Zilele astea îi urmăresc obsesiv pe Dan și Simion. Postez excesiv despre comportamentul agresiv al lui Simion. Îl susțin pe Dan declarativ. Votez Nicușor Dan. Am și donat de două ori până în prezent. Prima dată când am donat a fost dimineața de după întâlnirea dintre Trump și Zelenski. A fost momentul meu kafkian. Ce se întâmplă cu lumea? Nimic nu mai e la fel. A doua oară am donat în această săptămână.

Nu pot să schimb lumea din fotoliul meu confortabil, dar pot să lupt cu armele de care dispun, buget și educație.

Când eram la mama și tata acasă, interesele și plăcerile tatălui m-au scos timp îndelungat pe stadion. Galeria cu susținători de la echipa de fotbal Severnav mă fascina și mă înfricoșa. Ieșirile lor impulsive îmi pironeau privirea, dar mă alungau ca prezentă. Căutam să mă îndepărtez imediat de masa aceea arțăgoasă. Așa mi se întâmplă și cu Simion. Îl privesc, dar de la depărtare. Apropierea mă înfricoșează. Mai seamănă izbitor și cu un bătăuș de la școala unde am studiat.

În 1998 când am început eu liceul l-am văzut pentru prima dată pe bătăuș. Studia la altă școală, dar Pedagogicul atrăgea băieții pentru preponderența feminină. Multe clase numărau doi sau trei băieți. Eu am avut un singur băiat în clasă. Când ieșeam în pauze ne împingeam pe poarta neîncăpătoare pentru elevi și vizitatori. Într-una din aceste pauze, în fața mea pășea o fată mignonă, dar cu un fund de pepene. Bătăușul a făcut o remarcă despre pepene. Fata l-a beștelit, iar el, spontan și cu ochii ieșiți din cap i-a tras o palma. Cleștele cu care părul fetei stătea prins în vârful capului s-a rupt, pletele lungi s-au conformat gravitației, apoi i-au picat acoperindu-i șocul, durerea, roșeața și umilința. Același bătăuș a mai pălmuit și o colegă din clasa mea.

O persoană de genul acesta votează o parte din cetățenii României. Firește că mă sperie și mă înfricoșează. Să pui în fotoliul prezidențial un bărbat care strigă în parlament: Te agresez sexual, scroafo! și să-l scuzi pe motiv de nervi mi se pare inacceptabil.

Fukuyama a scris despre politica resentimentului și cred cu tărie că trăim din plin resentimentul pentru toate umilințele la care ne-au supus conducătorii țării. Toți am fost luați de proști, votanți ai lui Dan sau Simion. Toți am pierdut pe cineva drag în spitalele românești din cauza incompetenței cadrelor medicale și din cauza corupției din guvern. Toți am pierdut pe cineva drag pe drumurile României din cauza incompetenței poliției și corupției din guvern. Aș continua, dar curge ideea.

Toți am suferit din cauza clasei politice, dar. Există un DAR. Nu vă dați votul din răzbunare. Poporul, adică eu, votant Dan, și tu, votant Simion, o să sufere. Poporul o să sufere. Eu o să sufăr. Chiar și Simion o să sufere, doar că nu are capacități intelectuale să priceapă.

Cât este cu putință, liniștiti-vă. Uitați-vă la chipurile copiilor. Viitorul lor e în mâinile voastre.

Gata! Am terminat ordinea și curățenia în casă. În tot acest timp, aspirator, mop, mașină de spălat, întins rufe m-am înarmat. Așa mă simt. Înarmată și gata de luptă.

Înainte de a trece la subiect, subiect ușor de ghicit în aceste zile, alegerile trecute și viitoare, vreau să vă povestesc ceva.

Ieri am închis ochii la harababura din casă. Obișnuiesc să fac asta lunea după ce copiii merg la școală. Ignor puful adunat prin colțurile camerelor, urmele de grăsime de pe uși, parchetul mătuit și mă afund pe canapea sau pe fotoliu să citesc, apoi să scriu. N-am reușit să parcurg multe pagini din Identitate de Fukuyama, firește, din cauza alegerilor. Am deschis laptopul să defulez. După ce l-am închis m-am ridicat să caut ceva de mâncare, iar conținutul frigiderului mi-a trasat programul. Am plecat la cumpărături. Pentru mine cumpărăturile înseamnă obligatoriu și o oprire la raionul de vinuri, cramele Corcova și Oprișor fiind preferatele mele. S-a întâmplat să-mi atragă atenția o etichetă cu imaginea unui cocoș. Am apucat sticla și am silabisit: Cas-te-lul Mi-mi. Nu mă întrebați de ce am silabisit. Uneori fac ceva doar de dragul de a fi interesantă pentru mine. Nu mă suport insipidă și plictisitoare. Am sucit sticla să citesc pe etichetă prezentare și s-a lăsat întunericul. Lumina s-a stins cu un zgomot straniu, de neidentificat. Grecul cu studii în Franța, asta apucasem să citesc pe etichetă, îmi trezise curiozitatea, dar prețul, până în 30 de lei m-a făcut să ezit. Am privit în jur. Kauflandul în semi-beznă în amiaza mare m-a intrigat. Să-l interpretez ca un eveniment prevestitor pentru bezna care va acapara România?!

N-am făcut-o. Am pus sticla la loc. Am așezat în coș o sticlă Corcova. Dar imaginea cocoșului mi-a rămas pe retină. M-am întors la raft. Am bâjbâit pe raft s-o găsesc. Angajații deja ne îndrumau spre casele de marcat.

Revenită acasă am scris o întrebare pe Facebook. Cum înțelegeți egalitatea? N-am primit nici un răspuns. Nici măcar cele câteva persoane care mereu au o reacție la postările mele nu au răspuns. Într-adevăr am pus o întrebare grea, deși pare de la sine înțeles. Cu toții suntem egali. Chiar suntem?

Și abia acum începe textul de azi. Cu ditamai introducere, o să vă aduc în atenție indecisul. Câți cunoașteți? Eu cunosc câțiva. Specific și subliniez că îi cunosc personal, nu-i știu din împrejurări sau social media. Acești indeciși nu votează deoarece au convingerea că viața lor nu se va schimba indiferent de cine va ieși în turul II la prezidențiale. Cum îi convingeți?

Eu îl votez pe Nicușor Dan. Nu votez persoana Nicușor Dan, ci ceea ce reprezintă. Așa deschid dialogul cu ei. În timp ce le ascult argumentele am în cap imaginea unui bătăuș de la școala unde am învățat. Chiar să nu fie nici o diferență între Dan și Simion pentru viețile cetățenilor? Chiar suntem egali cu toții? Nu când vine vorba despre abilități, aptitudini, capacități intelectuale. Cum să formulezi asta și să nu ofensezi pe nimeni?! Trăim ofensa din plin în aceste vremuri.

Acești indeciși trebuie provocați să iasă din amorțeala lor fatală pentru o țară întreagă. Cearta, insultele, discursurile despre istorie, datorie și responsabilitate nu ajută, nu conving, nu provoacă. Își aprind o țigară care reflectă mințile tale aprinse, fricile și disperările. Indecișii acționează exclusiv pentru interesul personal imediat al lor și al familiei lor. Copilul necesită meditații. Acoperișul casei are nevoie de reparații. Cardanul mașinii a găurit neprevăzut bugetul familiei.

Nu găsesc nimic de condamnat în aceste griji. Nu găsesc nimic de condamnat în general. Nici nu vreau s-o fac deoarece nu mă ajută și nu ne ajută ca țară. Înțeleg în mare parte dezgustul, apatia, disperarea indecișilor. De ceva vreme nu mai avem idealuri. Pentru ce să ne sacrificăm? Pentru cine? Am fost lăsați de izbește ca o turmă de oi supravegheată de un copil interesat de joacă și nu de rolul de paznic.

Asta nu înseamnă că lupta e pierdută. O să pierdem sau o să câștigăm în 18 mai. Până atunci vorbim, povestim, donăm cât o fi pentru campania lui Dan și o luăm de la capăt. E șansa noastră pentru un nou început în România!

Aseară, înainte cu culcare, am așezat telefonul lângă mine și am pornit mesajul vocal de la Gabriela Glăvan despre Sylvia Plath. Mateiu dormea în stânga. Eu m-am așezat cu spatele la el și am ascultat cu capul cufundat în pernă. N-am mai dormit de 2 săptămâni cu capul pe pernă din cauza unei dureri de spondiloză. M-am diagnosticat singură. Moliciunea pernei și vocea ușor răgușită a lui Gabi le-am simțit ca o gratificare, o răsplată pentru lipsa de activitate intelectuală din ultimele zile.

Azi dimineață când mi-am reluat activitatea în casă, am pornit un nou mesaj vocal. Am sortat hainele murdare în timp ce sorbeam informații despre Sylvia Plath, Assia Wevill și Hughes. La un moment dat s-a auzit și bormașina în vecini, iar vocea ei și bormașina s-au oprit în același timp. Tăcerea m-a izbit. Academia a muțit lăsându-mă cu un prosop galben în mână. Am îndesat lenjeria în cuvă cu gândurile prinse în depresia lui Plath, concupiscența lui Hughes și erotismul Assiei Wevill.

O să încep Clopotul de sticlă al Sylviei Plath imediat ce sfârșesc cartea lui Roth, Operațiunea Shylock. Sunt curioasă de un destin morbid. Sunt curioasă de curiozitatea mea. Fascinația pentru sinucigași o am moștenită de la Dostoievski. Kirillov mi-a aprins mințile în tinerețe, dar le-am stins cu o gândire proprie. Nu m-a interesat să mă omor pentru a deveni Dumnezeu. Dumnezeu în existența mea este un personaj.

Pare-se că am în comun cu Plath un tată autoritar și relația imposibil de gestionat. Ea i-a moștenit și gena depresiei. Eu încă nu știu câtă violență și distructivitate zac în mine.

Știați că Plath are o forță năucitoare în poeziile ei? Le-ați citit? Mi-am comandat și eu de pe Târgul Cărții, Ariel și alte poeme.

Recunosc că imaginația mea construiește și deconstruiește ultima ei zi din viață când a izolat camera copiilor lăsându-i cu geamul deschis, cu lapte și pâine pe un dulap, înainte să-și bage capul în cuptorul aragazului. Fără să pot verifica, mi-am simțit toată ziua un rictus legat de maternitate, de abordarea femeilor în ultimul deceniu. O femeie poate să le facă pe toate. Lucrează. Crește copii. Debordează erotism. Gătește. Face ordine și curățenie. Menține un cămin și un sentiment de acasă. Zâmbetul și voia bună nu-i lipsesc.

Ceea ce este o porcărie și o presiune enormă pentru o ființă umană. Vă amintiți de mama care s-a aruncat de pe bloc cu cei doi copii?

Ca mama a două minuni, stau martor că maternitatea te extaziază, iar alteori te anihilează. Mamele trebuiesc ajutate și îngrijite. Reprezintă în primii ani universul unor ființe inocente. Forța lor naște și ucide. Iar uneori femeile își ucid pruncii, iar vina nu le aparține în întregime. E un subiect care apasă, șochează, te scoate din minți. Asta nu-l face să dispară.

Aveți grijă de mamele voastre!

Foto: Flavius Neamciuc

Unii m-ați auzit. Alții mi-ați citit textele de pe blog. Mereu fac trimitere către oroarea de a ieși în parc cu copiii. Îndrăzneala m-a dus în punctul în care am susținut că prefer durerile nașterii în locul conversațiilor cu mamele, tații sau bunicii din parc.

În loc să iau oamenii ca atare, că nu-i iau, îi judec după așteptări nerezonabile. Nu este rezonabil din partea mea să pretind conversații în parc despre feminism și Dorothea Tanning. Să luăm două mame, două blonde care stau una lângă alta în parc și povestesc despre nemaipomenita viață a Dorotheei care a trăit 102 ani. Numele ei este legat de cel al lui Max Ernst. Max Ernst care fusese căsătorit cu Peggy Guggenheim înainte ca acesta să intre în atelierul Dorotheei și să nu-l mai părăsească.

Din când în când discuția se întrerupe deoarece una dintre mame, una dintre blonde, corectează, ajustează sau calmează purtarea unuia dintre copii.

Max Ernst a fost marcat de un autoportret al artistei. Titlul lucrării: Birthday. Copilăria Dorotheei conține crize sufletești pe care mama ei nu le-a corectat, ajustat sau calmat. Au curs lacrimi disperate. A desenat la vârsta de 15 ani o femeie goală cu frunze pe cap. La New York, vizitând Muzeul de Artă Modernă, expoziția Artă fantastică, Dada și Suprarealism, și-a descoperit apartenența în ansamblul suprarealismului.

Căsătoria cu Max Ernst, pentru acele timpuri, a sfidat ordinea domestică. Personal, rezonez cu acest cuplu. El a numit-o Dorothea Tanning. Simplu și egal, zice Gabriela Glăvan în articolul din Orizont. Și amândoi aveau simțul umorului. Aveam amândoi simțul umorului și ne făcea plăcere să ne bucurăm de el.

Discuția nu a curs. O mamă a început să depene despre viața artistei Dorothea Tanning. Cealaltă mamă, cu un ochi și cu o ureche la tobogan, iar cu un ochi și o ureche la viața artistei, memorează și savurează suprarealismul în plină desfășurare din parcul Pădurice. Căci de la lucrări explozive și expresive ale vieții sufletești pe pânză, Tanning a trecut la scris. S-a pornit să scrie pentru sine, cel mai bezmetic și satisfăcător scris. Nu a interesat-o părerea nici unui Gigel critic literar. A scris pe o perioadă lungă de timp despre un personaj feminin fantastic numit Destina Meridian.

S-a trecut printr-o altă poartă, într-un parc de copii timișorean structurat cu grădini, la povestea personajului Destina pe care una dintre mame, cealaltă mamă, cealaltă blondă, a citit-o lacomă și cu buricele arzând dimineața la prima oră. Excepționalul în viața domestică trăită la bloc cu doi copii nu pătrunde des și nici prin toate ferestrele. Săptămâna trecută însă, parcul Pădurice și un bloc cu patru etaje s-au transformat în locuri pline de magie.

Mamele blonde, dacă s-ar fi apropiat cineva de ele, dar nimeni nu s-a apropiat, deci cine să le recunoască?!, ar fi fost Gabriela Glăvan și Dunia. Gabriela Glăvan are un articol în revista Orizont despre Dorothea Tanning. Click aici. Dunia a mâzgălit ceva pe blog urmărind cumva firul articolului din Orizont, dar diluat, căci blogurile nu sunt spații dedicate culturii, ci fertile inculturii.

Așadar, nu o citiți pe Dunia, dar citiți ce scrie Glăvan.

S-ar putea să mai apară pe blog articole despre Dorothea Tanning, căci n-ai cum să treci ca rața prin apă când ai dat peste un asemenea destin.

Urmează în vară ca Mara să susțină evaluarea națională. Da, evaluare națională. Dacă unii cunoscuți se miră de trecerea timpului, Mara a împlinit 15 ani, eu profit să subliniez acțiunea de evaluare. Mi-au auzit urechile multe opinii legate despre școala Montessori. Cineva mi-a dat de înțeles că ar fi o școală pentru copii cu handicap. Am înțeles. Dețin capacitatea, în prezent, de a nu mă ofensa de ignoranța altora. În general, opinia unora despre Montessori este deformată. Copiii nu ar învăța la Montessori. Nu învață pentru că le plătești studiile. Nu o să comentez și nu o să aduc argumente contra. Există ziua porților deschise la Montessori. Revin la evaluarea națională. Elevii de la Montessori dau examen ca oricare alt elev din urbe. La simulare Mara a luat note bune. Aproape 9 la matematică cum vi pe pare?

Cu o introducere cam lungă, o să revin la durerea mea. O să vă povestesc despre un atac de panică provocat de evaluarea națională. Au trecut 15 ani de când am născut o superbă fetiță cu nas cârn și păr negru. Trec în galop peste primii ani, ani frumoși/urâți, blânzi/cruzi, vii/morți, calmi/violenți. Am supraviețuit amândouă și suntem cât se poate de sănătoase fizic și psihic. Ultimii ani s-au accelerat. Și dacă n-am simțit ultimii ani, probabil și următorii vor trece la fel de repede. Mara va pleca. Pulsul mi-a crescut. Respirația s-a îngreunat. Mă aflam la volanul mașinii, iar strada, cu oamenii și copacii din câmpul meu vizual, s-a transformat într-un decor. Oamenii, niște figuranți fără fețe, copacii, niște machete fidele ale realității cunoscute, iar eu o amintire.

Cum anume să vă descriu senzația care m-a devorat pentru o clipită?! Sunt o moartă vie. Trăiesc în trecutul Marei. Prezentul mi se refuză din cauza fricii. Petrec minute în șir imaginându-mi viitorul Marei. Cum o să povestească despre plimbările de pe malul Begăi. Cum un miros de zambilă o s-o trimită la o zi de sâmbătă unde mama ei o căra la piață să cumpere produse locale. Cum Crăciunul va trezi nostalgii legate de mediul ambiental.

Ce limitare îngrozitoare! Totul e cunoscut, știut, trăit. Poate chiar moartea mea. Mă văd nevoită să recunosc puterea reparatoare a copiilor. Mateiu mă smulge efectiv din fantezia crudă cu nevoile lui. Continuă, prin vârstă, să aibă nevoie de îngrijiri. Mi-e foame. Mă doare. Joacă-te cu mine. Mi-e somn.

Într-o pictură, Mara m-ar împinge în fundal. E firesc. Noul înlocuiește vechiul. Mateiu mă trage înapoi. Antagonismul mă amețește. Dar vă jur că nu mai trece zi să nu mă percep ca o fantomă. Sunt o ființă ireală pe cât de reală. Și în nici un chip să nu mă citiți cu o cheie suprarealistă în gând.

Este doar realitatea crudă pe care eu trebuie s-o accept. Că sunt trecut. Că am trecut.

Foto: CRM

În urmă cu 11 ani am ajuns la Berlin pentru prima dată. Mi-am dăruit pentru cei 30 de ani împliniți o excursie prin Europa cu trenul. Am tras de bagaje prin gări, pe străzi, prin stații de metrou. Acompaniată de o prietenă, am excelat ca turiste.

Anul acesta am ajuns la Berlin pentru a doua oară. Mara și-a reunit părinții pentru un concert. Am călătorit cu avionul. Bagajul, unul singur pentru amândouă, l-am pus în portbagajul mașinii închiriate. Îndrumați de Flaviu Neamciuc, ne-am îndreptat spre Father Carpenter pentru micul dejun. Locul te vrăjește. Clădirile din jur nu te pregătesc pentru spațiul în care pășești. Pici ca Alice în Țara Minunilor. Pici dintr-un decor urban obișnuit într-un decor al minunilor. M-am minunat din nou de reîntoarcerea spre trecut ca preferință în amenajarea interiorului.

După micul dejun am pornit spre hotel pentru a ne caza. După ce am prezentat actele, după ce am primit cartelele de la camere, am pășit afară în soare. Berlinul a fost toată ziua însorit. Am ales să mă simt specială. Cu Germania nu știi niciodată când te lovește vremea rea. Primăvara sau vara, în ciudata calendarului, în ciuda axei ușor înclinată, nu reprezintă o garanție.

Așteptându-l pe Flavius Neamciuc și poftind la o cafea, ne-am plimbat prin Memorialul Holocaustului. Zborul din creierii nopții ne-a obținut o zi pentru a vizita, cât ne-au ținut picioarele, orașul. Ne-am învârtit mai mult în jurul hotelului. Flavius i-a povestit Marei despre Berlinul de Est și Berlinul de Vest, noi toți i-am evocat, după simțiri, zidul.

După o scurtă introducere în istoria descreierată a lumii, ne-am răsfățat cu ciocolată, ne-am porcit cu un burger, iar apoi ne-am lăsat seduși de curțile Berlinului. Am privit mult. Am privit curioasă. La o cafenea ne-am așezat la o masă, iar mintea, dintr-un cuvânt recuperat de pe o tăblie, m-a transportat în lumea evreiască pierdută și recuperată de către mine prin literatură. Ghiciți cuvântul? Este vorba despre Golem.

Nu cunosc nici un evreu, dar cunosc evreii. Franz Kafka, Gustav Meyrink, Paul Auster, Philip Roth, Nicolae Steinhardt au împărtășit și cu mine. De aceea m-am zgâit intens la ferestrele și ușile evreilor. În interior am țipat în gura mare. Mi-am cerut scuze pentru semenii mei, mi-am cerut scuze Annei că i-am refuzat viața din cauza religiei.

Lipsa de somn, plimbarea și emoția puternică m-au epuizat. Înainte de concertul Sabrinei Carpenter m-am târât în pat. Călcâiele sfârâiau. Pleoapele moi și grele abia au rămas deschise.

La concert m-am bucurat de entuziasmul ei, singurul care m-a motivat să nu adorm într-un stadion plin de adolescenți, tați flămânzi de aventuri erotice și mame înfricoșate de îmbătrânire.

La miezul nopții am tras pătura peste cap cu o dispoziție glorioasă. O să am pentru totdeauna această zi din Berlin când familia, soarele, prietenii, literatura și arhitectura au lucrat pentru scopul unic de a celebra viața bună.

Foto: Flavius Neamciuc