Pentru că mi-am pierdut de ani de zile credința, dar știu câtă nevoie zace în oameni să creadă într-un dumnezeu, m-am decis, după câteva nopți de nesomn, să creez o religie nouă. Ideea am preluat-o de la Auguste Compte, un francez excentric. El a priceput că e mai bine să vii cu o religie nouă decât să te plângi de neajunsurile religiilor existente. Religia Umanității a purtat numele religiei noi.

Compte a dat deoparte tradițiile, cum intenționez și eu, dar a folosit din plin aspectele relevante și raționale din religiile existente. Cum intenționez și eu. Scopul noii mele religii, încă nu am un nume, o să servească cerințelor emoționale și intelectuale specifice oamenilor din societatea actuală.

O să fie ceva plăcut și util. Credincioșii merg duminica la biserică. Eu propun ca-n fiecare zi de marți, în jur de ora 11, să ies cu o carte într-o cafenea. Anunț pe blog, Facebook și Insta. Cine dorește să participe la întâlniri, o să mă găsească la cafeneaua anunțată. De vreo lună am început să ies în fiecare marți, să mă obișnuiesc. Săptămâna trecută, în urma unei postări pe Insta, n-am mai fost singură. O fata s-a apropiat de masa mea și m-a întrebat dacă poate să se așeze. N-am scos un cuvânt, dar am făcut un semn cu capul spre scaunul gol din dreapta mea. Pe scaunul din stânga îmi urcasem picioarele.

– Sunt prima care vine la aceste întâlniri?

Vocea fetei m-a intrigat. Articula dur, gros, iar alura țipa a păpușă Barbi. Părul negru, pieptănat cu cărare pe dreapta îi dădea ba o reprezentare de păpușă, ba o reprezentare de prințesă Disney. Doar că la Disney prințesele nu poartă pantaloni scurți de blugi și sacou oversize.

– Nu aștept pe nimeni. Cred că mă confundați.
– Deloc. Ești Dunia. Ai postat pe Insta despre Auguste Compte și ideea unei religii noi.

Tutuirea mi-a luat tot aerul. Pățesc mereu cu necunoscuții. Mi-am dat jos picioarele de pe scaun, mi-am îndreptat spatele și i-am întins mâna.

– Dunia. Cu ce te pot ajuta?
– Maria. Mi-ar plăcea să mă asculți. Nu am cu cine să vorbesc despre ceea ce urmează să povestesc. Mama e bolnavă de cancer. S-a operat. E în perioada de recuperare. Tata este lipit de ea. Uneori nu poate nici măcar să-și ducă paharul de apă la gură.
– Îmi pare rău.
– Mersi. E ok. Ne-am obișnuit deja.

A urmat o tăcere. Am privit-o și am așteptat. Obrajii sigur îmi ieșiseră în evidență de la colorare.

– Cu prietenele nu vorbesc despre situația mea deoarece cred că-mi este rușine.
– Crezi? Nu ai de ce să te rușinezi de boală.
– Nu de boală, de faptele mele. Am fost adoptată. Fix când mama suporta operația la Cluj, eu am avut o întâlnire cu mama mea biologică.

Maria are undeva în jur de 28 de ani. A terminat facultatea la Timișoara, dar a petrecut vreo 2 ani prin Italia. De doi ani zboară ca însoțitoare pentru Qatar. În felul acesta poate să vadă lumea. Viața ei bine clădită de părinții adoptivi s-a zguduit de la cancerul mamei și de la întâlnirea cu mama ei biologică.

VA URMA

Foto: Cristina Siminiceanu

În mica mea lume, Făt Frumos, doi copii și cu mine, trăim câteva zile mai agitate. Un șantier de dimensiuni reduse în casă, renovarea bucătăriei, ne-a anulat întâlnirile din jurul mesei. Tot șantierul ne-a ascuns și cănile preferate de ceai. Mara a început de ieri examenele pentru evaluarea națională. Mustim de emoții. În special emoțiile Marei dictează, în aceste zile, dispoziția sufletească a familiei.

Duminică seară m-am lungit pe pat lângă ea și am recapitulat regulile casei. Pe primul loc, fără nici o negociere, se află sănătatea. Joaca ocupă locul doi. Abia pe locul trei stă școala. Oricâte asigurări îi ofer, oricâte vorbe de încurajare îi spun, în ochii ei mă lovesc de misteriozitate. Are ea habar de ceva de ceea ce eu nu știu. Un sărut pe frunte și o îmbrățișare i-am dat și m-am retras.

Viața ei începe. A urcat cu toate cunoștințele mele, cu întreaga mea forță. Urmează să înceapă un drum în care o să ocup un loc de colaborator. Nu mai sunt lumea ei, sunt în lumea ei. Locul ocupat de mine în lumea ei depinde în întregime de eforturile depuse până în prezent. Vremea culesului a sosit.

Gândurile mele personale se învârt în jurul conștientizării că sunt părinții mei. Vârsta, 42 împliniți, îmi provoacă memoria. Cu părinții trecuți de 40 de ani eu întrupam rebeliunea. M-am desprins zgomotos. Trântele cu mentalitatea, confruntarea cu rușinea m-au copleșit. Nu m-au învins, dar m-au redus. Potențialul s-a micșorat.

Crescută ca o buruiană, m-am consolat cu poveștile din cărți. Paralel cu aceste povești, am creat o narațiune convenabilă care să-mi servească sănătății psihice. Cu partea lucidă mi-am promis să-mi scutesc copiii de lupta desprinderii. Să refuz provocarea. Să mă transform în mijlocitor între perioada cea mai vulnerabilă din viața ființei umane și perioada imediat următoare, a tinereții extraordinare. De aceea îmi închipui că Mara stă și îmi ține o singură mână.

Cu ea de mâna navighez și-n lăuntru. Am sfârșit Clopotul de sticlă al Sylviei Plath și mă urmărește imaginea unui clopot imens deasupra capului meu. Vizualizez cu mintea un clopot și corpul ei, cu tălpile murdare, lungit pe ușa cuptorului de aragaz. Un corp fără cap, un cap cu o minte chinuită de tot ce înseamnă și arată lumea exterioară, un infern, o piedică de netrecut, o luptă pierdută.

Copiii au meritul să-i dea vieții o direcție, un scop, dar pentru unii dintre noi, nici măcar copiii nu reușesc să reducă insuportabilul. Asta e tragedia și zace în fiecare dintre noi.

Singurul tratament cunoscut și probat ține de micile bucurii ale vieții. Azi mi-am savurat ceaiul în cana preferată. Șantierul din casă s-a încheiat. Mara a susținut deja proba la limba română. Suntem înapoi pe un drum drept.

Foto: Cristina Siminiceanu

Lumea a luat-o razna.
Vine o vreme, în viața fiecăruia dintre noi, în care te așezi, simți nevoia să te așezi și îți spui: Lumea a luat-o razna. Nu există excepție. În orice fel ți-ai petrecut viața, cu un plan sau în lipsa unui plan, ascultând de rațiune sau onorând emoția, nu scapi de acea tură de carusel care te face să-ți verși mațele.

De câțiva ani mă dau în carusel. Am experimentat toate emoțiile, de la extaz la frică. Azi am experimentat tristețea și greața. Am plâns. Desigur, sunt o plângăcioasă. Librăria La Două Bufnițe de la Timișoara, după 9 ani de activitate, urmează să se închidă. Mi-am reproșat starea de șoc. Închiderea unei librării independente, într-un stat corupt ca al nostru, alcătuiește regula. Așa am ajuns la greață.

Vârsta decide atitudinile oamenilor. Cei 42 de ani imediat împliniți m-au dat jos din carusel. Gata, până aici! Am trecut de la a descoperi și de la a învăța teorii, la a fi teorie. Știu teorie. Am experiență. Nu mai am indulgență. Nu mai știu, dar nici nu mai vreau să suport bestialitatea oamenilor.

La 18 de ani priveam pe ecranul televizorului nostru color Turnurile Gemene din New York fumegând. În 11 septembrie 2001, în casa părinților mei de la Schela, fumul dens și alb părea că iese din ecran și se pierde în dealurile din împrejurimi. Tinitusul m-a obligată să rămân nemișcată o vreme, apoi mi-am reluat activitățile. La 18 ani vrei să zbori cu carul până la soare. Crezi că poți. Apropierea de soare, fierbințeala, nu-ți lasă răgaz. E fascinant să zbori, iar la 20 de ani zbori. La 30 de ani zbori. La 40 de ani aripile s-au topit.

Stau, de la aflarea veștii despre Bufnițe, și-mi privesc aripile arse. Le-au pârjolit Siria, Egiptul, Iranul, Israelul, Palestina. Le-au pârjolit atentatele de la Paris. Profesorii și medicii fără integritate. Președinți de țară vampiri. Au supt demnitatea cetățenilor. Atacul lui Salman Rushdie. Moartea nepoatei mele la nici 2 luni. Un hpv 16 pozitiv. Ratarea. Pierderea lui Sorin Oncu. Închiderea librăriei independente La Două Bufnițe.

Mă doctoricesc singură. Citesc. Cărțile m-au înzdrăvenit întotdeauna. O să suport tot ce o să mai vină. Nu o să mă prefac că pricep de la sine ceea ce se întâmplă cu lumea. Lumea mea apune. Nu este deloc un apus glorios, dar există o anumită blândețe. Tot ceea ce cunoști conține blândețe.

De azi nu mai lupt, de azi sufăr pentru monștrii din lumea întreagă.

Ieri a fost o sărbătoare creștină. Sâmbătă a fost marșul aniversar LGBT la București. Soarele a răsărit ca de obicei. Soarele face asta indiferent de sentimentele oamenilor.

Evenimentele și situațiile, o sărbătoare creștină și o acțiune cu un obiectiv, s-au folosit, din nou, ca arme pentru a înfricoșa o parte din cetățenii țării. Frica de homosexualitate dictează purtările. Des mi-au auzit urechile că homosexualii ne zguduie moral copiii. Ocazional am conversat despre acest subiect cu unii părinți. Cresc și eu o fată și un băiat. Îi cresc fără frică de dumnezeu și de homosexualitate. Pur și simplu îi cresc și le explic lumea vieții. La Jurgen Habermas am întâlnit formularea lumi a vieții și se referă la integrarea socială. Tot de la Habermas am reținut că o societate și-a pierdut identitatea de îndată ce urmașii nu se mai recunosc în tradiția cândva constitutivă.

Bărbații adulți din societatea românească întâmpină dificultăți de integrare deoarece lumea taților lor, mai ales în mediul urban, își trăiește sfârșitul. Rolul predominant al bărbatului în familie s-a diminuat. Femei, în număr covârșitor, au ales să rămână necăsătorite și să se onoreze ca ființe umane.

Femeile aleg să rămână singure. Persoanele gay își recunosc public orientarea și își cer drepturile. Asta nu este lumea bunicilor mei, nu este lumea părinților mei. O tornadă i-a purtat departe de Kansas. O criză s-a instalat. Factori externi amenință reprezentările și condițiile de viață.

Mara sau Mateiu pot să aibă colegi gay sau trans. Mă sperie asta? Deloc. Este natural ca-n Discursul lui Rousseau ca fiecare individ să fie exact cum simte. Drepturi avem cu toții. Legea este a tuturor. O să devină Mara lesbiană sau Mateiu gay prin expunere și alăturare? Curiozitatea i-ar putea împinge să experimenteze, dar orientarea sexuală nu se schimbă. Pe acest fir firav de logică, înaintașii noștri ar fi rezolvat până acum homosexualitatea.

Mi-ar plăcea să-i liniștesc și să-i asigur pe toți părinții. Copiii sunt în siguranță. Mara și Mateiu au primit explicații despre iubire, iar iubirea se naște indiferent de gen. Se pot iubi femeie cu bărbat, bărbat cu bărbat, femeie cu femeie. Procrearea necesită o femeie și un bărbat. Explicațiile s-au primit cu naturalețe, fără frică, fără dezgust. Între timp, Mara ajunsă la 15 ani, experimentează îndrăgosteala de un băiat. Înainte să împlinească 7 ani am povestit despre iubirea dintre oameni, indiferent de gen.

Criza de identitate pe care o trăim este o criză a clasei politice care ne manipulează prin această problemă a homosexualității. Problema României ține de corupție.

Noi, cetățenii, putem face ceva din sânul familiei, educație. Educați-vă copiii! Citiți-le seara povești. Ieșiți cu ei la teatru, la concerte, pe munte.

Progresul presupune schimbare. Marșul este schimbarea. Pentru ca totul să rămână la fel, trebuie schimbat totul. Aceasta este o replică din Ghepardul de Tomasi di Lampedusa.

De zece ani am urmărit, în online, viața construită de Catrinel Chiriac la Richiș, un sat în apropiere de Sibiu. Pe Catrinel am cunoscut-o datorită designerului Adrian Oianu. Îndrăgostită iremediabil de culorile și simbolurile costumului popular românesc, reinterpretarea lui Oianu mi-a permis modernitatea și funcționalitatea în tricou românesc. Ia mereu m-a incomodat și stânjenit din cauza șnururilor.

Într-un noiembrie al unui an îndepărtat, Catrinel mi-a înmânat, pe treptele Ateneului, o fustă Oianu. Îmbrăcată cu fusta a doua seară, mi-am selectat deja dispoziția. Am stat dreaptă, mândră, roșie în obraji și m-am îndrăgostit, de data aceasta, de Marius Manole care a jucat la Godot spectacolul Marea iubire a lui Sebastian.

Aceste începuturi simțite magice au continuat la dezvoltarea impresiei de familiar între mine și Catrinel. Ca observator pasiv de la Timișoara, am asistat la nunta ei cu Paul, la mutarea la Richiș, la drumețiile bezmetice de pe dealurile patriei sau din lumea largă.

Anul acesta, din observator pasiv am devenit un observator activ. Am pornit cu familia spre Richiș joi dimineață. Seara i-am bătut în poartă lui Catrinel. E greșit să spun că ne-am cazat. Ne-am așezat lucrurile în camere și am pornit la pas pe uliță să ne hrănească, pe mic și pe mare, Anca.

Toți am călcat pentru prima dată pământul Richișului, dar oriunde am mers și cu oricine am intrat în contact, am simțit o legătură. A părut o reîntoarcere. Ne-am reîntors într-adevăr în trecutul sașilor cu poveștile lui Catrinel și Paul care reușesc cu strășnicie să țină vii niște reprezentări de viață de demult.

Copii și adulți, ne-am jucat cu Noah și Rita, câinii familiei, sau cu Noel, felina jucăușă. Copii și adulți am ascultat freamătul pădurii și cântecul păsărilor. Am încetinit ritmul turbat al orașului cu micul dejun savuros, cu plimbările pe dealuri, cu cină savurată într-o biserică fortificată la Alma Vii.

Catrinel ne-a introdus într-o comunitate a zonei într-un mod imperceptibil. Utilizarea numelor ne-a scăpat de grija rezervărilor. N-am avut nici o rezervare, dar în fiecare seară ne-a așteptat cineva la masă. Anca ne-a așteptat în prima seară, urmată de Alexandra și Simona. Catrinel ne-a răsfățat în fiecare dimineață cu produse locale, iar special pentru mine un ceainic plin, acoperit cu un șervețel brodat sau cu o farfuriuța metalică.

Eu nu vă recomand Casa Noah unde sunt gazdă Catrinel și Paul. Eu vă îndemn să-i vizitați. O să plătiți mult cu sufletul deoarece nu întrețin o afacere, ci perpetuează traiul decent și tainic. E greu și frumos la sat. E chinuitor și satisfăcător. E primitiv și contemporan. Băile sunt în casă și au hârtie igienică. Când o o să plecați de la ei, să vă pregătiți de dor. O să le duceți dorul. Noi am revenit ieri și deja mi-e dor de Catrinel, de Paul, de Lenuța, de Noah, de Rita, de Noel.

Cu siguranță nu este pentru oricine o asemenea vizită. Dar cine își dorește să primească stări sufletești, pariez că despre aceleași stări povestește Constantin Noica, să le bată în poartă lui Catrinel și Paul. Ei doi sunt paznicii. Păzesc o lume simplă, tainică, respectuoasă.

Cioc-cioc!

Mă întreb: Ce anume îi unește pe români? În 2025 să ne identificăm doar cu etnia și cu religia nu mai este suficient. Cu ce am putea să ne mai identificăm?

Suntem români.
Suntem ortodocși.
Și mai suntem ce?

Dacă mă iau, și mă iau, după Fukuyama, atunci suntem cu toții ființe în căutarea demnității. Pot crede asta. Pot crede că votanții lui Dan, dar și votanții lui Simion caută demnitatea. Am pe cineva anume în cap când mă gândesc la un votant Simion. Pe lângă experiența trăită în orașul de pe Bega, mai port în mine experiența trăită în malul Dunării la Drobeta Turnu Severin. Am urmărit din curiozitate traiectoria votanților lui Simion în orașul în care m-am născut. Faptul că îi cunosc personal pe unii votanți, actuali susținători ai lui Simion, m-a intrigat. Mi-e imposibil să-i resping atât intelectual, cât și sufletește.

Când cineva te ajută când ai nevoie, atunci rămâi îndatorat sufletește. Cu sufletul nu te descurci rațional. Așa că m-am apucat să cercetez cu sufletul. Citind la Fukuyama despre crezul unui națiuni, despre schimbarea constantă adusă de modernizare, despre thymosul lui Platon m-am oprit o secundă să cuget la opțiunile pe care le au cetățenii din orașele mici ca Severinul. Nu prea au opțiuni cetățenii.

Severinul este acaparat imobiliar de câteva familii. Indiferent cine conduce România de la Cotroceni, realitatea cetățenilor de la Severin nu se schimbă. România nu este scindată în două, educați și mai puțin educați, România de împarte între orașele mari și restul. Restul au concluzionat că nu contează pentru conducătorul lor. Ce știe Dan despre ce se petrece în primăria și consiliul de la Severin?

În orașele mici lupta se dă pentru fiecare felie de putere între cei care o duc bine deoarece stilul lor de viață este amenințat. Cei sărmani muncesc la fel ca întotdeauna cu grijă pentru ziua de mâine, pentru educația copiilor, pentru viitorul nepoților. Muncesc sărmanii, dar muncesc cu conștiința demnității. Nu le-o recunoaște nimeni. Nu le-a recunoscut-o nimeni. Partidul AUR, populism de manual, îi bagă în seamă.

Țara asta înseamnă mai mult decât București, Cluj, Craiova, Iași, Timișoara. Țara asta înseamnă și fiecare oraș mic lăsat pe seama câtorva familii care se îngrijesc de buzunarul lor. Găsesc tristă și îngrijorătoare situația politică din orașele mici. Cinci ani trec cât ai bate din palme. Pe cine or să voteze atunci românii dacă între timp nu or să fie convinși de propria lor importanță?!

Mi-e frică să mă gândesc. Refuz să mă gândesc. Sper să o facă cei de la conducerea țării.

Foto: CRM

Alegerile din țară m-au făcut să mă gândesc mult la colegii din școala generală. În mod special m-am concentrat pe doi, cel mai bun și cel mai slab din clasă. Cel mai bun a fost o fată. Cel mai slab a fost un băiat. Firește, mintea mea i-a asociat cu Dan și Simion. Intuiția m-a asigurat că nici unul dintre noi nu l-am fi ales pe cel mai slab pentru a fi șef de clasă. Nici măcar el nu s-ar fi erijat în funcția de șef al clasei. Nu i-ar fi permis diriginta, dar nici bunul lui simț. Așa simt. Nu pot prezenta nici o dovadă.

La liceu, pentru că aici urmăm specializări, șefia clasei devine atacabilă. Ierarhia abandonează un drept natural și se construiește pe un drept social. Pe lângă capacități intelectuale, intervin abilitățile. Azi mi-ar plăcea să ne oprim asupra abilităților.

Abilitățile oricărei persoane sunt valoroase și necesare. Ați întâlnit, cu siguranță, această afirmație prin cărțile lecturate. Sau ați auzit la școală. Sau v-a asigurat bunul simț. Oricum ar fi, o știți conștient sau inconștient. De aceea intuiția personală mereu mi-a dat ghes să pun la îndoială programa școlară. De ce atâta matematică în școala generală? Cei mai mulți dintre noi nu deținem o minte matematică. Există studii. Toți însă ne naștem cu abilități pe care părinții împreună cu școala au datoria și responsabilitatea să le descopere și să le dea o direcție. În loc să ne creștem copiii insistând cu matematica, mai bine i-am susține în dobândirea unor priceperi.

Eu am fost un copil considerat bun la școală. Mereu cu premiu, niciodată cu coroniță. Matematica m-a înspăimântat de la clasa I. Pur și simplu aveam nevoie de mai mult timp să pricep exercițiile. Una dintre consecințe, căci efectele s-au ramificat, ține de îndoiala în propria inteligentă. Nu de puține ori m-am întrebat dacă nu sunt proastă pentru că nu înțeleg matematica. M-au salvat restul materiilor, în special literatura. Profesorii din liceu m-au salvat. Profesorul de română, profesorul de filozofie și profesoara de engleză mi-au reparat aripile rupte de matematică.

Ușor mi-am luat zborul și lupt din liceu să-mi apăr inteligența. Ani la rândul am simțit că trebuie să demonstrez că nu sunt proastă. O cantitate irecuperabilă de energie am consumat în prima parte a vieții, în perioada cea mai vulnerabilă, dar și cea mai idealistă. Studenții respiră prin dorința lor de voință, iar voința schimbă mersul lumii. Am reușit să nu-mi pierd eul interior, dar luptele m-au sleit. M-am adăpostit în acest blog și am încetat, datorită scrisului ca instrument de terapie, să mai demonstrez ceva.

Târziu am scăpat, dar nu atât de târziu cât să-mi cresc copiii cu pretenții inutile pentru supraviețuirea în societate.

Nu le distrugeți stima de sine copiiilor cu matematica. Îngrijiți-vă de abilitățile cu care fiecare ne aducem contribuția în societate. Învățați împreună despre binele comun și săptămânal chestionați-vă eul interior. Bunul simț este un îndrumător redutabil.

Bunul simț nu crește Simioni. Bunul simț o să vă arate calea demnității. Fiți demni de norocul de a trăi, de a respira, de a iubi, de a munci, de a contribui la viață.

Foto: Bogdan Mosorescu

Zilele astea îi urmăresc obsesiv pe Dan și Simion. Postez excesiv despre comportamentul agresiv al lui Simion. Îl susțin pe Dan declarativ. Votez Nicușor Dan. Am și donat de două ori până în prezent. Prima dată când am donat a fost dimineața de după întâlnirea dintre Trump și Zelenski. A fost momentul meu kafkian. Ce se întâmplă cu lumea? Nimic nu mai e la fel. A doua oară am donat în această săptămână.

Nu pot să schimb lumea din fotoliul meu confortabil, dar pot să lupt cu armele de care dispun, buget și educație.

Când eram la mama și tata acasă, interesele și plăcerile tatălui m-au scos timp îndelungat pe stadion. Galeria cu susținători de la echipa de fotbal Severnav mă fascina și mă înfricoșa. Ieșirile lor impulsive îmi pironeau privirea, dar mă alungau ca prezentă. Căutam să mă îndepărtez imediat de masa aceea arțăgoasă. Așa mi se întâmplă și cu Simion. Îl privesc, dar de la depărtare. Apropierea mă înfricoșează. Mai seamănă izbitor și cu un bătăuș de la școala unde am studiat.

În 1998 când am început eu liceul l-am văzut pentru prima dată pe bătăuș. Studia la altă școală, dar Pedagogicul atrăgea băieții pentru preponderența feminină. Multe clase numărau doi sau trei băieți. Eu am avut un singur băiat în clasă. Când ieșeam în pauze ne împingeam pe poarta neîncăpătoare pentru elevi și vizitatori. Într-una din aceste pauze, în fața mea pășea o fată mignonă, dar cu un fund de pepene. Bătăușul a făcut o remarcă despre pepene. Fata l-a beștelit, iar el, spontan și cu ochii ieșiți din cap i-a tras o palma. Cleștele cu care părul fetei stătea prins în vârful capului s-a rupt, pletele lungi s-au conformat gravitației, apoi i-au picat acoperindu-i șocul, durerea, roșeața și umilința. Același bătăuș a mai pălmuit și o colegă din clasa mea.

O persoană de genul acesta votează o parte din cetățenii României. Firește că mă sperie și mă înfricoșează. Să pui în fotoliul prezidențial un bărbat care strigă în parlament: Te agresez sexual, scroafo! și să-l scuzi pe motiv de nervi mi se pare inacceptabil.

Fukuyama a scris despre politica resentimentului și cred cu tărie că trăim din plin resentimentul pentru toate umilințele la care ne-au supus conducătorii țării. Toți am fost luați de proști, votanți ai lui Dan sau Simion. Toți am pierdut pe cineva drag în spitalele românești din cauza incompetenței cadrelor medicale și din cauza corupției din guvern. Toți am pierdut pe cineva drag pe drumurile României din cauza incompetenței poliției și corupției din guvern. Aș continua, dar curge ideea.

Toți am suferit din cauza clasei politice, dar. Există un DAR. Nu vă dați votul din răzbunare. Poporul, adică eu, votant Dan, și tu, votant Simion, o să sufere. Poporul o să sufere. Eu o să sufăr. Chiar și Simion o să sufere, doar că nu are capacități intelectuale să priceapă.

Cât este cu putință, liniștiti-vă. Uitați-vă la chipurile copiilor. Viitorul lor e în mâinile voastre.

Gata! Am terminat ordinea și curățenia în casă. În tot acest timp, aspirator, mop, mașină de spălat, întins rufe m-am înarmat. Așa mă simt. Înarmată și gata de luptă.

Înainte de a trece la subiect, subiect ușor de ghicit în aceste zile, alegerile trecute și viitoare, vreau să vă povestesc ceva.

Ieri am închis ochii la harababura din casă. Obișnuiesc să fac asta lunea după ce copiii merg la școală. Ignor puful adunat prin colțurile camerelor, urmele de grăsime de pe uși, parchetul mătuit și mă afund pe canapea sau pe fotoliu să citesc, apoi să scriu. N-am reușit să parcurg multe pagini din Identitate de Fukuyama, firește, din cauza alegerilor. Am deschis laptopul să defulez. După ce l-am închis m-am ridicat să caut ceva de mâncare, iar conținutul frigiderului mi-a trasat programul. Am plecat la cumpărături. Pentru mine cumpărăturile înseamnă obligatoriu și o oprire la raionul de vinuri, cramele Corcova și Oprișor fiind preferatele mele. S-a întâmplat să-mi atragă atenția o etichetă cu imaginea unui cocoș. Am apucat sticla și am silabisit: Cas-te-lul Mi-mi. Nu mă întrebați de ce am silabisit. Uneori fac ceva doar de dragul de a fi interesantă pentru mine. Nu mă suport insipidă și plictisitoare. Am sucit sticla să citesc pe etichetă prezentare și s-a lăsat întunericul. Lumina s-a stins cu un zgomot straniu, de neidentificat. Grecul cu studii în Franța, asta apucasem să citesc pe etichetă, îmi trezise curiozitatea, dar prețul, până în 30 de lei m-a făcut să ezit. Am privit în jur. Kauflandul în semi-beznă în amiaza mare m-a intrigat. Să-l interpretez ca un eveniment prevestitor pentru bezna care va acapara România?!

N-am făcut-o. Am pus sticla la loc. Am așezat în coș o sticlă Corcova. Dar imaginea cocoșului mi-a rămas pe retină. M-am întors la raft. Am bâjbâit pe raft s-o găsesc. Angajații deja ne îndrumau spre casele de marcat.

Revenită acasă am scris o întrebare pe Facebook. Cum înțelegeți egalitatea? N-am primit nici un răspuns. Nici măcar cele câteva persoane care mereu au o reacție la postările mele nu au răspuns. Într-adevăr am pus o întrebare grea, deși pare de la sine înțeles. Cu toții suntem egali. Chiar suntem?

Și abia acum începe textul de azi. Cu ditamai introducere, o să vă aduc în atenție indecisul. Câți cunoașteți? Eu cunosc câțiva. Specific și subliniez că îi cunosc personal, nu-i știu din împrejurări sau social media. Acești indeciși nu votează deoarece au convingerea că viața lor nu se va schimba indiferent de cine va ieși în turul II la prezidențiale. Cum îi convingeți?

Eu îl votez pe Nicușor Dan. Nu votez persoana Nicușor Dan, ci ceea ce reprezintă. Așa deschid dialogul cu ei. În timp ce le ascult argumentele am în cap imaginea unui bătăuș de la școala unde am învățat. Chiar să nu fie nici o diferență între Dan și Simion pentru viețile cetățenilor? Chiar suntem egali cu toții? Nu când vine vorba despre abilități, aptitudini, capacități intelectuale. Cum să formulezi asta și să nu ofensezi pe nimeni?! Trăim ofensa din plin în aceste vremuri.

Acești indeciși trebuie provocați să iasă din amorțeala lor fatală pentru o țară întreagă. Cearta, insultele, discursurile despre istorie, datorie și responsabilitate nu ajută, nu conving, nu provoacă. Își aprind o țigară care reflectă mințile tale aprinse, fricile și disperările. Indecișii acționează exclusiv pentru interesul personal imediat al lor și al familiei lor. Copilul necesită meditații. Acoperișul casei are nevoie de reparații. Cardanul mașinii a găurit neprevăzut bugetul familiei.

Nu găsesc nimic de condamnat în aceste griji. Nu găsesc nimic de condamnat în general. Nici nu vreau s-o fac deoarece nu mă ajută și nu ne ajută ca țară. Înțeleg în mare parte dezgustul, apatia, disperarea indecișilor. De ceva vreme nu mai avem idealuri. Pentru ce să ne sacrificăm? Pentru cine? Am fost lăsați de izbește ca o turmă de oi supravegheată de un copil interesat de joacă și nu de rolul de paznic.

Asta nu înseamnă că lupta e pierdută. O să pierdem sau o să câștigăm în 18 mai. Până atunci vorbim, povestim, donăm cât o fi pentru campania lui Dan și o luăm de la capăt. E șansa noastră pentru un nou început în România!