Recent Posts by Dunia

Faptul că înțeleg, nu înseamnă că scuz

Ani de zile am căutat să înțeleg. Să înțeleg cum funcționează oamenii. Să pricep teorii la matematică și reguli la gramatică. Mi-a fost greu. Dacă unii învață și deprind în zece minute, eu am nevoie de o jumătate de oră. Nu vă povestesc cât mi-a luat să rezolv o ecuație de gradul doi.

Când am pătruns ceva cu mintea, se fixează. Mai știu să rezolv ecuații de gradul doi, dar acolo s-a oprit ambiția mea în matematică. Comportamentul uman m-a atras mai mult. Poveștile m-au absorbit. Așa a început cercetarea lipsită de convenționalitate în psihicul uman. Cărțile m-au introdus în zeci de minți. Raskolnikov, Anna Karenina, Stavroghin m-au fascinat. Observ că atunci când scormonesc după personaje, cele din literatura rusă îmi vin primele.

Freud a intrat mai târziu în viața mea, după 30 de ani. La fel și Dawkins. La fel și Darwin. Aș fi fost o altă femeie fără ei. Poate aș fi rămas doar femeie și nu aș fi atins, nici măcar la repezeală, universalitatea.

M-aș fi plâns că bărbatul nu-și petrece timpul cu mine. Nu-mi dă timpul lui. Nu treceți ușor peste ceea ce scriu acum. Enunț clișee. Într-o piramidă a nevoilor, ale lui ar fi avut întâietate. Vrei să vedem un film? Vedem un film. Observați diferența? M-aș fi concentrat exagerat pe copil. Să facă. Să învețe. Să exceleze. Să lase joaca. Să plece din țară. Să viseze în limbi străine.

Cochetez cu universalitatea. Pricep mai ușor în prezent. Jumătatea de oră s-a redus. Sunt suficiente 15 minute. Uneori mi-e suficientă o strângere de mână să-mi imaginez caracterul unei persoane. Da, e posibil. O strângere de mână dezvăluie monstruos. Nu m-aș încrede niciodată într-o persoană care îmi întinde mâna și abia mă atinge.

După ani de zile în care am căutat să înțeleg, munca dă roade. Nevoile, plăcerile, neplăcerile ne acaparează indiferent de rasă și gen. Motivele au o deosebită însemnătate. Pricep, am priceput!

Înțeleg gospodinele, academicienii, credincioșii, mamele, amantele, soacrele, criminalii, femeile care-și sugrumă copiii, pe alocuri adolescenții, pe alocuri bărbații, femeile mutilate de botox și colagen. Înțeleg că fiecare răspunde unor nevoi categorice, unor autorități invizibile. Chiar înțeleg.

Doar că nu mă mai interesează să. Faptul că înțeleg, nu înseamnă că scuz. Un criminal în serie, dacă i-ați căuta în copilărie, ați rămâne șocați de ceea ce ați descoperi. De la abuzuri sexuale la zile de singurătate fioroase. Asta nu-i scuză faptele. Nu i le scuză. Într-adevăr mă aflu într-o fază nouă de furie. Emoția epocii m-a dezgustat. Prietenii au datoria să-ți atragă atenția asupra curului de maimuță care i-a luat locul gurii. E timpul să te oprești. Fix așa să înceapă un prieten dialogul. E timpul să dai doi bani pe tine. Să te prețuiești. Să citești o carte. Să mergi la terapeut. Să cauți să dai tu un sens zilelor tale.

Încheiere. Prietenii au responsabilitatea de a verbaliza și abaterile. Dacă nu aveți asemenea prieteni, căutați unii. Sunt rari, dar neprețuiți.

Foto: Flavius Neamciuc

Esx-Abonamente Săli. Spondiloza și mișcarea ca un automat m-au obligat să-mi reconsider sentimentele

Zilele trecute am trecut pe lângă o ciocolaterie și am auzit colinde. Imediat am zâmbit. Mușchii mi s-au relaxat. Am notat despre pentru a sublinia un anumit progres uman. Dețin o doză de maturitate. Mai mult nici nu doresc. Mă plictisesc și mă agită oamenii care se iau prea în serios.

Cu ani în urmă m-aș fi revoltat. Poftim! Luna noiembrie și deja urlă colindele în difuzoare. Dar astea erau problemele mele la vremea respectivă. În prezent mă bucur de aranjamentele de Crăciun. Savurez colindele. Las indignarea deoparte. Caut să văd ce pot să fac.

Ce pot să fac că am 36 de ani și mă supără spondiloza? Să mă las acaparată de boală. Să o transform în putere și control. Să alimentez victima din mine? Nu. Pe asta intenționez să o anihilez.

Pot să-mi fac abonament la sală, iar aici Esx – Abonamente Săli a venit în întâmpinarea nevoilor mele. Locuiesc și nu locuiesc cu Făt Frumos. Când Mara merge la tatăl ei, atunci eu traversez orașul și-mi iau locul pe canapea în apartamentul de pe Gheorghe Lazăr. Azi m-a întrebat un vecin în lift: În vizită, cum îți place să zici?!

Vizitele mele au o durată de două săptămâni. Suficient să plătesc întreținere în două locuri. Cu un apartament în zona Giroc și unul în zona Cetății, un abonament la sală nu mă avantaja. Școala și sala să fie pe lângă casă. Esx a venit cu soluția. Un  singur abonament cu acces la sălile partenere m-a salvat. Ieri am ajuns la cursul de pilates de la Iguana.

Nu m-am obișnuit niciodată cu mersul la sală. Eu am umblat cu caprele pe câmp, iar rucsacul cu echipamentul mă fac să mă simt caraghios. Spondiloza și mișcarea ca un automat m-au obligat să-mi reconsider sentimentele. O să-mi pun rucsacul în spate și o să merg la yoga. N-am avut parte de yoga, dar ieri mi-am întins corpul la pilates. Incredibil!

Permiteți-mi să exclam a doua oară. Incredibil!

De recepție am trecut repede. Am aplicația Esx instalată pe telefon. Am scanat. E un cod afișat pe pult. Am primit cheia de la dulap și gata. În vestiar am conversat cu doamne în vârsta și doamne rubensiene. Toate, fără excepții, au rezistat pe parcursul orei. Mi-au dat încredere în bătrânețe, în gândirea bătrânelor din România.

Mi-am întins corpul în fel și chip. Nici nu știam cum mă pot contorsiona. Cel mai mult m-am bucurat de relaxare. În poziție îngenuncheată, cu fruntea lipită de covoraș, am expirat și m-am relaxat. Știți cum? Nu mi-a mai păsat de nimic. Inspiram și expiram. Dacă o să încercați, o să descoperiți un abandon al trupului nemaiîntâlnit. E o întâlnire trup și suflet. Ești tu, gândire și corp, fără bariere, fără reguli, fără ținute. E ceva intim. O goliciune fizică și psihică care provoacă o împăcare cu tine.

Esx Abonamente Săli nu mă ține legată de o sală, ci de o stare. Pilates pot face în orice zonă din oraș, iar acum că am început, nu mai vreau să mă opresc.

Firește, acest text este și o reclamă pentru esx Abonamente Săli, dar serviciul e reciproc.

Foto: Simona Nuțu

M-am săturat să aud: Mi-ai rănit sentimentele!

Oamenii s-au plâns dintotdeauna de vremurile actuale. Majoritatea oricum. Un lung șir de nemulțumiri putem scoate din literatură. Ba mai mult! Dacă nu specificăm anul și autorul, un text scris de Platon poate trece drept un text scris în 2019. Nu mă contraziceți, stau cu Mari gânditori politici pe genunchi, deși nu mi-a folosit în a argumenta. Mi-a furnizat idei esențiale, nu nemulțumiri.

Cu un ochi în trecut. Așa au fost și sunt oamenii. Nu se mai învață ca înainte. Nu se mai face ca înainte. Mereu nostalgici după trecut.

Ca atitudine față de trecut, afirm cu hotărâre că prefer prezentul. Când mă înfurie una sau alta în societatea de azi, îmi amintesc istorisirea lui Darwin despre operația efectuată pe viu pe un copil. Anestezia s-a descoperit mai târziu. Suficient să mă calmez și să mă întreb ce pot cu adevărat să fac eu.

Ieri am lipsit de la parada de 1 Decembrie. Ies în fiecare an. Mă fascinează defilarea și uniformele. E o formă de atracție incredibilă. Am stat la Zaza. Artisans Bazaar a avut ediția de iarnă. Nu mi-a ratat nimeni mesajul cu Vrăjitoare actuală.

Cu unele doamne am povestit despre. Vrăjitoarele actuale și vrăjitoarele din trecut sunt toate femei inteligente și educate. Asta pot face eu. Asta reprezint.

Nu arăt cu degetul femeile mutilate de botox. Nu e politicos. Nu arăt cu degetul femeile machiate excesiv. Nu e politicos. Nu arăt cu degetul. Nu e politicos. Dar nici nu ignor. Nu trec cu vederea pentru că trăim într-o epocă care abuzează de emoție.

M-am săturat să aud: Mi-ai rănit sentimentele. Contrar opiniei majorității, prefer demnitatea. Femeile desfigurate de botox și bărbații emasculați cu pantaloni strâmți și gesturi lipsite de vigoare par să nu aibă habar de atitudinea demnă. Toți murim. Nu toți facem o diferență pe lumea asta.

Îmi doresc să fiu o persoană care face diferența prin educație, prin demnitate, prin riduri, prin furie, prin scuze, prin îmbătrânire. Nu declar război femeilor pline de botox. Mă ridic. Ridic vocea pentru femeile naturale sau corectate fără să-și schimbe fața.

Când Mara o să intre pe ușă, vreau s-o recunosc și să mă recunoască. Nu vreau să ne uităm fețele. Vreau puțină demnitate.

Râsul ajută. Mai ajută: lectura, demachierea, crema, terapia…

Lista e deschisă. Adăugați.

Foto: Bogdan Mosorescu

Voi, mamelor cu bot de rață, nu aveți, la fel ca mine, un copil perfect?

De câteva zile mă supără spondiloza. N-am spus nimic acasă. Mama ar zice: Dacă nu mă asculți! Te speli pe cap și pleci. Plus că. Spondiloză, în mintea mea, sună bătrânesc. Stau și sufăr. Am reluat exercițiile pentru gât. De când am revenit de la București, de durere, stau cumva în poziția ghiocelului.

Azi am început o carte nouă și am efectuat un exercițiu. M-am privit cinci minute în oglindă. M-am holbat la toate ridurile. Cel din buză mi se pare cel mai nesuferit. Nu-ți faci ceva la ridul ăla? M-a chestionat Făt Frumos. Ba da, o să fac. Nu cumva să vii acasă cu bot de rață.

Nu știu la ce s-a gândit el când mi-a sugerat să fac ceva cu ridul ăla. Pentru mine e clar, în prezent, că injectarea cu colagen nu este o opțiune. M-au șocat atâtea femei frumoase din cauza aspectului buzelor. Mă simt ca în copilărie când întâlneam o persoană cu un handicap fizic de la care nu-mi puteam lua ochii. Să nu vă mai povestesc de rapiditatea cu care judec. Ba o să vă. Cum mă intersectez cu o femeie plină de colagen în buze imediat condam. Sunt o primitivă în acest punct, recunosc. Dar vă spun ce gândesc intuitiv. Rațional dau un pas în spate.

Zilele trecute, circumstanțele m-au pus lângă o mamă cu colagen în buze și fiul ei. A fost nevoie să port o discuție cu mine. Nu i-am acordat credit și mi-am dat ochii peste cap când îi explica ceva băiețelului. Am și invidiat-o. Mara a plâns câteva minute bune când într-o seară am ajuns cu sprâncenele proaspăt vopsite acasă. Abia am oprit-o. Mama de care vă povestesc avea buze hidoase. Copilul ei nu a făcut caz de.

Am și nu am dreptate. Judec prea ușor, dar nu neapărat nejustificat. O doctoriță cu colagen în buze nu a mai discutat cu mine. A trecut pe lângă părinte, eu reprezentând părintele și banii. A discutat doar cu Mara. Mara are nouă ani. Firește, m-am înfuriat. Judec prea ușor. Pot mai mult.

Fiecare persoană are nevoile ei. Dar nu mă interesează. Sunt mamă de fată. Colagenul nu are nimic de-a face cu inteligența. Dar de ce o persoană inteligentă s-ar mutila? Bărbații cer. Mă opun eu științei? Mă deranjează fericirea altora? Nu, bineînțeles că nu. Nu cumva sunt invidioasă? Poate că sunt. Cam așa este la mine în cap.

Rar verbalizez. Nu poți să arăți cu degetul femeile mutilate de la colagen. Nu e corect. Nu e treaba nimănui. E insensibil. Da, da și da! Dar am fată. Are nouă ani. Și toate femeile cu bot de rață devin argumentele ei. Uite, mama, uite!

Mă uit. Chiar mă uit. Nu-mi place ce văd. Buzele cresc, credibilitatea scade. Puteți arunca cu pietre. Nu o să mă apăr, aveți dreptate și știu asta. Fiecare femeie decide pentru propriul corp. Susțin femeia care optează pentru întrerupere de sarcină. Pur și simplu sunt dezamăgită și tristă de femeia frumoasă actuală. De reperele de frumusețe stabilite de botox și colagen.

Femeile actuale își transformă chipul. Uită de el. Vin copiii să le reamintească. Cum poate o femeie frumoasă să nască un copil urât? Poate pentru că și mama a fost urâtă odată. A fost odată. Ne naștem. Țipăm. A fost o dată. Doctorul a injectat.

Reprezint femeile cu defecte. Da, să corectăm. Botul de rață nu ține de a corecta, ci de o percepție cu care nu sunt de acord. Cum aș putea să fiu? Voi, mamelor cu bot de rață, nu aveți, la fel ca mine, un copil perfect? Doriți ca fiica să-și injecteze colagen? Chiar asta vă doriți cu adevărat pentru?

Începeți să loviți. Mă aștept. În poziția ghiocelului deja mă aflu. Mă supără spondiloza.

26 octombrie. Provoc femeile să-și accepte imperfecțiunile

Sâmbătă și duminică o să fiu la Artisans Bazaar. Zaza găzduiește și ediția de iarnă. Mă bucur. Îmi place locul. Dă bine la ochi. Frumosul atrage. Spațiul generos sprijină organizatorii să asigure vizibilitatea fiecărui expozant. E esențial, în negustorie, să fii la vedere.

La ediția din toamnă, Tricoul a fost o absență. Sper din suflet, pentru prețuire și afacere, că n-a trecut neobservată lipsa femeii cu defecte. Reprezint femeia cu defecte. Tricoul e doar un mijloc de exprimare.

În 26 octombrie am organizat un eveniment privat la Casa cu Iederă. O colecție exclusivă dedicată Virginiei Woolf mi-a ocupat zilele de toamnă. În timp ce mă spălam pe cap, mi-a venit o idee. Ce-ar fi dacă?! De patru ani refuz să particip cu Tricoul la prezentări de modă. Eu nu creez haine. Eu provoc cu hainele. Provoc femeile să-și accepte imperfecțiunile. Să le transforme în puncte tari. Să le fixeze în ceilalți ca note distinctive.

Ce-ar fi dacă, mă spălam pe cap, aș organiza o prezentare? Nu o simplă prezentare, ci un fel de eveniment alcătuit din câteva momente, un fel de teatru vag. Teatru vag, un titlu de Matei Vișniec. Primul lucru făcut a fost să o sun pe Romina Faur. Romina a înjghebat un plan. În timp ce eu mă jucam cu Draga, fetița ei, Romina mi-a lăsat în excel întreg evenimentul atât de lăudat de invitații mei.

Invitații mei au fost primiți de Leonard, Virginia sau Mary. Pe fundal, se auzea jazz. Într-o cameră, fetele sporovăiau. Șapte femei splendide, femei impresionante în atitudine, așteptau să se prezinte oaspeților în ținutele gândite de Ana Băcilă. A gândit mult femeia asta. I-am răpit somnul și liniștea vreo două săptămâni. A făcut o treabă extraordinară și o să-i rămân recunoscătoare.

Leonard, Virginia și Mary, după ce au primit invitații, și-au ocupat locurile într-un colț al încăperii. Didascalii. Ștefan, adică Leonard, tu ai sarcina să fii afectuos cu Virginia, să retrăiești o seară domestică din anul 1940. Să zicem 1940. Înțelegi tu. Virginia, adică Anca Radulea, tu o să citești din prima conferință susținută vreodată de o femeie la universitate. Înțelegi tu. Mary, adică Mădă Toderaș, tu o s-o iubești pe Virginia. Înțelegi tu.

Înainte de începerea evenimentului, Romina Popescu tot mai muta, aranja și îndrepta obiectele prin încăperi, Ștefan, Anca și Mădă stăteau cu foile pe genunchi. Atunci mi-au citit ei sinopsisul. Vinul deja curgea în pahare, vin alb, roșu sau roze de la Aurelia Vișinescu. Domnul Prospero desăvârșea spațiul cu alimente fine. Când o persoană se lipește de specialitățile culinare și uită să se îndepărteze, brutarul și-a făcut treaba. Timișoara are un brutar tare de treabă.

26 octombrie a însemnat literatură, jazz, vin, alimente fine și haine modeste. Bogdan Mosorescu a surprins tot pe aparatul foto. Plecarea am evidențiat-o cu o carte semnată Virginia Woolf și șervețele de la dm. Sunt ambasador dm. Răspândesc literatură și produse de curățenie de calitate.

Ce-ar fi dacă?!

Ar fi muncă, situații neprevăzute, alergătură, plăți, lipsă de somn, bucurie, satisfacție la final și un interviu acordat Danielei Rațiu.
Ar fi plănuirea unui eveniment viitor.

Am lipsit la ediția de toamnă cu Tricoul, dar ultimele bucăți, puține, recunosc, o să le mai descoperiți sâmbătă și duminică la Artisans Bazaar, la Zaza Resto Pub.

Ne vedem la târg.

Ne-am văzut în 26 octombrie. Mulțumesc. Reverențe.

Urmează o duminică de pomină. Femeile nu s-au născut dintotdeauna oameni

La un moment dat v-am vorbit despre distrugere, despre plăcerea desprinsă din. Rașchetarea parchetului mi-a dat prilejul să asist la un fel de devastare. Mi-am simțit obrajii calzi. Ochii au sorbit plintele desprinzându-se de perete. De la cald, la fierbințeală. La obraji mă refer. Mi-am cuprins fața cu mâinile. Fac asta uneori. Îmi iau temperatura și maschez o bucurie incomodă.

E incomod să spargi tipare și convenții. Până înveți să gestionezi. Până îți recunoști gândirea. Presupun că mulți își cunosc puterea creierului.

Ce spune asta despre tine? Spune ceva? Ce anume? Mereu schimbi ceva în apartament. Ești nemulțumită de viața ta? M-a chestionat un prieten pe whatsapp.

Ai dreptate, ar putea să aibă o semnificație în direcția identificată de tine, dar nu. Îmi cam place viața mea. M-am așezat binișor. În apartament, în relația cu Mara, în familie, cu partenerul, cu ceilalți. Schimb mereu câte ceva deoarece am devenit un extraordinar cârpaci. Lipsa unui buget generos m-a determinat să caut soluții pentru reparații fără a face un împrumut bancar. Așa am ajuns să rașchetez parchetul. Aproximativ cinci mii de euro să înlocuiesc parchetul din apartament m-au derutat pentru câteva minute.

Pe insula Thassos, în Grecia, m-am apropiat de o vitrină într-un magazin de suvenirui. I-am cerut vânzătoarei să-mi arate niște cercei. S-a îndreptat spre un rând din vitrina respectivă. Am oprit-o. No, no, I prefer them. Am semnalat cu degetul. Oh! The lady has expensive tastes.

Am, și nu o spun neapărat cu bucurie. Puțin și bun nu e aplicabil mereu. Așa m-a sfătuit tata, dar rămâne valabil în principal la mâncare și băutură. La cercei sigur nu se potrivește. Nici la parchet. Cum nu mi-am permis să pun parchet de lemn, am rașchetat vechiul parchet de lemn.

Schimb mereu ceva în apartament pentru a-l aduce la decență. În mare parte am reușit. De fiecare dată când ies pe ușă mă opresc. Privesc peste umăr și zâmbesc. Ce frumos e la mine acasă! Chiar este. Apartamentul sunt eu într-un buget limitat. Lipsește biblioteca, acea încăpere ideală protejată până la nebunie și distrugere în Orbirea lui Canetti, pereți de jos până sus acoperiți de cărți, două niveluri, scara, dar am rafturi cu cărți. Orbirea de Canetti stă pe raft lângă Facla în ureche de Canetti. Îmi place Canetti. Mi-a dat și un nume de fată, Veza, respins de tatăl Marei. Mara a fost Veza pentru scurt timp în capul meu.

Parchetul e rașchetat, dar plintele sunt noi. Plinte albe, de lemn cu o forță estetică incredibilă. Au schimbat fața apartamentului.

Distrug și construiesc. Arunc și înlocuiesc. Cârpesc. Urmează balcoanele de renovat. Altă distrugere, altă construcție.

Dacă locuiți într-un apartament dintr-un bloc ridicat prin anii 80, atunci am o sugestie. Nu vă grăbiți să scăpați de parchetul vechi. E lemn. Lemnul rezistă zeci de ani, e natural și ușor de întreținut. Reduce riscul alergiilor la praf. Este un bun izolator termic. Lipa lipa desculț pe podea. Mă opresc. Nu fac reclamă la dușumele.

O să mă opresc de tot. Pare inutilă poliloghia despre parchet când urmează o duminică de pomină. O să notez ce am decis. Merg la vot ca de fiecare dată. E o datorie sacră. O femeie s-a aruncat în fața cailor pentru a atrage atenția regelui asupra situației celeilalte jumătăți din populația pământului. Despre Anglia e vorba. Emily Davison e numele femeii. Căutați. Femeile nu s-au născut dintotdeauna oameni.

O să ies la vot. Nu pot să votez nici un candidat. Nici unul nu spune nimic despre mine. Mă scârbește prezentarea lor. Mă înfricoșează lipsa lor de abilitate politică. Mă simt orfană social, economic și politic.

O să-mi anulez votul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Pactul cu Diavolul. A se citi pactul cu bisturiul

Și-a revenit Analytics-ul. Mulțumesc. Aș putea să profit. Să scriu un articol despre un spectacol la care mi-a rămas gândul. Nu o s-o fac. Am un simț ciudat al corectitudinii.

Promovez literatura, da. Îndemn la consumul în exces de carte, teatru, filarmonică și muzee.

Reprezint mamele despărțite, vrăjitoarele actuale, femeile cu defecte. De ce? Pentru că.
S-a întâmplat să mă despart de tatăl copilului. S-a întâmplat să-mi placă să gândesc pentru mine. S-a întâmplat să mă iubesc așa cum sunt. Nu e tocmai adevărat, o știm cu toții.

Ieri stăteam cu Mara pe canapea și ne uitam la Sponge Bob. Cât l-am detestat acum șase ani, atât îl iubesc acum pe acest Sponge Bob. La un moment dat și-a cuprins burtica cu mâinile. Sunt grasă! Am încremenit. Am reacționat înainte să adopt ceea ce susțin. Orice subiect se poartă pe un ton firesc. Mara, noi ne iubim corpul. Învățăm să-l iubim. Dacă te mai aud. Nu vă mai povestesc. S-a dus dracu teoria mea. În primul rând mi-au ieșit ochii din cap. I-am dat de înțeles fetei că aici se întâmplă ceva.

Sigur că se întâmplă. Împlinește imediat 10 ani. Fetele încep să se emancipeze destul de repede. Obrazul ei încă miroase a copil. Abia mă abțin să nu o mușc, să nu o pup până la leșin. Oricum mă împinge.

Ea a observat că e grasă. Pentru că totul în jurul ei o împinge să-și deteste corpul, să-l transforme în dușman. Femeia frumoasă actuală a ajuns un amalgam de intervenții inutile. Doctorii nu mai corectează un nas mare și cocoșat pe un chip de femeie complexată. Doctorii nu mai măresc un sân aproape inexistent. Doctorii nu mai sprijină stima de sine, nu mai corectează respingeri suferite de femei. Doctorii creează o femeie frumoasă într-un mod artificial. Că asta înseamnă să fii femeie frumoasă.

Femeile frumoase nu îmbătrânesc. Trăiesc ele cu impresia. Deși toate o facem, femeile frumoase cu ceva bani scapă prin operații de aspectul vechi al chipului îmbătrânit. Degradarea nu se oprește. La interior se simt și suferințele și trecerea anilor.

Mă uit uneori la unele femei și nu pot să scap de imaginea tabloului cu Dorian Gray urâțit. Pactul cu Diavolul înseamnă, în zilele noastre, pactul cu bisturiul.

Condamn și nu condamn atitudinea. Înțeleg stima de sine scăzută sau complexul de inferioritate. Avem nevoie de atenție, de atingere, de blândețe, de pasiune. Cu diferența că eu mereu ajung la educație. Fix ca într-un banc. Corpul atrage, dar nu-l reține pe celălalt. Frumusețea de una singură e lipsită de putere. Mintea consolidează relațiile dintre oameni. Mintea fascinează, sclipește, câștigă.

Mintea vă înfrumusețează. Stați departe de frigider seara, nu mai ronțăiți în timpul zilei, mișcați-vă. Asta e pentru sănătate, tonus, abdomen și fund. Pentru conversații interesante, citiți o carte, mergeți la un spectacol. Pentru pasiune, cumpărați lenjerie nesimțit de scumpă, la suprapreț. Râdeți! Nu vă mai luați atât în serios. Boala și moartea sunt serioase. Lăsați copiii să se joace mai mult. Gândiți-vă de două ori înainte să apelați la bisturiu, la colagen și la botox. Mara mea nu e grasă, iar totul în jurul ei o derutează.

M-aș război, dar cu cine?

Știți, un rid înseamnă și experiență. De ce țineți așa mult să o ascundeți?

Serios acum. Citiți o carte.

Foto: Bogdan Mosorescu

Bărbatul pleacă de lângă femeie. Femeia pleacă de lângă bărbat. Nici unul nu pleacă de lângă copil.

O să întrerup șirul articolelor despre spectacolele de teatru. O ia Analytics-ul razna. Scad cifrele, iar luna decembrie vine în galop cu cheltuieli prevăzute și neprevăzute. Cu alte cuvinte, înțelegeți ce nu scriu. Înainte de orice altceva, țin să mulțumesc companiei care nu mă părăsește niciodată. Loialitatea voastră mă înduioșează. Nu vă alungă teatrul, cărțile și cugetările adânci.

Am nevoie de regiment. Să se încoloneze batalionele. O să scriu despre Mara.

Sincer, o să scriu mai mult despre situația femeii despărțite. Eu sunt despărțită de cinci ani. În acest interval, în care pare că am fost atent observată, am desprins două atitudini.
Prima, cea care mi-a dat de furcă la început, aparține femeilor care mă judecă. M-am despărțit de tatăl Marei. Mi-a trebuit să fiu și femeie. Am eșuat. Nu m-am implicat. Nu m-am dedicat. Sunt ciumată, sunt de ocolit.
A doua atitudine vorbește despre admirație. Unele femei se uită la mine cu stimă. Îmi cresc fata singură. Cum o cresc. Am dat dovadă de curaj să ies dintr-o relație inoportună, lipsită de iubire.

S-au grăbit. S-au grăbit să mă judece. S-au grăbit să mă admire. În momentul în care spun cu voce tare că sunt despărțită, dar pe Mara o cresc împreună cu tatăl ei, apare deruta. Poftim? Cum e posibil și mai ales de ce?!

De ce nu ne folosim de copil ca să ne rănim și să ne jignim reciproc?! Pentru că ne rănim și ne jignim fără să implicăm copilul. De cele mai multe ori nu implicăm copilul. Nu suntem nici unul, nici altul vreun iluminat.

De-a lungul anilor am primit multe mesaje de la femei, dar și de la bărbați aflați într-o situație asemănătoare. Expunerea pe blog și pagina de facebook care ne arată chipurile au creat o anumită impresie. Mara și cu mine putem fi abordate. Eu pot să ascult și mai ales să dau mai departe din experiența mea.

Nu știu ce să zic despre asta. Mai mult aș putea să vă spun ce să nu faceți decât ce să faceți.

Chiar așa aș începe, cu o rugăminte. Nu vă folosiți de copil pentru a-l răni pe celălalt. Nu este important vinovatul dintr-o despărțire în educarea copilului. Dacă nu există abuz sau neglijență din partea unui părinte, acesta este răspunsul meu. Lăsați copilul să crească lângă amândoi. Bărbatul pleacă de lângă femeie. Femeia pleacă de lângă bărbat. Nici unul nu pleacă de lângă copil. Dacă nu este vorba de neglijență cum am specificat mai sus.

O găselniță am descoperit după despărțire. Am exploatat-o la maxim cu Mara. În minutele ei triste și tânguitoare, de ce v-ați depărțit tu și tata?, o mângâiam pe obraz și cu arătătorul îi conturam chipul. De la cine ai tu nasul? De la mama. De la cine ai ochii? De la tata. De la cine ai părul? De la mama. Vezi?! Pe chipul tău mama și tata mereu vor fi împreună. Noi trei suntem un cerc, iar cercul e perfect. Pe cine iubește mama cel mai mult? Pe mine, pe tata și pe Leto. În cazul nostru. Fiecare familie are animalul ei sau nu-l are în patru picioare.

Tata e sfânt indiferent de caracterul bărbatului. Mama e sfântă indiferent de caracterul femeii.

Firește că mi-am frământat mâinile și mințile mai ales după despărțire. Chiar am făcut ceea ce era corect? Mai are o femeie nevoie de dragoste și de sex după ce a născut? Are.

Mara m-a ajutat să înțeleg. Copiii mereu ajută. Zilele trecute m-a întrebat dacă Făt Frumos și cu mine ne-am certat vreodată. Desigur, Mara. Mama ta e genul care se ceartă. E terapie pentru mine. Nu, mama. O ceartă adevărată. Voi mereu vă zâmbiți în timp ce discutați și pe un ton semiridicat.

Vă las să desprindeți morala.

Foto: Bogdan Mosorescu

Nu e la radio. Nu e la televiziune. Domnelor și domnilor, Alina Ilea în social media

Hai că opresc acum. Mai discutăm și noi.

O redare fidelă a ultimelor cuvinte înregistrate luni la o întâlnire cu Alina Ilea. Cine este Alina Ilea? Nu-i nimic dacă nu știți. Nici eu n-am avut habar despre Giuseppe Tomasi di Lampedusa, iar doamna Adriana Babeți a asigurat întreaga sală că este în regulă. O să aflați! Cine este Adriana Babeți? Nu o să continui acest joc. Nu mă ocup de absurd, uneori mă trezesc în.

Duminică la prânz m-am grăbit spre o cafenea din centru. Îmi propusesem să ajung mai devreme, să-mi comand cafeaua și apa, iar apoi să răsfoiesc cartea lui Peter Brooks. De pe scaun, instalată comod, să o întâmpin pe Alina. S-o privesc venind. Să-i zâmbesc ca o gazdă. Nu s-a întâmplat. Alina era deja instalată comod. M-a întâmpinat. M-a privit. Mi-a zâmbit. A rămas doar să-mi scot cartea și să dau drumul la reportofon.

Înainte să vă povestesc despre Alina Ilea, țin să vă spun fără ocol că o să evit următoarele cuvinte: frumoasă, bună, foarte. În acest articol, Alina nu este cea mai frumoasă și nici cea mai bună actriță de la Național. Nici măcar cu alipirea justificatoare în opinia mea. Alina Ilea are o vocație.

Alina Ilea este actiță la Teatrul Național Timișoara. Duminică am sorbit o cafea împreună și i-am luat un interviu. Am înregistrat 53 de minute. Ultimele 15 minute împreună le-am păstrat pentru noi două.

Am început cu.
De ce actriță, Alina?
Măi, cred că întotdeauna mi-a plăcut pe scenă. Îmi amintesc că la grădiniță. A urmat povestea de la grădiniță unde a jucat-o pe Albă ca Zăpada. Nici o emoție nu a tulburat-o, era fascinată de colegi și de ea însăși. Am verificat. Nu se legăna, nu-și ridica uniforma în cap și nici nu o răsucea pe deget ca mine. După a pierdut contactul cu scena. În școală nu s-a ocupat cu teatrul. A făcut 5 ani balet.

O să înșir informații despre Alina.
A studiat balet la Școala Populară de Artă. A fugit de acasă să dea admitere la UNATC, Coregrafie. A revenit acasă. N-a mai avut bani de București. A dat la Psihologie. O interesa din perspectiva copilului zbuciumat. Până când într-o zi.

Într-o zi a zărit pe o ușă rezultatele examenului de actorie. Asta e! Vorba ei, nu a mea. S-a pregătit cu Luminița Stoianovici. Cine e Luminița Stoianovici? V-am zis. Nu mă joc. O să dau câteva minute înainte la înregistrare. N-am trecut nici de primele 10 minute.

Ești născută aici?
Da, născută, crescută la Timișoara, dar. Bineînțeles, și Alina, ca mulți alții, o corcitură și ea. Apar în interviu Basarabia, Ungaria, Polonia.

Următoarea întrebare am uitat-o. Mi-am impus să ascult. Să nu întrerup. M-am ținut de plan, dar memoria nu mi-a luat în seamă atitudinea demnă și corectă. M-a lovit cu uitarea.

Care este primul spectacol în care ai jucat?
Primul spectacol cu public pe o scenă profesionită l-am făcut în anul III, Panorama minunățiilor, Intermezzo de Cervantes.

A urmat o discuție amplă despre actorii de reprezentare și actorii de retrăire. M-a purtat Alina, destul de ușor, vocea ei seduce, prin teoria lui Stanislavski. Un actor de reprezentare învață forma unor emoții și le folosește în spectacol. Nu există un actor pur de reprezentare. Un actor de retrăire își caută în timpul repetițiilor resorturile declanșatoare de emoții. Am folosit în dialog și expresia cusut cu ață albă. Ața albă semnifică tehnica unui actor. O să dau din nou înainte câteva minute. E de ajuns. Cum pentru Alina este de ajuns să aibă două momente totale pe spectacol. Ca un consumator de teatru redutabil confirm că are chiar mai multe.

Nu vă mai povestesc despre al patrulea perete, despre categoriile de public, despre telefoanele care sună în timpul spectacolelor, despre numele altor actori care s-au ivit în interviu. Notez doar că unii actori atenționează publicul sau întrerup spectacolul din cauza telefoanelor.

Câteva minute bune am discutat despre comunism, despre Baba comunistă, ultima premieră a Naționalului. I-am împărtășit Alinei părerea mea. Să mergi în altă țară de Crăciun și să asculți colinde. Nu e limba ta, nu simți nimic. Cum sunt eu când merg la serbările Marei de Crăciun și toți copiii cântă în germană. La fel dacă te-ai născut după 89 și n-ai crescut cu bibelouri și covoare persane. Nu ai nostalgii.

Alina, teatru de provincie sau teatru de capitală?
Eu nu mai văd această separare, acest divorț. România are orașe puternice cultural: Timișoara, București, Iași, Cluj, Brăila, Sibiu, Constanța. Ce le lipsește acestor orașe, ce îi lipsește Timișoarei ca actorii să fie expuși pe plan național? O televiziune puternică. Un radio puternic. Noi știm actorii din București nu pentru că mergem la teatru în București, ci pentru că îi vedem la televizor, îi auzim la radio.

Ai un rol preferat din spectacolele actuale?
Aniversarea. Tu n-ai văzut spectacolul. Să vii să-l vezi. Și Scene dintr-o căsnicie.

Sunt importante modelele în viață?
Mama mi-a fost un model. Am admirat-o pentru forța cu care a trecut prin viață. Ei îi datorez forța pe care o am eu azi. Apoi profesoara de sport din liceu, sportivă de performanță. Tămășoiu o chema. Am făcut gimnastică ritmică. O femeie extraordinară. Rigurozitatea ei era greu de dus, dar sportul m-a disciplinat. Echipa mea din liceu a lucrat la nivel de performanță. Parantează în interviu. Alina, adică îți bagi capul între picioare, mai poți? Râsete. Chiar așa nu, dar în Piața Roosevelt picioarele mele beau și fumează. Din liceu am deprins disciplina. Aș mai menționa pe doamna Colțeanu, profesoară la Psihologie. Cine este doamna Colțeanu? V-am zis. Nu mă joc. Mentorii mei, Emil Reus și Luminița Stoianovici. Au avut enorm de spus în cariera mea. Plus modelele temporare.

Cum te-a afectat în carieră nașterea? Ești mama a trei copii.
Primul copil a apărut în anul I de facultate. Am întrerupt un an. Copilul e ceva important. Un an din viața mea la douăzeci și ceva de ani nu o să fie capăt de lume, gândeam. Și nu a fost. Aveam energie și încredere. Următorul copil a venit după nouă ani de zile. Deja eram actriță în Teatru. După al treilea copil am pierdut niște roluri. Revenirea a fost mai grea. Să-mi recâștig locul în teatru. Nu mi-a fost afectat jocul. M-a ajutat. Copiii sunt o sursă de inspirație. Recunosc, le-am răpit din timpul lor, dar copiii se adaptează la modul de a fi al părinților. Nu i-am neglijat niciodată. Am compesat timpul dedicat actoriei. Copiii mă țin în formă. O mare parte din orgoliu mi-a dispărut. S-a diminuat.

Urmează punctul. Am scris mult, dar credeți-mă, am măcelărit interviul. Am tăiat mult.

Punctul.

Se întâmplă pe scenă, Dunia, și nu se întâmplă tot timpul, momente când joci și ai senzația că intri în altă dimensiune. Concret, nu e delir, nu e nimic mistic în treaba asta. Se întâmplă ceva acolo. E catartic. Când s-a terminat spectacolul parcă ești nou născut, parcă o iei de la început. Speranța și-a redobândit dimensiunea din copilărie. Totul e bun și frumos. Pentru asta, eu sunt privilegiată.

Foto: Bogdan Mosorescu

Legături primejdioase. Actorii umplu spectatorii cu viață

Să începem un text fără secrete. O zi obișnuită din viața mea începe la 7. Las deoparte trezitul la 6 jumate. O duc pe Mara la școală. Revin acasă la cana de ceai, la Motan. Citesc o oră. Mai mult. Mai puțin. Depinde cât mă eschivez. Mereu întind mâna după telefon. După 10 deschid laptopul.

Fix ca acum. Trec la scris. Uneori fără succes. Doar mă holbez. Pierd timpul pe facebook sau site-uri de haine și pantofi. Dacă trec de prima propoziție, textul se scrie de la sine. Odată publicat articolul, mă pun în mișcare. Părăsesc apartamentul. Nu înainte să mă opresc în ușă și să zâmbesc. Ah! Ce frumos e la mine acasă. Alung din minte datoriile acumulate.

Femeia cu defecte își intră în rol cu întâlniri, achiziții de textile, instituții publice, piață, supermarket etc. După 17, femeia cu defecte este înlocuită cu mama. Atunci cade cortina. Mai puțin săptămâna aceasta. Cortina a rămas sus datorită Festivalului de teatru.

FEST, Festivalul european al spectacolului Timișoara.
FDR, Festivalul dramaturgiei românești.

Într-o seară am revenit acasă după miezul nopții. Spectacolul Legături primejdioase a durat 3 ore jumate. De o săptămână port aceeași discuție cu Mara. Și în seara asta mergi la teatru? Dar mamaaa! Miercuri am luat copilul și l-am lăsat în fața blocului la Făt Frumos. Le-am făcut cu mâna și am demarat spre Sala 2.

La un moment dat în timpul spectacolului, am realizat că am lăsat lumânările aprinse la bucătărie. De pe scenă, actorii umpleau spectatorii cu viață. Lumânările se aflau într-un bol de sticlă. La dracu cu ele, pe scenă este Rodica Mandache. O ador pe Rodica Mandache.

Actorii își doresc să dea totul pe scenă. O fac, desigur. Doar că unii nu reușesc să scape de redarea unui rol. Nu e cazul Rodicăi Mandache. În Legături primejdioase a avut un rol secundar. Apariții puține pe scenă, dar electrizante. Ori de câte ori pășea pe scenă, căutam să îi privesc chipul. Nu era nici o Rodica Mandache, doar o bătrână, mătușica lui Valmont.

Diferența dintre un actor și un mare actor. Marele actor își pierde identitatea pe scenă în fața spectatorului. Se joacă cu psihicul, cu datele exacte. Repet. Nu am descoperit nici o Rodica Mandache pe scenă. Nici un Florin Piersic Junior.

A fost Valmont, personajul din Legături primejdioase de Laclos. În facultate am studiat cartea. De aceea am și ales spectacolul. De obicei autorii mă conving, apoi regizorii și actorii. Nu am recuperat nimic din memorie. Unele povești ajung direct în memoria individuală.

În 3 ore jumătate nu m-am plictisit nici o secundă. Uneori mă fâțâiam pe scaun. Au, lumânările mele, parchetul proaspăt rașchetat! M-am chestionat. Oare ce impact a avut asupra mea romanul acum 15 ani? Probabil m-a ajutat să înțeleg pentru totdeauna că faptele bune pot să aibă rădăcini perfide. Că poți să iubești și să distrugi. Că jocurile necesită reguli.

Cu toți cu care nu m-am văzut la teatru, îmi pare rău! Ați pierdut.

Mi-e capul plin de teatru. Ne vedem, spectacolele continuă până luni.

Foto: Bogdan Mosorescu