Țara arde și baba se piaptănă. România arde la propriu, iar eu, în 8 martie, mi-am pieptănat pletele blonde la București cu ocazia versinajului #poartariduri, ediția a II-a. M-am simțit prost. Inconfortul se datorează nepotrivirii dintre preocuparea personală și situația instabilă din lume.

Înainte de eveniment și chiar în cadrul lui m-am întrebat dacă viața, așa cum am ajuns să o cunosc, va continua. Democrația este fragilă. Vorbesc din cărți semnate de autori ca Fukuyama și Habermas. La mine literatura a înlocuit scriptura și nu am credință în suflet, ci neliniște cauzată de conducătorii lumii.

Nu vă temeți? Considerați că nu ni se poate întâmpla? Ce fapte vă garantează siguranța și securitatea ca stat? Să funcționeze statul ca în prezent au fost necesari ani, revoluții, sacrificii. Piața liberă și proprietatea nu au fost un dat. Să achiziționezi proprietăți pentru a le da în chirie, ca individ, a devenit posibil. Știu, impresia ipso facto (înțeles de la sine) e puternică. Doar că ne înșelam.

În spațiul mioritic ne mai confruntăm și cu faptul că noi nu știm să fim cetățeni. Cetățenii lumii s-au numit mult timp supuși. Suspușii nu aveau drepturi. Cetățenii au drepturi într-un sistem democratic imperfect, dar eficient. Comportamentul românilor aduce izbitor cu comportamentul oilor și caprelor lăsate pe câmp nesupravegheate. Fug în grâu. Vorbesc din experiență. Așa mi-am trăit o parte din copilărie. Cetățenia presupune maturitate politică. Românii fug de tot ceea ce ține de comunitate, bine comun, responsabilitate.

Un stat puternic constrânge uneori. Asta s-a întâmplat în urma respingerii candidaturii lui Georgescu de către CCR. Firește, nu ne calificăm ca un stat puternic, ci mai mult ca un stat care a acționat cu băgare de seamă. Gândul cel de pe urmă al instituțiilor.

Vorbesc din cărți, da, dar din cărți serioase a unor oameni capabili. Cum ia naștere un stat? Ce este statul de drept? Care sunt puterile statului?

Toți aceia care-l susțin pe Georgescu și au nevoie de un Greuceanu să-i salveze, încercați să răspundeți la aceste întrebări. Dacă nu aveți răspunsurile, atunci căutați-le. Este datoria voastră de cetățeni pentru toate drepturile pretinse.

Gândul cel din urmă al instituțiilor necesită gândul cel din urmă al cetățenilor.

Ce sunteți, supuși sau cetățeni?

Vine 8 martie. La mine 8 martie vine și cu un al doilea vernisaj desprins din proiectul #poartariduri. De data aceasta mi-am dat întâlnire cu oamenii la București, în spațiul Kog7. Dinamica spațiului Kog7 este întreținută de Crăița Țarălungă, devenită între timp și muză a proiectului.

Profit de liniștea casei, Mateiu doarme, și o să vă mai povestesc despre intenția mea cu acest proiect. Acțiunea mea rațională în raport cu un scop, (aici vedeți clar influența lui Habermas pe care-l citesc în aceste zile) a fost să-i ofer Marei posibilitatea de a alege între alternative, frumusețea perfectă de pe Tik Tok sau frumusețea femeilor îngrijite.

Femeia este autonomă și își determină singură viața într-un final, istoric vorbind, și pe alocuri, politico-geografic vorbind. În România, să zicem de dragul discuției, că femeia alege singură pentru ea. Așadar, femeia alege dacă apelează la chirurgie estetică, botox, colagen și orice altceva. Cu #poartariduri n-am racolat acoliți pentru a strânge semnături să interzicem operațiile estetice, botoxul și colagenul. Cu #poartariduri pun sub semnul întrebării interpretarea frumuseții.

Pe canalele de socializare se distribuie inegal frumusețea îngrijită și frumusețea perfectă din bisturiu. Am ales o tabără, tabără femeilor îngrijite. Cu tabăra asta încerc să legitimez puterea educației, a igienei și a respectului de sine. Am și eu drepturi.

În proiect sunt și femei care au apelat la intervenții. N-am pornit la drum cu gândul să crucific această posibilitate oferită de medicină. Dar am pornit la drum cu gândul autoreglării.

Pentru fiecare femeie cu bot aviar un portret cu o muză care trăiește cu bucurie lipsa perfecțiunii. Pentru fiecare femeie cu fruntea-ciment un portret cu o muză poem de riduri.

Femeile au drepturi, au responsabilități. Unele însă ignoră responsabilitatea ce le revine. Ține de responsabilitate să ne îngrijim mintea mai mult sau cel puțin în mod egal cu trupul. De aceea desfășor și campania #poartaocarte.

Purtați o carte, purtați riduri, purtați igiena mentală.

Foto: CRM

Zilele seamănă izbitor între ele și sunt totuși diferite. Activitățile cotidiene și responsabilitățile părintești îmi uniformizează traiul. Același trai devine picant de la cărți, vise și proiectul #poartariduri.

Capul îmi vâjâie de la politică. Spăl vasele și imaginez o lume digitalizată cu întreaga populație la butoane. Legile să fie adoptate după ce toți cetățenii au votat prin telefon. Fug atunci spre cărți și recitesc despre statul de drept. Pe Jurgen Habermas abia îl citesc. Înțelegerea îmi este refuzată. Recunosc literele. Identific cuvintele. Duc propozițiile și frazele până la sfârșit. Reiau pentru că nu am priceput nimic. Uneori la a doua sau a treia recitire mă lămuresc. De când am început școala, ritmul de învățare a fost unul domol. Neurotransmițătorii îmi funcționează strașnic în asocieri libere. Așadar, semnale primesc. Științele exacte, coșmarul meu, matematica, îmi inhibă cu nerușinare sinapsele.

Stau cu Habermas în brațe și citesc. Mă absoarbe întunericul. Apoi, cu maximă concentrare, cuvintele capătă sens. Pricep. Nu mai stau în fața porții care refuză să mi se deschidă. Iese soarele ca-n vara anului 2023 când mi-am petrecut ziua de naștere la Bordeaux. Dimineața când am ieșit din hotel tot cerul era acoperit de nori. Garonne amintea de petrol, în nici un caz de apă curgătoare. Ploua cu debit violent până când i s-a năzărit soarelui că e vremea lui să domine cerul. Și a strălucit toată ziua.

Lumea e un loc sinistru în aceste zile. Visele îmi arată întortocheat ce simt. Combină fricile. Mi-e frică de extremism. Mi-e frică de bolile copiilor. Amestecul oniric mi se derulează în scene hilare.

Proiectul #poartariduri mă solicită în aceste zile. În fiecare zi am de decis ceva: o fotografie, un fel de pahar, o descriere, o invitație.
Contest soluțiile adoptate de unele femei în numele frumuseții. Este necesar și drept să atac buzele cu aspect aviar și frunțile varietate de beton? Cu o adolescentă în casă, îmi emancipez constant gândirea. Aleg sănătatea fizică și psihică.
Am o păpușă cu Freud cumpărată de la Cărturești. Am așezat-o într-o zi pe fotoliu. Eu m-am întins pe canapea. Am pus întrebări. Apelează femeile la botox, colagen și bisturiu pentru a-și spori plăcerea sexuală? Lipsesc sexul și dragostea din viața lor? Frumusețea și falsa tinerețe aduc satisfacție femeii? Ce fel de satisfacție?
N-am primit răspuns. Bine că nu am primit!

Zilele seamănă izbitor între ele și sunt totuși diferite. Pentru cititorii mei selecți de la București, în 8 martie, ora 12, va avea loc vernisajul expoziției #poartariduri la Kog7.

Ne vedem.

Tic-tac, tic-tac!!! În plin haos național și mondial, eu mi-am pierdut somnul deoarece urmează 8 martie, iar în 8 martie o să aibă loc vernisajul expoziției #poartariduri la București.

Cei 500 de kilometri dintre Timișoara și București nu mă ajută cu organizarea. De aceea petrec enorm de mult timp la telefon. Încep să mă simt importantă, manager la Apple importantă. Muzele, femeile care au acceptat această călătorie, ajută în toate felurile și în toate chipurile, norocul meu. Pretențiile și cerințele personale pun piedică. În primul rând îmi lipsește Domnul Prospero, brutarul de treabă al orașului și al familiei deopotrivă. N-am organizat eveniment în ultimii 10 ani fără Prospero. Lipsa brutarului de treabă și ora vernisajului, începe la ora 12 trecută fix, după ce m-au umplut de disconfort, m-au provocat să regândesc răsfățul gastronomic. M-am oprit la spumant, căpșune, cafea și apă. M-am împiedicat în frica de a nu avea pahare în formă de sân rotund, crud, perfect de femeie în care să servim. M-am mai împiedicat și de ceștile de cafea. Mi s-a întins o mână. Muzele își îndeplinesc rolul inspirator. Mă ocrotesc și mă îndrumă. O să am pahare în formă de sân rotund, crud și perfect de femeie. O să am cești de cafea.

De tortura publicului, o să fie, nu o să fie, nu o să scap până la eveniment. Pariez pe mine. Pariez pe muze. Șansele sunt egale pentru prezență generoasă sau insignifiantă.

Să vă reamintesc scopul proiectului. Scopul proiectului este să ne creștem fiicele învățându-le iubirea de sine. Cum facem asta? Îndrumându-le să-și găsească vocea și calea. Calea și vocea pot fi descoperite prin experiență și greșeală. Nu le opriți din a greși. Sprijiniți-le să se ridice și să desprindă lecția.

I-am cerut Marei mele, ajunsă deja la 15 ani, să se privească în oglindă și să identifice ce anume nu-i place la ea. Ca fată, eu mi-am detestat picioarele și am suferit de pe urma imperfecțiunii lor. Tare greu am învățat să trăiesc cu ele. Întâmplări mici, aparent neimportante m-au condus spre o descoperire uriașă. Gusturile și preferințele oamenilor nu coincid. În cazul meu, nu toți bărbații iubesc picioarele lungi. Unii au admirat mușchii picioarelor mele și m-au venerat. Dacă te venerează un bărbat, atunci poți lua în considerare ciudățenia situației. Dacă te venerează mai mulți bărbați, atunci contezi ca întreg, corp, spirit și umor adaug eu, iar părțile nu mai au nici o putere. Ani de zile am petrecut sub puterea rușinii de propriul corp. M-am eliberat luând aminte de adorarea băieților care s-au îndrăgostit de mine. Le mulțumesc. Le sunt recunoscătoare. Cât stă în puterea mea, aleg s-o ghidez pe Mara pe calea sănătoasă a acceptării și a învățării iubirii. Frumusețea este și ea o parte din ceea ce reprezintă femeia. Partea nu justifică măcelărirea și operațiile.

Muzele proiectului #poartariduri au ales să-și trăiască viața ca întreg. Nu este vorba despre picioare, ochi, sân, buze, posterior, ci despre pasiuni, voci distincte, singularitate, iubire și îngăduință de sine, simțul umorului.

Veniți, cei de la București, să le admirați și să râdem înainte de toate.

Foto: CRM

Mă întreb dacă toți citesc și recitesc o pagină din Habermas, dar nici recitirea nu le aduce claritate. Petrec suficient timp pe o pagină, pe un rând, pe o frază cât să mă apuc de ciudă să frec baia. Mă eliberez de ciudă răzbunându-mă pe cârpe și pe perii. Mi-e ciudă că pricep greu, mi-e ciudă că pierd timpul cu frecatul băii.

Mai nou mă dor teribil brațele. Mateiu insistă să doarmă pe mine cu toate cele 16 sau 17 kilograme. Noaptea a devenit mai lungă, dar ne și punem la somn în jur de nouă jumate.

Cerul din ianuarie și februarie, cu galbenul de vanilie, cu rozul de șerbet de trandafiri, cu portocaliul văratic îmi pare că traduce forfota din interiorul pământului. Viața așteaptă să iasă și să îmbibe totul. Mă paște melancolia. O simt că vine. În fiecare primăvară debutează la fel. Prima dată îmi atrage atenția cerul, apoi strigătele copiilor în stradă. Mă întristez. Stă un timp cu mine această tristețe, dar nu mă doare. Nu m-a durut până acum.
Ca mamă, Mara mă solicită nespus. Habermas sigur nu mă ajută să rămân calmă și înțelegătoare cu adolescenta mea. Dar ceva trebuie să fac. E nevoie de acțiune. Să-i reamintesc că soarele nu se învârte în jurul ei nu este suficient. Amân nervii până după evaluarea națională, apoi îmi programez o criză de nervi. Să urlu, să reproșez, să plâng, să lovesc cu picioarele, să trântesc ușa, să plec de acasă.

Scriu rar și asta mă irită. Conștientizez că nu mai dispun de mult timp pentru poveștile din capul meu. Programarea la mamografie mi-a reconfirmat că am trecut de jumătatea vieții. Tot mai des mă gândesc la moarte. La fel de des râd. Nu le separ.

În 8 martie o să merg la București pentru a expune portretele din proiectul #poartariduri. Societatea necesită un tratament. Într-o societatea sănătoasă femeile nu se măcelăresc în numele frumuseții și cu siguranță nu-și uniformizează chipul. Idealul să fie o față nemișcată?!

Pledez pentru chipuri mișcătoare rafinate prin educație și autoeducație.

Ne vedem în 8 martie la București.

Foto: CRM

Alegerile prezidențiale anulate din țară mi-au deturnat direcția lecturii. De la literatură, psihologie, filozofie și biologie m-am afundat tot mai adânc în politică și economie. Orice discuție străină de copii, mâncare, curățenie în casă, cafea conține China, Rusia, instituții, stat liberal, democrație.

Am citit și am luat aminte despre suspiciunea cetățeanului în instituțiile de stat. Relația cetățenilor cu autoritatea a fost mereu tensionată. Pe mine mă exasperează când mi se reamintește că banii firmei nu sunt banii mei. Colaborările remunerate declanșează zeci de operațiuni între mine, contabil și Anaf. Nu-mi pot face cumpărăturile la market, la piață, la florărie. Nu-mi pot plăti un prânz. Nu mă pot răsfăța cu o rochie sau cu o bijuterie. Ideea care m-a condus către o anumită muncă îmi provoacă stres și o stare de greață. Așadar înțeleg comportamentul cetățeanului care se simte jecmănit, controlat, supravegheat și pedepsit.

Taxele și impozitele ne asigură protecția și securitatea. Puterile statului, executivă, legislativă și judecătorească, ne permit să trăim într-un stat democratic. V-ați gândit vreodată cum ar fi viața noastră fără instituții? Cum ar proceda părerologii când s-ar confrunta cu moșteniri, succesiuni, acte de proprietate, abuz și violență?

În prezent îl citesc pe Habermas să înțeleg cum anume funcționează un stat liberal. După două capitole mi s-a schimbat perspectiva asupra instituțiilor. În continuare îmi repugnă, dar le înțeleg necesitatea pentru mine ca cetățean al unui stat. Taxele și impozitele mele plătite către instituții îmi asigură apartenența la un grup. La începuturile omenirii, apartenența la un grup nu permitea să fiu prânz sau cină pentru un leu sau alt animal sălbatic.

Poate parcurgerea cărții lui Habermas o să-mi stimuleze mintea să acționez într-un mod eficient ca cetățean. Mă întreb doar ce-mi permite vârsta mea. La 41 de ani, când entuziasmul s-a potolit, când prefer siguranța și protecția, mai dețin puterea de a modela voința vreunui grup? Partidele politice manipulează voința majorității. Studenții scapă, după spusele lui Habermas, de tertipurile partidelor. Atunci să protejăm studenții, să-i ajutăm, să-i susținem în educație.

Luați-vă un ceas să vă gândiți la instituții și la lipsa lor. Ce ar însemna pentru noi?

Răspundeți.

Foto: CRM

O să încep, pentru înțelegere și atenție, de la fapte. Proiectul #poartariduri a devenit posibil în urma numărului crescut de chipuri împietrite. Femeile s-au lăsat pradă emoției și i-au pus căluș rațiunii. Eu m-am lăsat pradă emoției. Nu sunt și nu mă simt mai bună ca nici o altă femeie de pe lumea asta sau din societatea românească. Mă deosebesc de alte femei prin abilități și defecte, prin realizări și eșecuri, prin autoeducație. Autoeducația ne definește.

Am ascultat de-a lungul vieții mele de inimă, dar n-am încoronat-o niciodată suverană. Minții i-am permis să urce pe tron și să stabilească niște limite sănătoase.

Femeia pare să nu mai aibă aceste limite sănătoase. Ce e sănătos la un chip privit de Meduza? Ce e sănătos să ajungi la vârsta majoratului ca să obții permisiunea de a fi măcelărită în numele frumuseții?

Este frumusețea singura armă a femeii?

Ne purtăm de parcă frumusețea e tot ce ne-a mai rămas.

Ascultați-mă, vă rog, cu prietenie. Nu e nevoie să mă placeți. Fiți atenți și în special atente! Suntem niște produse ale condițiilor de viață. Fiicele noastre cresc condiționate de a se arăta frumoase, perfecte, veșnic tinere. Nu vă îngrijorează asta?

Cu acesta grijă am hotărât să arăt, prin fotografia-portret, chipuri mișcătoare de femei. Salut medicina și știința. Îngenunchez. În știință și medicină, frumusețea și atractivitatea lor, constă în capacitatea de schimbare și actualizare în urma dovezilor.

O dată privită de Meduza, nu-ți mai recapeți viul. E sănătos, la modă și demn să fim vii. Începutul constă în iubirea mamei, în mediul familial armonios și în iubirea de sine. Iubiți-vă prin acceptare. Acceptați-vă picioarele strâmbe, cazul meu. Care e al tău? Învățați iubirea. Cum? Din experiența personală aș recomanda lectura. Literatura acoperă nevoile umane în totalitate.

Și dacă într-o zi ne trezim cu tinerețea fără bătrânețe peste noi, ce o să facem cu mintea? Timpul trece și ne schimbă indiferent de măștile purtate.

În loc să vă cumpărați ceea ce credeți că este frumusețea, vă propun să vă povestiți frumusețea prin priviri, umeri goi, piciorușe lăudabile, zâmbete, atingeri, muzică poezie, curiozitate. Ființa umană e capabilă. Toate suntem capabile dacă renunțăm să ni se mai manipuleze voința.

Povestiți-mi frumusețea voastră, vă rog!

Foto: CRM

Un deceniu s-a scurs de la despărțirea de tatăl Marei. O familie s-a destrămat. Două familii s-au creat. Tranziția de la o familie tradițională, mama, tata, copilul, la o familie modernă, Mara, părinții ei, frații ei și partenerii părinților ei s-a petrecut lent. Lupta s-a purtat intens la nivel de situație. Ne-am certat. Ne-am strigat. Ne-am jignit. Firesc! Firesc! Firesc! Dar aceeași luptă a tărăgănat la nivel de idee. Și după ce au trecut nervii și bosumflările, greu s-a îmbrățișat ideea de a petrece timp împreună. Am ajuns acolo. Norocul ni l-am construit prin alegeri. Am ales și alegem s-o creștem pe Mara împreună în ciuda neînțelegerilor dintre femeie și bărbat.

Până acum am petrecut Crăciunul, aniversarea Marei, vacanța de vară și vacanța de iarnă împreună. La aceste reuniuni nu se întâmplă nimic spectaculos. Interesul meu este ca Mara să-și vadă părinții pe același loc. Ne așezăm la masă și mâncăm la fel ca toate familiile lumii. Noi ce mâncăm? a devenit o glumă a noastră deoarece pare să fie singura grijă în acele zile. Ce zice lumea nu ne pasă, ne amuză. Oricum lumea greșește. Toți care nu-și cresc copiii împreună greșesc. Și ei știu, dar nu recunosc.

În această vacanță de iarnă m-am revăzut și cu o parte din prietenii tatălui Marei. Amintiri cu droaia am cu ei. Zece ani însă reprezintă mult. Toți ne-am construit o viață separată de acele amintiri. Într-un fel însă am stat cu trecutul la masă. L-am ascultat. L-am privit. L-am pipăit. Atunci m-a izbit. M-au ars buzele de la ceea ce n-am rostit. Mă roade curiozitatea de mintea lor, pe unde a umblat, ce a impresionat-o, ce a marcat-o, ce a schimbat-o?! Ne-am despărțit copii și ne-am reîntâlnit adulți. Impulsul indiscret s-a potolit de la sine. I-am regăsit impasibili să se joace cu mine de-a thymos-ul lui Platon, de partea a treia a sufletului care urmărește recunoașterea demnității, cheia înțelegerii evenimentelor lumii. Așa că am depănat amintiri, am râs, am băut vin și am luat-o de la capăt cât ne-a permis ora de somn a copiilor.

Am apucat-o pe panta gânditorilor politici și doar asta am în cap, doar despre asta vorbesc. O să-mi diversific lecturile. Se impune ceva literatură clasică. Scot mâine ceva din bibliotecă. Ce? Chiar asta e întrebarea.

M-am trezit fără să știu cu jumătate de zi liberă. Mara a ieșit cu prietena ei în oraș. Mateiu a părăsit casa cu tatăl lui pentru joacă, prânz, reuniune cu bunicii. Am închis ușa. Am ascultat liniștea. E rară liniștea într-o casă cu un copil de aproape 4 ani.

M-am așezat pe canapea cu Fukuyama în brațe. Mi-am propus să citesc câteva pagini, apoi să mă îmbrac și să ies la cinematograf. Pe lângă faptul că n-am mai călcat la cinema de ani de zile, sunt tare curioasă de filmul despre care vorbește toată lumea. Mă refer la ultimul film al lui Nikole Kidman.

M-au prins bine paginile și liniștea casei. M-am afundat în canapea. Am uitat de ieșirea în oraș. Oricum nu-și făcuse ideea culcuș în mine. Am tras în piept aroma cafelei. Mi-a pornit mintea de la eseul Sfârșitul istoriei? comandat pe Târgul cărții. Finalul textului îi va aparține lui Fukuyama. Cuvintele lui le veți citi.

De introducere și mijloc mă oblig să vă scriu. La un moment dat am luat o pauză de la cartea fițuică Sfârșitul istoriei?. Îmi vâjâia capul de la reluarea cunoștințelor despre comunism, fascism, liberalism. Motan mi s-a așezat pe piept. Am pornit atunci Netflixul și m-am lăsat acaparată de o miniserie englezească. Am o slăbiciune pentru filmele englezești. Mă destind actorii atinși de vreme, ridați, îmbătrâniți, uneori infirmi. Unei actrițe din Missing you, filmul vizionat, îi lipsea o parte din degetul mijlociu.

Am revenit la Sfârșitul istoriei?. Nu-ți trebuie mult timp să parcurgi cele câteva pagini. Două cărți citite de Fukuyama și îmi pun aceeași întrebare: Cum să educăm conștiința românilor? Lipsurile materiale ne-au afectat conștiința, da, dar oare ne-au zdrobit și capacitatea de acțiune?

Părinții din societatea românească deplâng situația actuală a sistemului educațional din școli. Îi contrazic. Eu deplâng chiar educația lor, lipsa ei mai exact. De ani de zile ne batjocorim elita intelectuală. Și de câțiva ani, puțini, dar intenși, ne educăm pe Tik Tok.

E timpul să revenim către oamenii învățați. Să recitim definiții. Să redeschidem dicționarul explicativ român. Liberalism = doctrină politică și economică bazată pe ideea dreptului individului la egalitate, proprietate, libertate de expresie și acțiune, care proclamă principiul neintervenției statului în economie, existența economiei de piață.

Și acum cuvintele lui Fukuyama:
Sfârșitul istoriei va fi o epocă foarte tristă. Lupta pentru recunoaștere, voința de a-ți risca pentru un ideal pur abstract, lupta ideologică mondială care a pus în lumină îndrăzneala, curajul, imaginația și idealismul vor fi înlocuite de calculul economic, de nesfârșita rezolvare a problemelor tehnice, de preocupări legate de mediu și de satisfacerea cererilor sofisticate ale consumatorului. În perioada postistorică nu va mai exista nici artă, nici filozofie, ci doar o îngrijire perpetuă a muzeului istoriei umane. Simt în mine și văd la cei din jurul meu o puternică nostalgie pentru timpurile în care istoria exista. O asemena nostalgie va continua de fapt să alimenteze, pentru o bună bucată de vreme, concurența și conflictul, chiar și în lumea postistorică. Deși recunosc că procesul este inevitabil, am pentru civilizația creată în Europa după 1945, cu prelungirile ei atlantice și asiatice, cele mai contradictorii sentimente. Poate că tocmai această perspectivă a secolelor e plictiseală de la sfârșitul istoriei va face istoria să înceapă din nou.

Foto: Lorena Dumitrașcu