Pentru că mi-am pierdut de ani de zile credința, dar știu câtă nevoie zace în oameni să creadă într-un dumnezeu, m-am decis, după câteva nopți de nesomn, să creez o religie nouă. Ideea am preluat-o de la Auguste Compte, un francez excentric. El a priceput că e mai bine să vii cu o religie nouă decât să te plângi de neajunsurile religiilor existente. Religia Umanității a purtat numele religiei noi.
Compte a dat deoparte tradițiile, cum intenționez și eu, dar a folosit din plin aspectele relevante și raționale din religiile existente. Cum intenționez și eu. Scopul noii mele religii, încă nu am un nume, o să servească cerințelor emoționale și intelectuale specifice oamenilor din societatea actuală.
O să fie ceva plăcut și util. Credincioșii merg duminica la biserică. Eu propun ca-n fiecare zi de marți, în jur de ora 11, să ies cu o carte într-o cafenea. Anunț pe blog, Facebook și Insta. Cine dorește să participe la întâlniri, o să mă găsească la cafeneaua anunțată. De vreo lună am început să ies în fiecare marți, să mă obișnuiesc. Săptămâna trecută, în urma unei postări pe Insta, n-am mai fost singură. O fata s-a apropiat de masa mea și m-a întrebat dacă poate să se așeze. N-am scos un cuvânt, dar am făcut un semn cu capul spre scaunul gol din dreapta mea. Pe scaunul din stânga îmi urcasem picioarele.
– Sunt prima care vine la aceste întâlniri?
Vocea fetei m-a intrigat. Articula dur, gros, iar alura țipa a păpușă Barbi. Părul negru, pieptănat cu cărare pe dreapta îi dădea ba o reprezentare de păpușă, ba o reprezentare de prințesă Disney. Doar că la Disney prințesele nu poartă pantaloni scurți de blugi și sacou oversize.
– Nu aștept pe nimeni. Cred că mă confundați.
– Deloc. Ești Dunia. Ai postat pe Insta despre Auguste Compte și ideea unei religii noi.
Tutuirea mi-a luat tot aerul. Pățesc mereu cu necunoscuții. Mi-am dat jos picioarele de pe scaun, mi-am îndreptat spatele și i-am întins mâna.
– Dunia. Cu ce te pot ajuta?
– Maria. Mi-ar plăcea să mă asculți. Nu am cu cine să vorbesc despre ceea ce urmează să povestesc. Mama e bolnavă de cancer. S-a operat. E în perioada de recuperare. Tata este lipit de ea. Uneori nu poate nici măcar să-și ducă paharul de apă la gură.
– Îmi pare rău.
– Mersi. E ok. Ne-am obișnuit deja.
A urmat o tăcere. Am privit-o și am așteptat. Obrajii sigur îmi ieșiseră în evidență de la colorare.
– Cu prietenele nu vorbesc despre situația mea deoarece cred că-mi este rușine.
– Crezi? Nu ai de ce să te rușinezi de boală.
– Nu de boală, de faptele mele. Am fost adoptată. Fix când mama suporta operația la Cluj, eu am avut o întâlnire cu mama mea biologică.
Maria are undeva în jur de 28 de ani. A terminat facultatea la Timișoara, dar a petrecut vreo 2 ani prin Italia. De doi ani zboară ca însoțitoare pentru Qatar. În felul acesta poate să vadă lumea. Viața ei bine clădită de părinții adoptivi s-a zguduit de la cancerul mamei și de la întâlnirea cu mama ei biologică.
VA URMA
Foto: Cristina Siminiceanu