oare ce impact a avut asupra mea romanul acum 15 ani? Probabil m-a ajutat să înțeleg pentru totdeauna că faptele bune pot să aibă rădăcini perfide. Că poți să iubești și să distrugi. Că jocurile necesită reguli.

Cu toți cu care nu m-am văzut la teatru, îmi pare rău! Ați pierdut.

Mi-e capul plin de teatru. Ne vedem, spectacolele continuă până luni.

Foto: Bogdan Mosorescu

Sunt o babă comunistă. Sunt o fată psd-istă

Afirmația Sunt o babă comunistă reprezintă un act de curaj. La fel ca Sunt o fată psd-istă. Nu stă nimeni să analizeze circumstanțele de viață. De ce nostalgii după comunism? De ce preferințe pentru PSD? Asta dacă nu ești Dan Lungu și ai de scris o carte.

Dacă ești, efectuezi o anchetă. De acolo reiese că baba comunistă își iubește tinerețea, stilul de viață, unicul cunoscut și recunoscut, obiceiurile.

Deja v-am oferit multă informație despre spectacolul Sunt o babă comunistă, ultima premieră a Naționalului. Firește, vă îndemn să mergeți la teatru! Mai puțin nostalgicii. S-ar putea să fie deranjați. S-ar putea să atingă puncte sensibile. Făt Frumos s-a necăjit când actorii au reinterpretat dansul Călășului. A uitat pactul cu ficțiunea. Și-a reactivat afecțiunea pentru un bunic, pentru niște zile ale copilăriei.

La fel ca mine, Făt Frumos a trăit puțini ani în comunism. Noi am învățat despre. Am studiat comunismul ca fenomen petrecut în țara noastră. Recunoaștem însă multe obiecte din viața oamenilor din acea epocă. N-aveam capacitate intelectuală să adulmecăm fricile, dar altfel povestim despre covoare persane, bibelouri, Pepsi etc. Recunosc! Uneori cumpăr Pepsi la sfert, din sticlă, pentru că-mi amintește de copilărie. Am chiar acum o sticlă în frigider și sincer, deține aceeași forță de seducție asupra mea ca vazele sau coșarul pentru maică mea.

Mi-ar plăcea să vă dau un fel de cheie. Cum anume să priviți spectacolul. Nu am. Depinde de educația și curiozitatea fiecăruia. Pentru mine e o datorie să nu uităm ce s-a întâmplat. Apartamentele date de comuniști nu au nici o importanță pentru persoane ca mine. Noica a făcut închisoare. Blaga la fel. Vulcănescu a murit în. Faptele bune se anulează în fața torturii și crimei.

Ceaușescu le-a dat apartamente părinților noștri. Ceaușescu l-a închis pe Stenhardt.

Ceaușescu le-a dat locuri de muncă părinților noștri. Ceaușescu a confiscat averi de la greci și i-a trimis în lagăre de muncă.

Ceaușescu a interzis avortul. Ne-a omorât mame, mătuși, vecine, prietene.

Așadar, nu am nici o cheie, dar. Actorii sunt grandioși. Îmi permit o atitudine părtinitoare. Consum teatru de ani și mă simt ca acasă în sala de spectacole. În ciuda subiectivismului, actorii o să vă cucerească. O să le permiteți să vă supună voința, să vă răpescă două ore din viață.

Iar la final o să aplaudați. Vă promit!

Foto: Bogdan Mosorescu