O femeie și-a mărit sânii. O femeie și-a mărit buzele. O femeie și-a tatuat sprâncenele. O femeie și-a injectat botox. O femeie și-a mărit sânii și buzele, și-a tatuat sprâncenele, și-a injectat botox. O femeie și-a schimbat înfățișarea. Două femei și-au schimbat înfățișarea. S-a ajuns la uniformizare. Gândul optimist că toate femeile sunt frumoase a căpătat, în viața obișnuită, un unic chip. Frumusețea a devenit sinonimă cu uniformul.

Din acest punct m-am întrebat: Când prea mult e prea mult?

Recunosc că nu știu. În primul rând cine emite judecățile și care este grupul de referință? Mara a plâns teribil când am revenit acasă de la cosmetică. Îmi vopsisem sprâncenele. Reacția ei m-a convins că un copil ar putea să știe fără să știe că știe. Acum nu mai consider reacția ei model. Copiii plâng și dacă le schimbi biberonul, cana sau farfuria preferată. Cu atât mai mult, mama, ființa preferată, dacă schimbă ceva oricât de nesemnificativ, îi va produce neliniște copilului.

Rămasă fără reacția Marei nu m-am întors de unde am plecat. Am stat tot timpul pe loc. De pe loc, într-un mod pasiv, am observat cum femeile încep să semene una cu alta sau cum româncele se drăgușănesc. Bianca Drăgușanu a fost intens mediatizată și luată de model. O prietenă și-a exprimat încrederea în alegerile Biancăi. Azi are chiar alura ei.

Prima dată au fost sânii, urmați îndeaproape de nas. Sânii femeii au crescut și m-am bucurat. Pentru noi, sânii dețin puteri nebănuite. Suntem adorate sau respinse și în funcție de mărimea sânilor. În adolescență, o respingere din cauza sânilor mici determină o operație de mărire a sânilor. Bravo! Dacă este cu putință, atunci să creștem sânii și stima de sine. Ce nu s-a verbalizat a fost insuficiența. Creșterea sânilor să meargă mână în mână cu ridicarea din punct de vedere intelectual. Neglijarea intelectuală a devenit evidentă prin rezultatele școlare.

S-au operat nasurile. Am spulberat orice Virginie Woolf. Ce triumf pentru femeile cu ghinionul moștenirii unui nas coroiat. M-am bucurat. După operația de nas, am pierdut șirul intervențiilor. Progresul medicinii estetice s-a petrecut când îmi trăiam intens viața. Trăiești intens la 20 și la 30 de ani. M-am oprit să respir ușor obosită. La 38 de ani am simțit oboseală. Am ridicat capul și m-a izbit uniformizarea și masacrul de pe chipul Femeii. Am strigat:

Femeie, femeie! Unde te-ai ascuns?

M-am ascuns după botox și colagen. De ce?

Originile nu le cunoaștem. De aceea judecăm aspru. Nu știm motivul pentru care o femeie trece de la corectare la măcelărire.

Vrem să rămânem în grația bărbatului iubit. Alergăm după tinerețe fără bătrânețe. Eșuăm în procesul de maturizare. Neglijăm rafinarea minții. Ignorăm rațiunea.

Despre toate astea, joi în 31 august, la galeria META Spațiu, o mână de femei vor discuta pe subiect. De la natural la botox, de la botox la natural. Salvați data. Mă interesează orice aveți de spus.

O femeie moțăie pe canapea. Un picior e ridicat pe spătar. O mână atinge parchetul. Privește pe fereastră. Copacul vecinilor nu mișcă. Totul e încremenit. Luna august a trecut de jumătate. Canicula chinuie în continuare.

Săptămâna trecută am petrecut-o la mare, în Italia, într-o încremeneală de pomină. Am privit măslinii cu o senzație de dematerializare. Atât eu, ființa, cât și copacul, vegetalul, ne-am pierdut caracteristicile într-o secundă de stupoare.

Am citit pe șezlong. Am citit în camera de hotel. Scriitorii, Calligarich, Ernaux, Springora, nu mi-au mai picat până acum în mână. Calligarich m-a cucerit, Ernaux m-a convins, iar Springora m-a lăsat pe gânduri. Mi-e plin telefonul de căutări pe Google despre Gabriel Matzneff. La 50 de ani, Gabriel Matzneff a sedus-o pe Springora care avea numai 13 ani. Azi am ascultat la radio despre pedepsele în urma actului sexual cu un minor. Mă gândesc la tații și fiicele lumii. Taților, fiți prezenți în viața fiicelor! Nu le lăsați pe mâna prădătorilor sexuali.

Contactul cu dolce vita a fost redus. Se imprimă greu Italia la demi-pensiune. În schimb mi-am fericit copiii. Mara a fost cu mama și cu tata. Mateiu a fost cu mama și cu tata. Toți la demi-pensiune, toți la prânz la taverne unde ne-am ospătat cu prosciuto, melone, bufala, paste, fructe de mare și pizza. Am stropit totul cu proseco, cu bere, cu Aperol, cu Hugo, cu sorbeto. Am sărbătorit tot ce am putut, ce am fi putut și ce n-am putut.

Vârsta chiar aduce înțelepciune. L-am celebrat și pe Făt Frumos. Ne-am promis să ne respectăm reciproc nervii. Încercăm să comunicăm fără prefăcătorie. Ne-o ieși, nu ne-o ieși, noi am băut pentru toate.

Acasă am revenit cu răceală. Mateiu tușește. Parcă ar lătra un pechinez. Eu stau întinsă pe canapea și-mi imaginez un început de roman. Visez la cărțile nescrise.

Societatea românească produce în continuare spaimă.

Mamelor, înainte să educați, educați-vă! Țara asta are nevoie de mame educate. Purtați cărți, citiți povești, empatizați. Lectura este o soluție, o posibilitate reală.

Noroc!

Adulmec când merg prin oraș canalizările fetide. Adulmec de asemenea mirosul respingător de rahat de câine. De câteva zile, în promisiunea toamnei care vine, am adulmecat și mirosul legumelor coapte. Ardeii copți m-au făcut să înghit în gol. Pofta nestăpânită de vinete mi-a stabilit meniul de mâine. Vreau salată de vinete cu ceapă roșie și un strop de maioneză.

Ardeii copți, vinetele și diminețile reci mi-au diminuat bucuria plecării la mare. Luni pornim spre Italia pentru câteva zile de dolce vita. Nu-mi mai arde de mare. S-a declanșat programul de toamnă, deși, până în prezent, n-am făcut niciodată pregătiri pentru iarna care vine. Am ajutat-o pe mamanu uneori, dar eu n-am preluat legea tradițională.

Lecturile recente m-au cam tulburat. Mă refer la Sufletul omului de Erich Fromm și Biologia ființelor umane în ipostazele lor cele mai bune și cele mai rele de Robert Sapolsky. Cartea lui Fromm m-a entuziasmat. Mi-am amintit înflăcărarea după prima lectură a Interpretării viselor de Freud. Lui Fromm i-am citit trei cărți, iar la a treia mi-au explodat mințile. De aceea vă sugerez să aveți răbdare cu un scriitor. Nu-l judecați după o carte citită. Eu am greșit cu Paul Auster. S-au scurs ani între prima carte citită și următoarea. Pierderea a fost a mea. Cu Fromm n-am greșit, nu m-am potrivit. Sufletul omului însă m-a acaparat. Subiectul despre înclinația omului spre bine sau spre rău m-a interesat din studenție, dar sesiunile, problemele de familie și îndrăgostelile nu mi-au permis să aprofundez. Disciplina n-am practicat-o în studenție, mi-a displăcut profund. Sapolsky mă provoacă la o întrecere cu mine însămi. Pot mințile mele să priceapă într-un mod subtil biologia ființelor? N-am un răspuns, dar lectura asta mă potolește să mă fac de rușine cu judecăți neaprofundate despre comportamentul ființelor umane. În capul meu, ca un roi de albine agitat, se mișcă încoace și-n colo informațiile despre masculinizarea creierului în funcție de expunerea la testosteron. Plus alte informații, o cantitate monstruoasă pe care mi-e ciudă că nu o pot asimila în totalitate.

Separat de lecturi, mamiceală și ordinea și curățenia casei, încerc să creez un sistem pe care să-l dezvolt. Mă interesează dacă sunt capabilă elucidez ce anume o face remarcabilă pe o femeie. Dacă vi se pare ușor, nu e. Dacă vi se pare imposibil, s-ar putea să fie. Dacă vi se pare personal, aveți dreptate, dar parțial. A fi remarcabilă slujește un întreg, iar acest întreg vreau să-l separ în părți și să construiesc pornind de aici. Habar n-am, în acest moment, dacă bramburesc sau am într-adevăr ceva palpabil cu care să muncesc. Simt că am.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Profit de întrebarea unei cititoare pentru a mai scrie despre gândirea mea în legătură cu atitudinea femeilor într-o relație amoroasă.

De la bun început notez. Întotdeauna alegeți demnitatea. Cititoarea blogului s-a arătat interesată exclusiv de părerea mea într-o anume situație: infidelitatea bărbatului.
Presupun că e clar pentru toate persoanele care mă citesc că nu dețin o soluție. Trădările își găsesc rezolvări pornind de la caracter. Ce fel de caracter aveți? Următoarea întrebare. Ce anume doriți să rezolvați? Infidelitatea condensează problemele a doi adulți adesea fără cordonul ombilical tăiat. Bărbații nu renunță la soția mamă, iar acest eșec îi enervează, întristează, deprimă. Femeile nu renunță bărbatul tată, iar acest eșec le enervează, întristează, deprimă.

Pe blog, orice discuție se desfășoară la modul general, iar mie nu-mi scrie Omul, ci un individ anume, cu o problemă anume. Problemele anume se discută la profesioniști. Succes în căutarea lor, altă problemă.

Renunț și eu la adresarea generală și abstractă și-mi imaginez un dialog cu o femeie, să o numim Ileana Cosânzeana.
Dragă Ileana, în orice situație din viața ta, începe prin a număra, 1, 2, 3, 4, 5. După ce ai numărat, atunci e momentul să respiri și să conștientizezi separarea de mamă și de iubit. Ești o persoană separată. Știu, mama și iubitul te șantajează emoțional. Emoțiile necesită voință. Caut-o, e în tine. Cu voință întoarce spatele emoțiilor și raționează.

Rațiunea, în ciuda învățăturilor creștine, tranșează direct contradicțiile cu care trăim fiecare dintre noi. Ce să aleg? Cum e bine? Sunt o mamă rea dacă nu trec cu vederea infidelitatea soțului? Ce e răul? Răul înseamnă să atentezi la viață, să ucizi, să distrugi, să anulezi. Binele înseamnă să favorizezi viața, să crești, să te dezvolți, să muncești productiv. O despărțire nu ucide, de cele mai multe ori salvează. Ne salvează de noi înșine, ne trezește, ne determină să apucăm calea omului modern care caută să priceapă că nici o suferință nu se desfășoară la modul general, iar iertarea e cea mai personală. Nimeni nu are habar de adevăratele motivații.

Alegeți cu cap. Puneți mâna pe o carte și citiți. La despărțire, mergeți la terapie. Terapeutul poate într-adevăr să vă salveze, dar asta dacă vă folosiți mintea și abandonați fricile.

Omului îi este frică de singurătate și de moarte, dar asta pentru că nu-și permite să se iubească și să iubească. Iubirea de sine e calea spre viață. Alegeți corect și inteligent, alegeți viața autentică. Durerea unei despărțiri nu se compară cu durerea de a duce o viață falsă.

Ileana, îmi place de tine inteligentă, demnă, rațională, citită, aventuroasă, mândră. Nu se suport incultă, călcată în picioare, ignorantă, plictisitoare, proastă.

Inteligența se dezvoltă, prostia te consumă. Nu fi hrană! Fii energie productivă! Fii viață! Fii iubire! Fii mândră!

Foto: Carmen Vulpea boemă

Mi-am făcut o cafea. Mă așez la scris.

În casă e liniște. Mateiu doarme. În casă e cald. Mateiu transpiră. Ferestrele le-am închis. Felul cum se îndoaie copacul vecinilor anunță furtuna. Să vină. Să curețe. Să răcorească. Poate și poate. Să spulbere. Să nimicească. Poate și poate, dar nu-mi doresc. Calamitățile naturale provoacă suferință. Ieri, pe Ioan Mureșan, stradă cu sens unic, venea în viteză o mașină pe interzis. Am traversat ușor strada prin fața mașinii. Am încercat să stabilesc un contact vizual cu șoferul, dar șoferul nu a avut chef de sclavii societății în care își duce zilele de zeu. Am privit în urma lui și i-am simțit nervozitatea.

Nu am întrebări. Mă refer la întrebări de genul: Cine l-a crescut? Ce l-a apucat? De ce nu respectă semnele de circulație? Nu l-am înjurat nici la mine în gând. Cunosc aproximativ răspunsurile. Nu este vorba numai despre mama lui sau despre biologie, tinerii riscă monstruos neavând cortexul în totalitate dezvoltat. Este vorba despre societatea românească, un cancer care se răspândește într-un mod alarmant.

Cine crede că nu este așa, să iasă câteva secunde din bula lui. În țara asta trăim în bule. Afară din bule, în mizerie, nesimțire, insalubritate, venalitate, umilințe și burți goale se ridică România. Inginerii de bule nu recunosc apropierea imediată. Se orbesc. Se surzesc. Își doresc din suflet să iubească România. Toți iubim România, educați și mai puțin educați. Noi, românii, nu ne suportăm între noi.

Unii au avut noroc de mame care i-au îngrijit și i-au educat. Cei mai mulți au avut mame care i-au adus pe lume. Societatea românească e alcătuită din fii și fiice lipsiți de mângâieri, încurajări, îmbrățișări. În primii ani de viață copiii se iubesc, se răsfață, se sărută. Următorii ani stau pe lângă tată să învețe să acționeze. Iar apoi revin comunității, iar comunitatea le oferă șoferi care merg pe interzis, doctori care cer mită, profesori care umilesc, cetățeni care jignesc ușor pe stradă, colegi dezorientați și violenți, prințese și șmecheri. Ce fel de adult să devii în România?

Citiți-le copiilor. Informația găsită pe toate gardurile nu înseamnă cunoaștere. Verificați. Cereți să vă spună ceea ce simt și ceea ce gândesc în legătură cu o situație. Pe lângă că nu fac diferența, unii nu reușesc să exprime nici o emoție.

O societate intrată în putrefacție ca a noastră are nevoie de mame, apoi de învățători, profesori și doctori. Investiți în educație. Investiți în cunoaștere. Salvați viitorii cetățeni ai României!

Foto: Bogdan Mosorescu

Plec la mare. Urmează. Între timp mă pregătesc. Am scos cărți din bibliotecă, beletristică în special. Am dat în lucru la atelier rochii de la Tricoul Inteligent Dunia. M-am programat la tuns. Am contactat-o pe Diana Bobar pentru o fustă de mătase. Josephina mi-a pus inelul de vară pe mână. Propolisul de la Apiarium urmează să-l iau zilele următoare. Am făcut hamam la Anette Spa.

Hamam sau baia turcească înseamnă curățarea profundă a corpului de celulele moarte. Stăteam azi întinsă și îmi priveam mâna. Zăcea moale și parcă separată de restul corpului. Frecvent experimentez senzația de separare a unor părți din corp. Mâna nu a depins azi de voința mea. M-a ridicat maseuza și a forțat mâna să redevină parte din mine. După hamam, la masajul de relaxare, uleiurile pătrund temeinic în piele, am încercat să mă destind.

Leg hamam-ul, beneficiile, de proiectul #poartariduri. În continuare încurajez femeile să-și poarte vârsta cu demnitate. Intervențiile agresive care ne lasă fără asemănare cu mama din care am venit pe lume nu ne întineresc. Caută femeile cu disperare tinerețe fără bătrânețe, dar e un basm, pus în scenă și de la cei de la Auăleu Teatru. Ceea ce căutăm toate de fapt este prospețimea. Dimineața cetățenii aleargă la piață sau la supermarket după legume proaspete. Ni le dorim. Le poftim. Aceleași legume seara nu ne mai atrag atenția. După fetele de 20 de ani îți sucești gâtul. După 40 de ani, după 50 de ani femeile devin invizibile pentru bărbați. Sunt bune, nimic de zis, dar nu sunt proaspete.

Ar fi o prostie să negăm.

Avem strălucire dacă de îngrijim. Hamam-ul îți face pielea să strălucească. Celulele moarte au picat, uleiurile au pătruns adând în straturile pielii. Strălucim. Strălucesc după hamam, iar după câteva ore de soare, puține, gogoloiul e foc și arde, o să-i reamintesc lui Făt Frumos ce femeie frumoasă are lângă el, în ciuda jocului de-a v-ați ascunsa. Azi m-am ascuns în pantaloni scurți, tricou și crocși. Am frământat și aluat să bag la cuptor cornulețele copilăriei. M-am umplut de făină, de lapte, de drojdie.

Urmează dezbaterea despre naturalețe și intervenții. Cât înseamnă prea mult și cine decide că e prea mult?! N-am un plan, lucrez la el, dar am locul. Ne vedem la META Spațiu, la final de august să despicăm firul în patru.

Răspândiți vorba, adăugați în calendar și așteptați invitația.

Pe Gheorghe Lazăr, colț cu Cetății, o femeie cumpăra flori, gura leului, de la negustoreasa zonei. E celebră și disciplinată negustoreasa. În fiecare zi, de marți până sâmbătă, între opt și 13, stă să-și vândă marfa în colț la Profi.
Mi-au atras atenția picioarele musculoase ale femeii. Erau în întregime mâzgălite cu diferite forme și dungi colorate. Pantalonii scurți, tricoul alb, murdar în dreptul umărului stâng și o pereche de crocși albi, colorați și ei, contrastau cu îmbrăcămintea plictisitoare și sărăcăcioasă a urbei. Florile le-a pus sub braț fără grijă și s-a îndreptat spre o mașină albă cu un abțibild roz, un unicorn. Cum a putut să iasă așa din casă?!

Din nou, îmi imaginez o descriere dintr-un roman. Îmi transform activitățile comune. Scrise, devin semnificative. Oare nimeni nu s-a mirat de picioarele mele cu dungi și pete verzi, roz, galbene, mov și oricare altă culoare din borcanul cu carioci?! Mateiu are un borcan cu carioci pe care-l plimbă prin toată casa și desenează pereții, pe mama și pe tata.

Dacă s-a mirat cineva, nu-mi pasă, dar îmi dă avânt. Aș putea să imaginez o poveste de dragoste între femeia cu picioarele desenate și un el. O carte întreagă pornind de la niște picioare lăudabile fără a fi ireproșabile. În loc de povești, de orice fel, mă mulțumesc cu blogul.

Tot în pantaloni scurți am văzut-o pe mamanu zilele trecute. I-am moștenit lui mamanu, printre altele, statura mignonă. Suntem două femei micuțe. Mi-au atras atenția genunchii ei, aspectul pielii. Îmbătrânirea i-am acceptat-o, dar acum mă frământ cu amintirea lui mamanu. Deși are părul scurt și alb, chipul ridat și o dantură nouă, la mine în cap tronează un păr negru și lung, un chip neted și o dantură lipsită de artificiile ortodonției. Mi-e teamă că-mi pierd tânăra mamă. Că părul alb îl va acoperi pe cel negru, că în orice clipă, când mă gândesc la ea, din gând o să-mi apară imaginea unei bătrâne în locul femeii tinere cu părul negru.

Nici nu mai sunt sigură care e mama mea, cea care se ivește în gând sau cea care mi-a masat viguros capul și mâinile zilele trecute?! Nu e corect. Nu e cinstit. Nu e decent să îmbătrânim și-n amintire. Ne suportăm bătrânețea prin conviețuire. Suport bătrânețea lui mamanu, dar dacă ar fi să aleg, n-aș schimba-o pe mami cu măicuța. Mami a fost perfectă, așa cum merită toți copiii, tânără, blândă, frumoasă și jucăușă. De multe ori a dat liniștea casei ca să se joace de-a v-ați ascunsa cu mine și cu soră mea.

În aceste zile mă gândesc la mami.

Suntem în 27 iulie. E joi. Căldura s-a potolit, a înlocuit-o vântul. Mă aflu la Schela. Nu Severin, nu Mehedinți, nu Oltenia, ci Schela. La Schela mă înconjoară dealurile, Dunărea și bate vântul. Oh, vântul de la Schela! L-am mai menționat, am mai povestit despre el. Aici nu bate vântul, ci participi la expansiunea universului. Sunetele de nedescris ajutate de căpriorii casei pot să te îmbolnăvească de spaima. Mie îmi place. Aceste zgomote zmeiești semnifică acasă.

Azi dimineață, în bucătăria pe care o împart cu păianjenii, îi spălam cana lui Mateiu. Atunci s-a pornit imaginația. La chiuvetă, într-un neglijeu negru de mătase, cu picioarele în papuci de plastic, ar fi un bun început de carte. Conștientizez consumul de energie în activități casnice și transform întocmai mediul înconjurător. De pe hol pătrunzi în bucătărie. În stânga, plasată într-un mod evident pentru casele fără încălzire, teracota suportă oale, troace, o pungă pentru reciclabile și un uscător de păr. Masa e plină pahare, căni, halbe, o fructieră de cristal. Le-am spălat aseară. Ferestrele s-au înverzit. Casa cu iederă de la Timișoara a suflat pe casa părintească de la Schela. Verdeața s-a înstăpânit. Aragazul pe colțul din dreapta, chiuveta la care spăl și prosopul murdar calcat în picioare. Mă holbez la prosop. Ce naiba, s-a împletit atmosfera dickensiană cu descrierea organică, digestivă din Tropicul Cancerului!

Abia aștept să mă așez la scris! Îmi ardeau buricele degetelor, posibil și de la Triumf universal. Dădeam peste la interior. În loc de scris, am plecat să duc draperiile la curățătorie. Păianjenii m-au urmat. Nu e chip să scap de ei. Or să le vină de hac meșterii care vin. Meșterii vin, meșterii vin.

Câteva ore mai târziu am deschis laptopul. S-a destrămat descrierea din capul meu. Stric de fiecare dată când mă așez la scris. Am primit un buchet de flori de la vecinii din față. Așa este la Schela, rar prinzi de veste când te lovește bunătatea, frumusețea, obtuzitatea, ignoranța. Lovită de frumusețea florilor și bunătatea vecinilor, mi-am sorbit ultima gură de cafea. Întinsă pe pat, cu laptopul în poală, ascult vântul și galeria puicuțelor și cocoșeilor.

Sunt acasă. Mă desfac în părți. Onorez partea copilăriei. Am răbdare cu profunzimea vârstei. Merg să mai spăl vase.

Râdeți înainte de toate și ascultați vântul.