Recent Posts by Dunia

Cel mai bun sfat primit, să am răbdare cu mine

M-am plâns în articolul de ieri. Eu am considerat că nu m-am plâns. Aproape niciodată nu sunt de părere că mă plâng. Notez. Relatez. Împărtășesc. Apoi urmează reacțiile celorlalți. Rezultatul este că m-am plâns și bine am făcut. Mi-a scris o splendidă femeie și mi-a sugerat să am răbdare cu mine. M-am blocat.

Am privit poate un minut întreg ecranul telefonului. Să am răbdare cu mine. Am citit. Să am răbdare cu mine. Am recitit. Ceva ce nu mi-ar fi trecut prin cap. Am răbdare cu Mara. Am răbdare cu Matei din tei. Temperamentală de fire, cu emoții puternice, mi-am dozat răbdarea între copii și celelalte persoane dragi mie. Cu un trup zdravăn, rar s-a întâmplat să-l menajez sau să-l păsuiesc. Nici acum nu l-am păsuit. M-am așteptat să funcționeze și să mă asculte imediat cum am ieșit din spital. Și m-a ascultat câteva zile până m-a răpus durerea.

De azi dimineață mi-am redefinit atitudinea față de corp. O să am răbdare. O să-mi accept lăuzia și o să dorm. O să mă odihnesc. O să trec pe lângă plinte cu ochii închiși. Hm, pe cine păcălesc?! Azi am scos aspiratorul și am aspirat toată casa. Apoi am tras un pui de somn cu Matei. M-am ridicat jumătate de oră mai târziu cu gândul la blog. Aș scrie, aș scrie, aș scrie!

Fiecare gând interesant se pierde într-un sărut pe năsuc. Fiecare idee demnă de atenție se împrăștie când îi adulmec Marei obrazul. Mara a plecat la tatăl ei. Înainte de Matei, când Mara petrecea timp la taică su, mă lovea casa goală, spațiul din apartament. După Matei, cu Mara absentă de câteva zile, m-a lovit un gol sufletesc. E greu să te descurci rațional cu sentimentele. Degeaba îmi vorbesc și mă consolez. Simt că o trădez pe ea.

În acest punct mă apucă durerea de cap. O să am răbdare cu mine. Între timp nu vă pierdeți voi răbdarea cu mine. Mai am trei săptămâni de lăuzie. Suportați-mă și o să revin în forță cu Diplomația lui Kissinger și Nietzsche. Anul ăsta o să insist cu Nietzsche.

Voi aveți răbdare cu propria persoană?

Foto: Bogdan Mosorescu

Mi-aș îmbunătăți considerabil viața dacă aș trimite la dracu tendința de victimizare

Au trecut trei săptămâni de la marea dezumflare. Azi m-am așezat pe canapea să scriu. Un scenariu cu care v-am obișnuit. Motan doarme în dreapta mea. Vecinul și-a reluat activitatea de dimineață. Filmele porno îi agită hormonii fericirii. Mateiu scoate niște sunete tânguitoare în stânga mea.

Citesc puțin. Orice citesc, e dublat de Cartea bebelușului. Am uitat ce înseamnă să fii mama unui nou-născut. Tânjesc după povești colosale, tainice, enigmatice ca-n Inima întunericului de Conrad. Sufăr de dor de ducă. Mi-e dor de plimbări pe străduțe, de mare, de cafea și de un pahar de vin. In imaginar am plănuit deja o vacanță în Croația. La toamnă mi-ar plăcea să mă pierd pe străduțele din Croația.

Intre timp o să învăț să-mi gestionez stările proaste care izbucnesc de nicăieri. Puteți să-l localizați pe nicăieri în zilele de pandemie, în durerea de perineu, în tendința de victimizare cu care lupt de ani de zile. Postura mea de victimă a găsit sol fertil în felul plângăcios de a fi. Plâng de orice, de nervi, de ciudă, de supărare, de bucurie. Eu plâng. Ieri am plâns pentru că m-am săturat de lipsa de confort. Când mă așez procedez ca o mâță. Îmi caut locul. Mă așez. Mă ridic. Privesc. Măsor cu privirea. Stau. Nu stau bine. Mă ridic. O iau de la capăt. Plâng.

Mi-aș îmbunătăți considerabil viața dacă aș trimite la dracu tendința de victimizare. Dacă aș acționa imediat. In schimb o lălăi. Știu ce am de făcut. Amân. Un sentiment moale și greu mă ține pe loc. Am de trimis niște tricouri înapoi la fabrică pentru a fi modificate. Am amânat. Și acesta este doar un exemplu. Cel mai mic disconfort îmi modifică atitudinea. În șase ani de zile de când am Tricoul Inteligent nu am ajuns să dețin un tipar care să întrunească toate calitățile cerute. Port discuții și de fiecare dată doamnele croitorese mă scot vinovată. Eu nu știu exact ce să cer. Când nu am chef să mă scoată cineva vinovată, atunci amân. Amânarea nu lucrează însă în favoarea mea.

Este gata sacoul pentru viitoarea colecție a Tricoului. N-am ales personalitatea celebrată. O să aleg o doamnă, asta e sigur. Ceva din Nesupusele, o să mă sfătuiesc cu Mara. Vă las acum. O să profit de somnul lui Mateiu și o să mă spăl pe cap.

Foto: Bogdan Mosorescu

Omenirea se cam plictisește în civilizație. Cum arată un cetățean ofensat în Yemen?

Am început săptămâna în plină acțiune îndrăzneață. Am avut o programare la notar la ora 10. După 40 de minute de așteptare, am renunțat să stau în fața ușii închise. Am intrat și am anunțat că-mi explodează sânii. Îmi pare rău. Mi-am cerut scuze pentru întrerupere, dar limita a fost depășită. Copilul plânge, sânii pulsează cu violență. Notarul: Îmi pare rău. Eu: Îmi pare rău. Domnul care se afla în birou: Îmi pare rău.

Ne-a părut rău tuturor. Fiecare a verbalizat că îi pare. Ce a simțit fiecare nu știu. Nu știu exact nici eu ce simt. Uneori zilele par aproape normale și promițătoare. Am acceptat un proiect. O să vă povestesc despre în zilele care urmează. Are legătură cu Florin Alexandru și cartea acestuia, Magia despărțirii. M-au sunat cei de la Insidecor. Luni, în 22, vin să monteze rafturile.

Alteori zilele par că vin cu niște situații aproape imposibile. O bună prietena s-a infectat. Eu am avut contact cu. Am reținut fata acasă și m-am perpelit de la durerea de cap. Ce înseamnă? Vine pe fond emoțional? Am ieșit negativ la test.

Prin cap îmi umblă numele lui Yuval Noah Harari. În Sapiens notează, sper că nu mă înșel, că limbajul a apărut în viața oamenilor și pentru a bârfi. Limbajul ne-a diferențiat de animale. Limbajul ne-a înnobilat. Limbajul ne-a urcat în vârful piramidei. În prezent limbajul s-a transformat într-o armă sinistră. Ne atacă din interiorul nostru. Până de curând, limbajul a îndeplinit un rol de apărare. Nu de mult, limbajul a devenit beligerant. Are atitudinea Germaniei înainte de Al Doilea Război Mondial. Atacă pentru a face în ciudă. Cum anume găsiți decizia oamenilor de a interzice Pe aripile vântului sau de a modifica titlul unei cărți? Mă refer la Zece negrii mititei. Aproape totul este ofensator azi. Știu și eu câte puțin despre a te simți nedreptățit și umilit. Sunt olteancă și am studiat în Banat. Identific în tonul celuilalt când îmi lipește eticheta și simt insulta din cuvântul olteancă. Când zici oltean, negru sau țigan se declanșează niște stereotipuri. Credem că știm pe cineva pornind de la o realitate. În această realitate însă nu trăim în condiții de mediu identice. De aceea omenirea descrie o cunoaștere superficială. Pentru o cunoaștere de netăgăduit, e necesar să abandonăm clișeele. Oltean spune ceva. Negru spune ceva. Țigan spune ceva. Spun ceva, dar nu neapărat conform cu adevărul.

Adevărul, care o fi el și al cui o fi el, adevărul e înainte de toate personal, ține de faptul că omenirea se cam plictisește în civilizație. În Yemen e foamete. Dau un singur exemplu. Cum arată un cetățean ofensat în Yemen? Condițiile de viață ne-au transformat în niște copii exagerat de alintați. Asta cred.

Foto: Bogdan Mosorescu

Țiganul cu casa pagodă și țiganul măturător. Imagologie

Am ieșit pe balcon zilele trecute cu Mateiu să-i dea aerul în năsuc. La un moment dat au apărut măturătorii. M-am uitat fascinată la mături. E ceva ce îmi place. Să mătur. La bunici mereu ceream să mătur curtea, o activitate zilnică. De la mături, am urmărit praful care se ridica și am strâmbat din nas nemulțumită. S-a dus aerul curat! Așa mi-am zis: S-a dus aerul curat! M-am ridicat să intru. Ochii mi-au picat pe chipul celui care mătura: un țigan. Râdea, dialoga cu un alt coleg, țigan și el.

De la țiganii veseli care măturau m-am pomenit în salonul de spital. Zilnic cineva mătura și ștergea pe jos. Cine? O țigancă. În prima zi i-am mulțumit. S-a uitat la mine. A doua zi i-am mulțumit. N-aveți de ce, doamnă! Și i-am mulțumit în toate zilele.

Din stradă, prin salonul de spital, ajungem, în imaginar, în mansarda de la Facultatea de Arte. Ca student, participi la fel și fel de conferințe. La conferința anume menționată de mine, s-a discutat despre imagologie. Nu știam ce înseamnă cuvântul. Nu-l mai auzisem.
Imagologie înseamnă reprezentările pe care le au popoarele despre ele sau clasele sociale.
Ne-am obișnuit cu țiganul care-și ridica niște case pagode. La fel de bine ne-am obișnuit cu țiganul măturător, om de serviciu. E firesc să-i găsești la munca de jos. Refuză să meargă la școală. Refuză să respecte legile statului. Refuză să adere la un bine comun.

Țigani par să aibă două realități, cel puțin în România. Într-o realitate e șmenar. În altă realitate e omul de serviciu. Eu nu am întâlnit un țigan cu o viață între cele două realități. Cum putem să ne ridicăm deasupra acestor realități? Să nu mai luăm ca pe ceva firesc etnia unui măturător de stradă. Să nu ne mai așteptăm ca țiganii să ocupe anumite locuri de muncă. Țiganii muncesc. Unii dintre ei, cei doi care mi-au tulburat momentul cu Mateiu și doamna de la spital. Impresia generală este că țiganii nu muncesc. Aș mai scrie, dar o să rămână un articol neterminat. S-a trezit Mateiu.
Puteți completa. Vă rog chiar.

Foto: Zenobia Lazarovici

Odiseea nașterii la stat în pandemie 2. Lămuriri

Mă simt datoare să revin cu un articol care clarifică. Am scris zilele trecute textul Odiseea nașterii la stat în pandemie. Am consemnat cele câteva zile petrecute în spital. Nu m-am plâns. Nu am criticat. Nu am arătat cu degetul. Am relatat ce s-a întâmplat cu bune și cu rele. Pentru că cele bune și cele mai puțin bune merg mână în mână.

Dacă ar urma să nasc din nou, aș alege aceeași maternitate. De ce? Pentru că urmez doctorul. Doctorul a stat alături de mine de la ora cinci la ora nouă seara. Doctorul muncește în acele condiții dezaprobate de noi toți. Pentru că doamna Luci, asistenta de la sala de travaliu a avut grijă de mine ca un angajat exemplar. Mi-a adus în două rânduri gheață pentru a-mi ameliora durerea. Doamna Luci muncește în acele condiții. Pentru că o doamnă asistentă blondă m-a asigurat că ele nu trebuie să se obișnuiască cu bacșiș. E datoria lor să aibă grijă de nou-născuți. Doamna asistentă blondă muncește în acele condiții. Pentru că o altă doamnă asistentă brunetă a refuzat să-mi îndoape copilul cu lapte praf. Mi l-a adus dimineața la două și mi l-a atașat la sân. Doamna asistentă brunetă muncește în acele condiții. Pentru că o doamnă asistentă tânără și mignonă mi-a cerut permisiunea să se uite la sânii mei. Doamna asistentă tânără muncește în acele condiții.

Care condiții? Caloriferul ruginit care a atras atenția. Dușul defect care a atras atenția.
Am citit în spital cartea lui Lucian Boia, Întrebări fără răspuns. Am notat alături de o poză următoarea frază: Omul crede ușor ceea ce îi place să creadă.
Adevărul este că ne place să credem ceea ce este mai rău despre instituțiile de stat. Și avem dreptate în cea mai mare parte. Omul face diferența. Doctorul și mai multe asistente au făcut diferența. Am mâncat toate zilele în spital. M-am răsfățat doar cu clătitele lui soră mea, iar într-o seară cu un grătar. Cum a fost mâncarea? Ca să-mi citez o colegă din salon, a avut sare, a avut piper. Ca să spun sincer, am mâncat prost la restaurante. În spital m-am hrănit corespunzător.

O singură doamnă a remarcat-o pe doamna Luci în articolul precendent. Binele a fost trecut cu vederea. Rău! Rău! Rău! Nu se întâmplă nimic rău. E doar dezumanizare. Vina e împărțită. Nu dorim să ne însușim binele comun. Binele comun presupune muncă în grup, interes de grup, beneficii pentru grup.

Donează oamenii de când se știu bisericilor. Într-adevăr biserica aduce consolare. Spitalele întrețin viața, salvează viața. Câți oameni donează pentru renovarea unui salon, unei aripi a spitalului, dotării spitalului? Mai puțini prin comparație. Nu sugerez să se ia dintr-o parte pentru a da în alta. Afirm că individul ar putea face mai mult pentru spitalele de stat de care oricum nu scăpăm în această viață. Într-un fel sau altul, ajungem la spital la stat.

M-au mulțumit condițiile de la stat? Nu. Le-am suportat pentru doctorul meu, doctor care muncește într-o instituție de stat de zeci de ani. La stat nu există asistente ca doamna Luci și atât. La stat nu există asistente ca doamna care mulge cu dușmănie și atât. La stat coexistă, dar doamnele cu caracteristici umane pierdute își marchează mai bine teritoriul. Fiecare dintre noi putem schimba ceva. Putem să ne revoltăm la mulsul sânilor. Putem acționa. Cetățenii români care acționează sunt la fel de puțini ca asistentele ca doamna Luci. Așa că invoc vina lui Zosima. Toți suntem vinovați pentru toți și pentru toate.

În urma articolului Odiseea nașterii la stat am primit și eu câteva lămuriri.
1. Personalul de la privat nu este neapărat plătit decent.
2. Și la privat există asistente care mulg cu dușmănie.

Cu ce vă mai pot fi de ajutor?

Odiseea nașterii la stat în pandemie

Mateiu doarme. Mănâncă, elimină, doarme. O ia de la capăt. Vreau să cred că e generos cu mama lui. Până la urmă s-a grăbit să mă cunoască. A venit la fix 37 de săptămâni.
Am născut la un spital de stat și asta o să povestesc azi. Pregătiți-vă de o odisee cu tot cu eroi și antieroi.
Cum alegem unde naștem?
Firește, prima dată este vorba despre bani. Iți permiți cei 10.800 pentru a naște la privat în condiții decente cu un personal plătit corespunzător?
A doua oară este vorba despre doctor. Urmezi doctorul sau doctorul te urmează pe tine. Contează să naști în niște condiții sau cu doctorul tău? Eu am mers întotdeauna pe factorul uman. M-am însoțit cu oamenii. Am lăsat deoparte clădirile.
La ultimul consult cu doctorul meu am stabilit împreună că o să nasc la Odobescu. Mi-a dat să efectuez niște analize și să mă testez de covid. Pentru nașterea naturală, începi testarea din săptămâna 36 și o ții așa până la marea dezumflare. La mine s-a întâmplat să nasc în perioada de valabilitate a testului. Ce se întâmplă dacă nu ai testul?
Dacă nu ai testul, maternitatea Odobescu și-a împărțit pe culori sălile. Undeva naști cu test. Altundeva naști fără test. Copilul ajunge la mamă după ce se află rezultatul testului. Ai acces la copil tot timpul dacă nici o problemă de sănătate nu împiedică acest lucru. Dacă rezultatul e pozitiv, mama este mutată la spitalul Bega.
La Timișoara, cele două maternități de stat, Obobescu și Bega, funcționează fără un echilibru cuvenit. La Odobescu nasc toate femeile neinfectate, inclusiv pacientele doctorilor de la Bega. La Bega nasc doar mamele infectate. Personalul de la Odobescu lucrează intens în acele condiții detestate de cetățeni. Aici voiam să ajung. Nu pot să laud personalul. Nu pot să critic personalul. O să consemnez.
La o maternitate de stat contează, desigur, și doctorul pe care-l ai. Dacă naști cu un profesor, cum am născut eu, simpla lui prezență în spital electrizează personalul. La vizita lui mă înconjurau cel puțin două asistente și doi rezidenți. Ca prin minune apărea o aleză curată sub mine. La stat vii cu aleza de acasă. Dar stau aici. Câteva rânduri mai încolo o să notez despre bagajul la stat.
La internare, după controlul efectuat de medicul de gardă, am avut parte de o doamnă blândă, l-am sunat pe doctor să vină. Doar că titlul a luat-o înaintea telefonului meu, iar asistenta mă zorea spre sala de travaliu. Urcați în fața mea, eu urc mai greu. Nu pot. Trebuie să stau în spatele dumneavoastră, dar ne grăbim. Să nu ajungă domn`profesor și să nu vă găsească în sală. M-a găsit în sală. M-a părăsit urându-mi noapte bună cinci ore mai târziu.
Și abia acum începe odiseea. Doctorul a plecat și ai rămas la mâna personalului. La sala de travaliu a avut grijă de mine doamna Luci. O pomenesc. Îi mulțumesc. I-aș săruta mâinile. A avut grijă de mine ca mama sau ca un angajat exemplar. Alegeți. M-a ținut curată toată noaptea. Aleze schimbate. Pansamente pentru lohii. Mers la baie cu mine. Mi-a administrat calmante. Mi-a făcut igiena. Mi-a fost rușine și doar neputința m-a păstrat moale în mâinile ei. Doamna Luci e un erou.
Dimineață devreme, la cinci mai exact, m-a mutat pe salon ca să alăptez copilul. De la doamna Luci, am avut parte de toate felurile de asistente. Asistente care îți împing șoldul cu buzunarul, asistente care nu concep sub nici o formă atenții de la paciente, asistente grețoase, asistente blânde, asistente care te strâng de sâni ca măcelarii. Feriți-vă de aceste războinice fără un crez. Ele provoaca durere de plăcerea durerii.

Condițiile stau pe buza decenței. Doru repară dușul la femeile proaspăt născute dacă domn`profesor întreabă cum este cu putință așa ceva. Prin spitalul de stat trec elfii care repară după vizita unui profesor. In cinci minute apare instalatorul, iar asistentele zumzăie ca albinele. Băile întrețin o atmosferă înăbușitoare. Caloriferul e ruginit, curățenia e de mântuială. La duș, în timp ce mă fixasem cu privirea pe un punct de rugină, m-am gândit la întreg personalul, de la director la portar. Portarul, în pandemie, a avansat în grad. E un fel de rege al mamelor. El reprezintă legătura dintre mamă și tată, dintre mamă și oricine din lumea de afară. Personalul lucrează zi de zi în aceste condiții. Doctorul, asistenta, oricare alt angajat nu privesc o pată de rugină și încep să-și imagineze articole pe blog. Rugina e parte din ei. Curățenia, mirosul, mâncarea, lipsurile s-au lipit de ei. Le admir capacitatea de detașare. Să pleci și să te întorci. O admir și pe războinica fără crez care strânge sânii femeilor.

Să meargă să lucreze în altă parte! Mulți o gândiți, câțiva verbalizați. Și eu am rostit replica de prea multe ori de-a lungul vieții. Nu știu ce să zic acum. Condițiile de viață și de muncă ne marchează comportamentul. Pe unii condițiile ajung să ne definească. Le purtăm pe noi ca uniformele. Nu te mai recunoști fără. Cine ești dacă nu mulgi cu dușmănie sânul unei femei născute cu o seară înainte?

Bagajul pentru spitalul de stat semnifică un necesar: haine pentru mamă, pijama, halat, aleze, tampoane pentru lohii, periuță de dinți, pastă de dinți, prosop, gel de duș, cremă de corp, cremă pentru sân, șervețele umede; haine pentru bebe, patru schimburi, păturică, șervețele umede, pamperși. Pentru orice altceva, există un rege la poartă. Portarul este cordonul ombilical. Nu aveți griji, orice nevoie, la fel ca aparița lui Doru, se îndeplinește în funcție de rapiditatea și disponibilitatea tatălui.

O să pun punct, dar mai revin cu povești. Dacă vă interesează ceva anume, lăsați un comentariu.

Mie îmi place să mă plătesc pe mine

De dimineață m-am trezit cu poftă de scris. Mi-am făcut și un plan între gângurelile lui Mateiu și plecarea Marei la școală. O să se întâmple așa. Nu s-a întâmplat așa. Nu pentru că un nou născut te solicită, ci pentru că m-am pierdut în admirație. A adormit ușor. Eu nu m-am așezat la scris. M-am așezat cât mai confortabil ca să-l privesc. O mutră fără trăsături. Nu mă regăsesc pe mine. Nu-l regăsesc pe tatăl lui. Cu toate astea, nu mă satur privindu-l.

Cu Mara am terminat de citit Școala banilor bine-crescuți. Voiam să vă povestesc despre o schemă de acolo și să o leg de oferta de pe cărturesti.ro. Cu ajutorul unei povești, poveștile susțin și desăvârșesc învățarea, autorea prezintă copiilor o schemă pentru buget pe culori. Propune verde pentru economii, roșu pentru cheltuieli obligatorii și galben pentru cheltuieli pentru răsfăț. Sugerează să iei din când în când din galben și să muți în verde. În felul acesta te plătești pe tine. Orice ținut se dezvoltă din taxe. Tu ești o lume. Meriți ca această lume să rămână sigură și luminoasă. Mereu. Zice autoarea Cristina Andone.

Mie îmi place să mă plătesc pe mine, îmi place să mă răsfăț. Schema m-a cucerit în primul rând pentru mine, apoi pentru a o îndruma pe Mara. M-am așezat târziu la scris. Ochii deja mi s-au micșorat. M-aș trage lângă bebe ca să dorm și eu. Nu. O să scriu. Am scris acest text. Înainte de, am trecut de primul pocinog ca mamă de nou născut. I-am curățat limba. Era încărcată. Probabil am scăpat mai multă glicerină boraxată. Mateiu s-a înecat. Poc-poc pe spate. Am rămas calmă, deși nu o să vă notez ce gânduri de femeie nebună am. Îl păzesc și reiau în minte scena din romanul lui Aitmatov cu lupoaica Akbara înnebunită din cauza oamenilor care i-au furat puii. Oh, ce rânduri, ce trăiri a putut Aitmatov să provoace în mine! Am senzația că am trecut barierele imaginarului. Citeam și vizualizam cum Akbara a furat puiul de om. Datorită emoțiilor provocate, uneori cred că am asistat asemenea unui martor mut la o scenă de necrezut. Eu am acceptat-o ca posibilă. Cred că o mamă, animal sau om, poate să-și iasă din minți dacă cineva atentează la viața puiului ei.

Aveți răbdare cu mine. Mă aflu în lăuzie. Încă nu funcționez rațional. O să mă opresc. V-aș întreba: Interesează pe cineva să scriu despre odiseea nașterii într-un spital de stat?!

Notă: Pe carturesti.ro aveți o ofertă pentru dame. În perioada 3-11 martie, în limita stocului disponibil, găsiți o selecție generoasă de cadouri cu până la 50% reducere care pot fi livrate direct la ușa destinarei.

V-am spus cât îmi plac cadourile de la Cărturești?!

Frica de a nu-l pierde pe celălalt. Dacă ți-e frică, de obicei îl pierzi

În această săptămână se întâmplă Artisans Pop-Up Store la Shopping City Timișoara. Nu particip cu Tricoul Inteligent. Am făcut poc. Marea dezumflare a avut loc în 25 februarie. Am acum acasă un băiețaș pitic, Tare seamănă cu mine, Numai că e foarte mic.

Într-adevăr neglijez cam tot. Simt că neglijez fata, motanul, blogul și Tricoul. Nu-mi permit luxul de a neglija însă. Nu m-aș putea ierta dacă aș necăji-o pe Mara. Cum aș putea să mai am grijă de Motan dacă mai suportă un nou episod urinar? Blogul și Tricoul le-am lăsat de izbeliște. M-au sunat cei de la Poștă. Colaborez cu Poșta Română pentru transportul în țară. Amabilă și blândă, doamna care ține legătura cu mine m-a întrebat dacă mai trimitem ceva. Am râs. Am plâns suficient la spital.

Adevărul este că pregătesc ceva nou la Tricou. Mă aventurez. Îndrăznesc să propun un sacou la Tricoul Inteligent. Primul este în lucru. Așa am ajuns să procedez în cei 6 ani. Când introduc ceva nou, prima dată lucrez pentru mine. Eu port un exemplar ilustrativ și rebuturile. De aici rezultă că nu prea îmi permit să-mi port propriile haine.

Lucrez mai mult în imaginar pentru blog și pentru Tricou. Pentru blog închipui eseuri sobre și lipsite de superficialitate despre cuplurile care cultivă prefăcătoria. Știu că nu se află într-un loc bun în relația lor, dar merg înainte prin cenzură și activități care substituie lipsa afecțiunii. De ce stăm în relație? Nefericirea stă ca toporul deasupra capului. Nu-l vezi, știi că e acolo, știi că o să cadă. Nefericirea lovește cu faptele mărunte, cu replici usturătoare, cu adevăruri rostite în glumă. Alternativele, singurătatea sau revenirea în jungla întâlnirilor, sunt închipuite ca adevărați monștri.

Primul monstru suntem chiar noi deoarece ne trădăm. Uităm fericirea. Fericirea de a fi pur și simplu indiferent de statut, singur sau în cuplu. Bucuria de a te simți tu, iar tu reprezintă simplitatea, atitudinea naturală. Atitudinea naturală constă uneori în reprezentații de neînțeles pentru ceilalți. Gândirea, reacțiile, felul cum mâncăm, felul cum ne place să facem sex, relația cu părinții, dedarea paradisurilor artificiale, pe toate încercăm să le cizelăm pentru a da bine partenerului. Prea mulți stau cu frica de a nu-l pierde pe celălalt. Dacă ți-e frică, de obicei îl pierzi. Dar mai descoperi ceva. Ai pierdut partenerul, te-ai pierdut și pe tine. Greșeala persistă. Jelești după partener. Pe tine te îngropi și mai tare. Trăiesc atâtea persoane în lumea asta fără un chip real, fără o reacție instinctuală. Pe ele se ridică acele persoane care își acordă o importanță exagerată.

Adorm cu asemenea gânduri pe care încerc să le adun într-un articol. Adevărul este că mi-e somn. În locul lui Motan, stă Mateiu și scâncește. Motan s-a refugiat după canapea. La Tricou îmi e și mai greu să fac planuri. Acolo e necesară strategia. M-am concentrat pe sacou, pe modalitatea în care o arunc din nou către femeie o bucată mică de literatură. Unde o să așez niște cuvinte? Vă spun. La interior, undeva pe o bucată mică de material o să vă las niște cuvinte memorabile ale unei personalități marcante. N-am decis ce personalitate.

O să revin. Să râdem înainte de toate.

Foto: Zenobia Lazarovici

Vaccinarea sau credința în sistemul imunitar, gândirea pozitivă, legume și dumnezeu

Urmează să nasc. Mi-am făcut bagajul. Aștept să fac poc. Ieri m-am testat pentru SARS-COV-2. Până am primit rezultatul m-am aflat într-o stare nervoasă.
În același timp citesc despre Roosevelt și despre paralizia infantilă sau poliomielita. Roosevelt a fost victima acestei respingătoare boli. O personalitate ca a lui a luat boala ca pe un adversar care urmează să fie învins prin voință, tratamente cu titlu de încercare, băile, și exerciții lipsite de indulgență.

În vremurile actuale, societatea pare împărțită între cei care cred și cei care nu cred în vaccin. Mi-a fost greu până să și notez această neghiobie. În 2021 discuția n-ar trebui să plece de la a crede sau a nu crede. Vaccinul face organismul mai puternic împotriva infecțiilor. Vaccinul merge alături de sistemul imunitar și nu împotriva lui.

Indiferent ce alegem, vaccinarea sau credința în sistemul imunitar, gândirea pozitivă, legume și dumnezeu, o să suportăm consecințele. Aceste consecințe le vom suporta ca grup și nu ca indivizi. Cei mai slabi dintre noi vor muri. Sistemul slăbit de alte boli va ceda în fața virușilor. E selecția naturală. Găsesc amuzant că tocmai credincioșii vorbesc despre selecția naturală. Li se pare firească selecția, dar nu acceptă că avem strămoș comun cu maimuțele.

Societatea e impregnată de învățături lăutărești. După putințe, după ureche, datorită cantității de informație, lăsăm deoparte studiile și opiniile profesioniștilor. Avem un creier, îl folosim. Susțin utilizarea creierului. În același timp raționez că a cânta după ureche, lăutărește, nu mă transformă în Beethoven. N-aș putea niciodată să compun Pastorala. Înțeleg cum funcționează sistemul imunitar și virușii, dar asta nu mă califică în formularea de teorii ca pe Karl Landsteiner. Cine a fost Karl Landsteiner? Click și vă apare o pagină întreagă.

Nu-l interesează pe individ că a transmis un virus unui copil, unei femei gravide, unui bătrân, unui tânăr aparent sănătos. El și-a luat viatamina D de la soare, și-a băut sucurile, a ronțăit morcovii și a gândit pozitiv. Cine moare e selectat natural. El îi mulțumește domnului că are grijă de el și de familia lui.

Dacă un individ mă infectează pe mine și pe pruncul meu nenăscut e selecție naturală și incapacitatea mea de a gândi pozitiv și de a crede în Dumnezeu. Acesta e omul. Acesta a fost omul. Haideți să mai citim ceva motivațional, să ne reîntoarcem la viața simplă și la instictele strămoșilor.

Olivia Steer motivează.
Viața simplă e responsabilă de prea multe morți.
Instinctele strămoșilor ne-au condus la canibalism. Bătrânii erau mâncați în lunile de iarnă din cauza inutilității.

Karl Landsteiner motivează.
Viața simplă, dar acompaniată de știință reduce morții.
Instinctele strămoșilor pot fi transformate și gestionate.

Și ca încheiere, stabilim niște prinsori? Fac poc în februarie sau în martie?

Foto sursă: internet

Cum v-ați pregătit primul născut când l-ați adus acasă pe mezin?

Citesc în aceste zile cartea Roosevelt de Emil Ludwig. V-am mai spus. Reiau informația deoarece am tot fost chestionată de poftele de pe sarcină. Ce ai poftit? Cu ce toane l-ai trezit în toiul nopții pe tatăl copilului? Am poftit prea puțin la mâncare. Asta nu înseamnă că nu am mâncat. Oho! Ad litteram m-am hrănit pentru doi. A fost vorba de foame, prea puțin de dispoziție. În schimb, nu am dus lipsă de capriciile femeii însărcinate.

Încă nu-mi explic pornirea de a citi tot ce a scris Nietzsche. M-a ros o curiozitate aproape morbidă despre Nietzsche. M-am potolit cu Genealogia moralei. Am poftit la lenjerie intimă de la Marie Jo. Minute în șir m-am holbat la trupurile femeilor acoperite cu dantelă sau mătase. O altă dorință intensă care mă încearcă și când scriu a fost de crini imperiali. Am un loc special în apartament pentru flori. E un suport de scândură orizontal, dar mi-a schimbat prețios apartamentul. De luni de zile mi-e capul plin de crini – formă, culoare, miros. Să-i văd în borcanul imens de murături. Mamanu l-a folosit în vremurile glorios apuse de la Severin pentru murături. Rochiile de mătase le-am găsit irezistibile, dar m-am concentrat pe pulovere de lână și cașmir. Mi-am comandat un pulovăr de lână care nu mi-a mai ajuns. Un străin l-a acceptat în locul meu și nu l-a mai înapoiat. De aceea, cum bunătatea mea e dublată de șiretenie, îi doresc acelei nerușinate dudui să-și păteze superbul meu pulovăr cu cel mai roșu burgund.

M-am descurcat cu toate aceste pofte ajutându-mă cu lecturi din sfera politică, cu seriale proaste și uneori cu gogoși de la Prospero. De dimineață mi-am făcut bagajul pentru spital. Se apropie marea dezumflare. De fapt e la cinci minute de mine. Într-o zi s-a uitat Făt Frumos la mine. Nu-mi pot imagina cum o să-ți mai suporte trupul toate aceste transformări. Pentru că mă simt cum arăt, epuizată. Picioarele sunt așa umflate că îmi acopăr ochii când le privesc. Tensiunea e mică, dacă cineva se gândește la preeclampsie. Pielea de pe mâini nu-mi mai ajunge de vreo două săptămâni. Beau apă non stop și așa reușesc să-mi controlez furnicăturile și amorțeala.

Scriu aceste texte din datorie pentru blog. Am o responsabilitate față de mine. Eu mă plătesc pe mine, eu investesc în mine pentru viitor. Nu funcționez maximal, dar sunt devorată de grija pentru Mara și de emoția întâlnirii cu Mateiu. Cum v-ați pregătit primul născut când l-ați adus acasă pe mezin? Eu îi pregătesc un tricou cu un mesaj, iar seara o să comandăm mâncarea ei preferată.

Tic-tac! A început numărătoarea. Când fac poc?!