Ce s-a întâmplat ieri? Imaginați-vă că stați în picioare și priviți în sus. Trump a câștigat alegerile. Acum imaginați-vă că stați în picioare, dar că priviți în jos. O fetiță de 10 ani a murit în urma unui accident de mașină la Timișoara. Par să nu aibă nici o legătură cele două evenimente și nici nu au. Se unesc în perspectivă. Aceeași persoană arată interes pentru a vedea lucrurile de departe și a vedea lucrurile de aproape. Întâmplările de ieri mai au în comun și oroarea. Ca cetățean român am experimentat oroarea pe două niveluri, intern și extern. A venit dimineața cu pâclă. A venit amiaza cu frământare. A venit ziua cu neputință.

Ieri am fost cetățean român și m-am îngrozit.
Ieri am fost cetățean al lumii și m-am îngrozit.

Ieri am refuzat să conduc. Azi când am umblat două ore să găsesc materiale pentru felinarul lui Mateiu pentru Sfântul Martin celebrat la Montessori, m-am întrebat dacă și ceilalți șoferi se simt sufocați, agitați, vinovați. V-ați simțit? Mă refer la vina supraviețuitorului. De ce o fetiță a murit și noi continuăm să respirăm, să funcționăm în societate, să luăm parte la un vernisaj la META Spațiu?

Pentru unii victoria lui Trump nu este o surpriză. Pentru mine a fost. Am presupus că nici o persoană rațională l-ar vota dacă i-ar fi ascultat câteva discursuri. Vă reamintesc de antici, de Socrate, Platon și Aristotel. Politica în acele vremuri însemna preocuparea desăvârșită. De atunci am denigrat politica în asemenea măsură că nici un caracter demn, onorabil, corect nu mai practică știința și arta de a guverna un stat. Ordinea și securitatea statelor au trecut în mâna mărginiților. Pricep greu conducătorii politica externă, ordinea mondială. Greu o pricep și eu, dar n-am funcție de conducere, nu car lumea pe umerii mei. Trump pune un umăr și distruge tot ce au realizat unii vizionari dinaintea lui. Mi-a scris cineva că plâng Europa și Canada în urma alegerilor din America. Să plângem. Politica externă e în aer în opinia mea care nu contează, nu schimbă, nu ajută.

Am citit undeva că la o anumită perioadă se naște un caracter remarcabil. Îl aștept în România. Nici o mamă nu a mai dat politicii excelență după Al Doilea Război Mondial. Conducerea statului numără însă găinari. Afacerile ilicite mărunte sunt scopul lor. Demnitatea, onoarea, curajul, vizionarismul au rămas în cărți, iar dezamăgirea cetățenilor s-a materializat în votarea infractorilor. Aici am ajuns, votăm infractori.

Pentru prima dată în viața mea m-am gândit să nu ies la vot. Vreau să votez. Nu am cu cine. Mi-e rușine cu toți candidații.

Eu cu cine votez?

Câte se pot întâmpla într-o zi? Depinde. La ce oră începeți ziua? Ziua mea începe aproximativ la șapte. Arunc pătura și începe ritualul omul indiferent de rang sau epocă. Vezica urinară reține până la 500 ml de lichid. Imposibil să ignorăm sau să schimbăm începutul unei zile. După acest episod se impun diferențele dintre oameni.

Eu sunt o femeie antreprenor. Am luat asupra mea o afacere care aduce bani de acasă. Două decenii după terminarea facultății și încă împrumut firma. Atât am putut, atât m-am străduit. Să mergem mai departe. Sunt o femeie antreprenor și mamă. Nu de disciplinată încep ziua la șapte. Copiii merg la școală. Mara și Făt Frumos părăsesc primii casa. Punctualitatea pentru Mara ocupă vârful ascuțit al piramidei. Mateiu și cu mine părăsim casa în ritmul lui care este alandala. Continuăm. După un la revedere chinuitor și urlător la grădinița lui Mateiu, revin acasă femeie antreprenor, mamă și spirit liber pentru câteva ore. Simt cum îmi începe inteligența să țopăie. O potolesc cu un ochi tras la casa dezordonată și alcătuiesc un plan. Spăl vasele. Deschid ferestrele. Aranjez dormitorul. Bag la spălat. Dau cu aspiratorul. Dau cu mopul cu abur. Frec baia. Citesc. Bag ceva la cuptor. Deschid laptopul să scriu. Întind hainele. Mai citesc câteva pagini. Merg la cumpărături. Revin. Așez cumpărăturile. Spiritul liber se închide. S-a făcut ora patru. Casa se umple. Discutăm sarcastic despre elfii care au trecut prin casă. Urmează cina. Chiuveta se umple. Spăl vasele. Aprind lumânarea parfumată. Urmează un duș, poate un pahar de vin. S-a întâmplat să transpir și cearșafuri în acest scenariu aglomerat, rutinat, ce noroc pe mine!

Zilele seamănă, se adună, uneori mă uimesc câte am realizat într-o zi. Sunt realizări? O casă curată și ordonată insist să țină de împliniri. La fel și educația copiilor, dar mai am până culeg roadele, iar Mateiu insistă să nu îmbătrânesc.

V-am descris aparent glumeață, dar sinceră, zilele mele deoarece, într-o conversație cu o prietenă, când răspundeam la întrebarea, Ce ai mai făcut?, am înșirat mai mult sau mai puțin cuvintele de mai sus. Scriu articole pe blog, insuficient! Călătoresc rar. Mă răsfăț cu mătăsuri, bijuterii și pantofi ocazional. Pentru că trebuie să aleg una în detrimentul alteia. O rochie de mătase sau gresie de la Tempini pentru baie? Nu amândouă, una, am ales gresia. O bijuterie sau pahare de cristal? Nu amândouă, una, am ales paharele de cristal. Între alegeri fac pauză cu o rochie, niște pantofi, un inel, dar nu împreună. Prietena după ce m-a ascultat ușor emoționată și de la vinul cu care ne bucurasem de revedere mi-a comunicat că ea nu trebuie să aleagă. Am ciocnit și pentru asta. E un scop ăsta, să nu trebuiască să alegi între produse calitative pentru casă și produse calitative pentru propriul corp, dar în ciuda obiectivelor și activităților alcătuite de capul meu, nu l-am atins.

Asta este viața mea, aleg. Aleg între una sau alta, ambele calitative. Nici nu vreau să aud de ieftin. Puțin și bun. Puțin și bun aplicați și la mâncare. Tata așa m-a sfătuit când am plecat la facultate. Nu-ți cumpăra mâncare proastă. Puțin și bun, mai ești și fată, rămâi slabă. Un sfat deosebit de prețios și util.

Acum am ales între a curăța ușile cu apă caldă și oțet și a scrie. Am ales scrisul. Ping și pong, ping și pong, în fiecare zi, în fiecare lună. Aleg.

Sunt 20 de ani, am calculat. În urmă cu 20 de ani am ieșit pentru prima dată la Operă. Iubitul meu de atunci și cu mine ne-am delectat cu Rigoletto. Îmi amintesc pulovărul negru cu un fals guler de cămașă și pantalonii la dungă. Mi-am pus ce avem mai elegant în dulapul de cămin. Părul lucea fără produse profesionale, iar obrazul duhnea a tinerețe.

Spectacolul m-a țintuit de scaun. Am fost uluită. Mai mult, am descoperit o lume care coexista cu lumea mea. Vă rog să înțelegeți, mi-a luat timp să învăț cum să ies și cum să revin în Complexul Studențesc. Complexul a înlocuit casa, școala, orașul natal, întreaga viață de la Severin. Când se întâmpla să ies, ca în acea seară la Operă, atunci experimentam. Cu Rigoletto am experimentat revelația. M-am simțit specială prin ieșirea la Operă. Am crescut în ochii mei și mi-am disprețuit, în lumina rece a camerei de cămin, prietenii și colegii care păreau să nu înțeleagă surprinderea mea neașteptată și plăcută de la Rigoletto.

Cu siguranță am mai scris pe blog despre acel moment, dar într-o altă cheie. N-am ce face, am ajuns să mă repet în povești. Din câte știu, doar doi cititori s-au înhămat să citească blogul ca pe un roman fluviu. Au mers în urmă până la primul articol publicat.

Motivul pentru care m-am așezat să scriu azi ține de senzația trăită atunci seara. S-a repetat. Rar, dar s-a repetat. Nu e un gând. Nu e un sentiment. E o reflectare care acționează asupra organelor de simț. E o apropiere intimă de instinct. E singura confirmare a transcendentului pentru o persoană. Să nu credeți că trimit la beatitudine. Nu. Senzația adulmecă atât bucuria, cât și melancolia. Totul la oameni denotă ambivalență. Iubim și ne urâm eul. Iubim și ne urâm părinții. Iubim și ne urâm copiii. Ne ducem viața între aceste tendințe cu care ne chinuim și ne recompensăm. Asta este cea mai mare descoperire a mea ca femeie adultă. Nu e nici măcar o descoperire, ci o conștientizare, urmată de o acceptare pusă în practică în ani. E cel mai greu să-ți accepți nimicnicia și să o transformi în glorificare printr-o viață trăită la timpul prezent.
Eu sunt acum. Tu ești acum. El este acum. Ea este acum. Noi suntem acum.

Suntem acum.

Citesc de ceva vreme Demonul amiezii de Andrew Solomon. După primele șase capitole am decis să iau o pauză. Capitolul VII discută despre sinucidere. Autorul împărtășește, cu cei dispuși să îndure subiectul, moartea mamei sale prin sinucidere. Familia întreagă a alcătuit un plan, mama sa alegând momentul și ziua. După doi ani de tratamente care nu au dat rezultate, pe 19 iunie 1991, a venit vremea.

Dacă primele șase capitole le-am citit greu, dar cu curiozitate, capitolul șapte l-am citit forțat, dar cu atingeri poetice și profetice. Mama autorului a murit în urma unui cancer ovarian. Cum sunt pozitivă la hpv 16, firește că mi-am imaginat propria moarte. Intensitatea m-a dereglat suficient cât să abandonez câteva minute descrierea înghițirii pastilelor. Am revenit asupra cărții hotărâtă să sfârșesc capitolul. L-am sfârșit plângând și am subliniat următoarea frază. Nimic nu mă îngrozește mai tare ca gândul că aș putea, la un moment dat, să-mi pierd capacitatea de a mă sinucide.

Cred cu tărie în sinuciderea rațională în urma unei boli fatale. Am fost martora pierderii demnității bunicului meu în fața bolii. Momentul în care privirile li s-au întâlnit, el, tatăl, în chiloți pe un pat murdar de spital, cu un corp ieșit din regim normal, dar cu o minte suficient de lucidă să priceapă rușinea și umilința, cu ea, fiica, lângă pat speriată și supărată, momentul acela o să rămână veșnic cu mine. Niciunui copil al meu n-aș vrea să-i devin povară, să-l opresc din a trăi. Dacă aș deține vreo putere de reîntoarcere în timp, l-aș scuti pe bunicul meu de acel episod teribil pentru el.

Despre moartea mea nu am cu cine să vorbesc. Am încercat cu Făt Frumos. M-a anunțat că i-a crescut pulsul. Am schimbat subiectul. Totuși, mintea mea continuă să meargă. Trebuie să rezolv acest aspect cu mintea lucidă.

Pare că am timp, nu e grabă. La ora asta mă solicită Motan care nu se dezlipește de picioarele mele. Foamea ne înnebunește pe toți. Am realizat scumpirile din ultimii doi ani când am plătit ultima dată bobițele lui Motan. Dacă în 2021 un kilogram de bobițe costa 38 de lei, în octombrie 2024 plătesc 60 de lei. Cum să reușesc eu să practic cumpătarea? De unde să mă abțin ca să pun și eu ca tot omul bani de-o parte pentru zile negre?!

Râd. Mă rog, zâmbesc. Mi-am zis că nu cobesc. Dar nu sunt superstițioasă. Mi-aș cumpăra un vin bun să mă ajute la relaxare, dar sunt la regim. Nu ceai verde, nu cafea, nu alcool, ce tristețe!

Îmi rămân cărțile și scrisul. Vă anunț câtă pauză am luat după capitolul VII din Demonul amiezii. Cine a citit?

Foto: Lorena Dumitrașcu

Tot mai des fantazez cu fugitul de acasă. Zeci de scenarii am turnat și răsturnat la mine în cap. Valiza aș umple-o cu cărți. În geantă aș arunca laptopul și buletinul. De haine nu mi-aș face griji. Nu sunt sigură de ce, nu m-a atras niciodată ținuta de boschetar.

La aeroport aș alege o destinație cu temperatură caldă, iar de la primul pas pe acel pământ aș trece la schițarea unui plan. Unde dorm? Ce mănânc? Un plan simplu, de supraviețuire. Decizia cea mai grea ar consta în a alege dacă deschid sau nu telefonul. Într-adevăr nu încetezi să fii mamă indiferent de locul în care te afli, dar poți să adopți un comportament altruist cu tine. Permite-le copiilor să-ți demonstreze că se descurcă și fără tine!

Copiii mei, adolescenta și băiețelul, sigur s-ar descurca. Toți copiii mamelor s-ar descurca. Mamele nu se descurcă cu informația asta. Un copil, pe lângă iubire și responsabilități, îi dă mamei un sentiment de importanță inegalabil. O mama conține, începând de la concepție, o lume întreagă. Mama face și desface. Mama are putere de viață și de moarte. La acest sentiment nu vor să renunțe mamele când le cresc copiii. Care-i valoarea ei fără copil? Valoarea unei mame crește și descrește în funcție de educație. Ce altceva te bucură în afară de zâmbetul copilului tău?! Nimic?! Atunci află că nu ești bine la cap.

Un copil împlinește și răsplătește o mamă, dar nu ar trebui să o definească. Mama trebuie să aibă și o viața a ei separată. Să-și aducă o contribuție societății cât de neînsemnată. Neînsemnat poate fi valoros într-un context, într-o situație, pentru o persoană.

Mă iau pe mine ca exemplu. Sunt mama a doi copii. Sunt o femeie fără carieră. Nu am renunțat la carieră pentru copii. Nici măcar nu m-am apucat de una. Am lucrat ca bibliotecară ca să-mi plătesc masterul. Un scop care a luat sfârșit în doi ani. În 2008 am terminat masterul și îmi construiam confortabil blogul. Dintr-un motiv care mi se ascunde, credeți-mă, am scormonit și scormonesc, din copilărie nu am făcut față criticilor și umilințelor. Orice critică exageram. Orice umilință atrăgea cel puțin două scenarii de cum aș putea să i-o întorc celui care m-a nedreptățit. Am crescut într-o excitație nervoasă considerabilă pentru terapie. De aceea m-am apucat de cărți de psihologie care m-au mai liniștit.

Blogul a fost calea ușoară în viață menținută de siguranța financiară de lângă tatăl Marei. De aceea despărțirea m-a aruncat în hău. O femeie de 32 de ani rămasă cu un copil și nici un venit financiar propriu, doar colaborări practicate din plăcere. Aproape un deceniu am scris blogul de la adăpostul unei case somptuoase. Așa că am respins orice stres negativ. Orice neplăcere mi-am dres-o cu lipsurile copilăriei: călătorii, genți, pantofi, bijuterii. Pentru scris am acționat, dar nu m-am zbătut. Când Editura Univers mi-a respins un manuscris, în starea aceea de câine bătut, mi s-a făcut rău și acum în timp ce am recitit mailurile, am trecut la plănuirea unei călătorii unde să-mi ling rănile și să mă mint cu o genialitate nerecunoscută. Da, cărțile și umorul mi-au fost aliați din de când mă știu.

N-am acceptat refuzurile și propunerile de a nu mai scrie. Nu mi-a propus nimeni de fapt. S-a întâmplat să mă anuleze cititori lași ai blogului care m-au înjurat de la confortul casei lor unde se credeau deștepți. De la confortul casei mele, unde și eu mă cred deșteaptă, am continuat să scriu.

Blogul înseamnă în prezent eșecul și munca mea. L-am ales pentru confort, pentru iluzia de control, din frica de respingeri, alte respingeri. J.K. Rowling a fost respinsă de multe ori. Mi s-a tot spus. Tatăl Marei mi-a repetat și îmi repetă. Nu ratează o ocazie. De acord, J.K. Rowling a fost respinsă, dar tot ea scrie prost în ciuda notorietății și a succesului. O admir sincer pentru fantezie și realizarea pe plan financiar. Nu-i admir scrisul. Comparațiile sunt oricum nepotrivite și complet inutile. Indiferent de talentul și norocul fiecărui autor din lumea asta largă, când te naști pentru scris, sufletul decide legătura individului cu creația.

Vrei să scrii? Scrie. Mai departe cum își așterne fiecare.

Foto: Cristina Siminiceanu

Am o fată. Se numește Mara. A împlinit 14 ani în februarie anul acesta. Pubertatea a lovit-o. Tenul ei arată într-un mod evident intensitatea schimbărilor din organism.

Înapoi în timp, ne mutăm în vremea mea, luați un loc în 1999. Nu vă așezați confortabil. Nu zăbovim. E doar un episod. În 1999 am stat întreaga vară cu fruntea devastată de coșuri. Credeți-mă pe cuvânt că un vârf de ac nu-și găsea loc pe frunte. Cum m-am simțit pot doar să presupun. Nu-mi amintesc cu exactitate. Ce îmi amintesc este o rochie neagră ciorap pe care o probam des. Mă uitam în oglindă și în loc să mă bucur de întreg, mă nenoroceam cu părțile, fruntea, forma sânilor, picioarele matematice, cu o evidentă paranteză. Cărțile m-au salvat și atunci și în orice situație neplăcută, umilitoare, devastatoare experimentată de mine. În vara aceea l-am devorat pe Victor Hugo.

În 2024, sufăr alătur de Mara. Mai și presupun că pubertatea ar putea fi interpretată ca o frână. Te obligă să încetinești din amețeala dată de caruselul vieții. Iei o pauză de la concentrarea pe aspectul fizic și arunci un ochi spre interior. Nu e mare lucru, dar conștientizezi potențialul. Mara deține un enorm potențial creativ. Desenează demențial, dar talentul e cumva deturnat de tentațiile generației. Nu controlez imaginea de ansamblu, dar o direcționez în funcție de înclinația și scânteia ei.

Coșurile determină machiajul excesiv. Vor fetele să acopere disconfortul vizibil. Aceste fete cresc, devin femei cu o obișnuință, să ascundă sub un strat gros de fond de ten pielea feței. Îmi pare nespus de trist. Fondul de ten nu rezolvă nimic. Iar acum o să vă povestesc ceva incredibil pentru unele femei. Machiajul te îmbătrânește.

Recent am fost model pentru Diana Bobar. Gianina, prietena atelierului și cu mine împărtășim iubirea pentru negru. Îmbrăcăm negru aproape tot timpul. Ne colorăm cu râsul. Și ei îi place să râdă. Pentru ședința foto, ne-a machiat Adriana Unguraș, un make-up artist care pledează pentru naturalețe. Machiajul ei subliniază trăsături, nu tencuiește. Totuși suntem ființe umane cu trăsături delicate nu ziduri menite să izoleze un spațiu.
Machiată, trăsăturile mi-au ieșit în evidență, privirea a invocat misterul feminin, gura a îndemnat la pasiune. Știți ce altceva a mai ieșit în evidență? Vârsta. Cu machiaj s-au arătat 41 de ani. Fără machiaj arăt ca o femeie. Nu sugerez că dispun de atemporalitate ca apariție, ci că nu introduc fond de ten în riduri. Fără fond de ten, ridurile nu atrag atenția. Încercați! Vă provoc. Renunțați pentru o zi la fond de ten. Puneți doar spf-ul și ieșiți în lume. Câți ani lăsați acasă?

Spusele mele pot fi verificate. Machiaj, fără machiaj, alegeți o zi fără machiaj și apoi reveniți aici pe blog și acuzați-mă că mint. Eu știu că spun adevărul și numai adevărul!

Foto: Cristina Siminiceanu

M-a prins Mateiu într-un joc al puterii. Fiecare dimineață e la fel. Nu vreau la grădi. Nu-mi place nimic la grădi. Nu mă da. Nu mă lăsa. Vreau cu tine. Special pentru noi doi am creat un ritual. Intrăm în grădiniță. Mateiu merge la garderobă să-și pună ghiozdanul, geaca în cui și papucii în picioare. Revine la mine și îmi arată două mâini ridicate. Atât vrea să stăm împreună până ne zicem la revedere. După ce se scurge timpul, își alege un material cu care să lucreze. Eu îl aștept să-mi dea îmbrățișarea. Revine și ne blocăm. Se prinde de balustradă. Mă trage de haine. Întinde mâna și lacrimile se rostogolesc. Nu vreau să pleci! Mai vreau cu tine! Nu mă da! Părăsesc grădinița într-un pas rapid.

Când îl iau de la grădiniță zâmbește. Chipul îi este ca un soare cald de primăvară. Mă anunță că s-a distrat. Că a mâncat. Că a învățat lucruri complicate. Eu știu de asteroidul care a picat pe pământ? Dar de faptul că Natura l-a creat de când era la mine în burtică?

Lupta asta de putere dintre noi doi mă sleiește. Îmi amintesc zile mai bune într-un corp mai energic, cu o minte mai pertinentă pentru creație. În prezent adorm și înainte de zece seara.

A început Festivalul de Literatură la Timișoara. N-am ajuns la deschidere. Mi-a fost ciudă. În schimb am pus un film cu Crăciun pe Netflix. Creierul obosit s-a destins. Astă seară, la FILTM, va fi prezent Mathias Enard, cunoscut autor francez. Programul și responsabilitățile de mamă îmi amenință și această întâlnire. Durerea de cap spune tot despre capabilitatea de gestionare de care dispun.

Îmi place enorm să citesc. Citesc cu nespusă plăcere. Scrisul mă împacă, mă face suportabilă și utilă în proprii ochi. De aceea țin cu dinții de blog, de cele câteva ore alocate scrisului. Mi-e teamă că n-aș suporta pierderea blogului. Ar însemna să admit că am irosit tot timpul de la examenul de licență, 2006, până în 24 octombrie 2024, când o bătrână mi-a povestit cum ea a cumpărat sânge pentru fetița ei care a picat de la etajul 3. Cum sună asta, a cumpărat sânge? M-a contrariat. I-am zâmbit cu bunăvoință. Am ascultat-o cu bunăvoință. Nu practic des ascultatul cu bunăvoință când aștept să intru la doctor. O doamnă sosită după mine și bătrâna care a cumpărat sânge i-a răspuns caustic la o întrebare. Voia să afle cât costă o consultație. Vocea tăioasă a doamnei sosită după mine și bătrâna m-a determinat să intervin. Știți, doamna a crescut singură 4 copii și a cumpărat sânge pentru fetița ei care a căzut de la etajul 3. Chipul doamnei s-a îmblânzit. Ca la Mateiu, a răsărit soarele cald de primăvară. S-a uitat la mine și la bătrâna care a cumpărat sânge.

Sper să ajung astă seară la FILTM. O să ascult. O să cumpăr o carte. O să visez la ziua în care doar scrisul este important. Între timp, la Mateiu la grădi se sărbătorește ziua recoltei, iar mama lui a copt o plăcintă cu dovleac în cuptoarele Prospero.

Să râdem înainte de toate și să mâncăm mai puțin, grasă și frumoasă e doar o vorbă.

Foto: Cristina Siminiceanu

Mi se întâmplă să fantazez că scriu literatură sf. Mă încântă ideea de a nu mai răspunde rațiunii. Să prind cititorii cu o frază.

„Duminică dimineață, abia mă trezisem, nici ceaiul nu-l băusem, când s-a aprins luminița verde la telefon. Verdele înseamnă înștiințări de la guvern. Până la cei 53 de ani ai mei, o singură dată s-a mai înverzit telefonul. S-a întâmplat în urma conferinței din capitală. Profesorul de fizică, Ioan Ieremia, le-a vorbit participanților despre oameni ca formă de viață parazitară pentru planetă. Înainte să se șteargă toate articolele, comentariile și trimiterile de pe social media despre profesorul de fizică, am apucat să citesc că publicul a râs. Luat peste picior, profesorul și-a întrerupt expunerea. În mai puțin de o oră, telefoanele s-au înverzit. Un mesaj nici lung, dar nici scurt a ordonat cetățenilor să șteargă numele Ioan Ieremia de pe rețelele de socializare, iar prietenii și rudele să-l excomunice. Frica de a fi exclus din social media depășește iubirea și acțiunea în numele corectitudinii. Dar ce anume este corect?

Personal am șters numele din lista din prieteni în timp ce-mi eliberam stomacul la baie. Peste noapte mă chinuiseră niște crampe. Defecarea mi-a adus calm în intestine, dar în același timp am uitat și numele Ioan Ieremia. Până azi, până acum. Stau cu telefonul în mână. Un mesaj de la guvern, nici lung, dar nici scurt, ordonă că în termen de o săptămână, toți cetățenii trebuie să se sinucidă. Instrucțiunile conțin 3 modalități de a termina cu viața, pastile, funia sau armă de foc. Pentru locuitorii de la sate, funia este recomandată pentru a nu supraaglomera farmaciile.

Ioan Ieremia a demonstrat, printr-un studiu temeinic, originea parazitară a omului pe pământ. Un deceniu a desfășurat experimente în subsolul casei personale.„

Este o provocare să-ți imaginezi realități posibile pornind de la imposibil. Pentru imposibil nu există nici o obligație. AD IMPOSIBILIUM NULLA EST OBLIGATIO. Eliberarea de povara explicațiilor nu a durat. Pentru că mai mult m-a atras aspectul filozofic. Dacă ni s-ar cere să ne sinucidem cu adevărat, atunci chiar ne-am supune fără crâcnire și într-o situație în care noi, ca specie, am fi ceea ce este cancerul pentru organismul uman?

Mi-e clar că în noi există ceva care ne îndeamnă să trăim, să rămânem vii dincolo de durere, nenorociri, boli. Iubim viața și când începem să-i căutăm nod în papură. Sinucigașii, persoanele care ne fascinează și ne înspăimântă în același timp, au primit un răspuns postum la justificarea actului. O problemă adevărată, umană, filozofică fără un răspuns. Presupuneri, da, certitudini, nu. Între ele, stă firavă rațiunea.

Nu pot scrie sf. Mă simt o impostoare. Cel mai mult îmi place să scormonesc în sufletul omului. Acolo descopăr zeci de lumi fascinante prin zecile de straturi ale realității. E o realitate că mi s-au scurs orele în compania mea. În cinci minute o să ies pe ușă să mă însoțesc cu copiii mei.

Foto: Lorena Dumitrascu

Două decenii, chiar un pic peste, am de când trăiesc la Timișoara. Primii ani m-am dezmeticit. Știți cum este când pleci de la mama de acasă!
Rapid am aflat ce se întâmplă cu mine deoarece mi se comunica des. Doar deschideam gura să explic că fusei și mă întorsei, iar adevărul fundamental admis fără demonstrație în Banat (oltenii pricinuiesc toate neajunsurile și neplăcerile în urbe) mi se arunca în față.

Dintr-o elevă care și-a dat silința să citească Homer, Goethe, Dostoievski și Tolstoi în liceu, în răstimp de un drum între casierie și secretariat la Universitatea de Vest, m-am transformat într-o reprezentantă a cetățenilor decăzuți ai țării. Două descoperiri galactice au avut loc. Sunt olteancă și I`m not in Kansas anymore! Ce să fac?!

Între timp am aflat răspunsurile. Nu este un răspuns cum nu este un unic adevăr, o unică realitate. Firește, plângerile nu au lipsit. M-am plâns. Era la-ndemână să știu că greutățile și nemulțumirile experimentate la Timișoara se datorau obtuzității bănățenilor. N-am zăbovit în convingerea asta. O altă descoperire a avut loc. Am dat dovadă de talent la a pune la îndoială credințe, convingeri, obiceiuri, atitudini.

În nota asta geografia a dispărut. M-am pus cu burta pe carte. O bibliotecă aștepta și așteaptă să fie devorată de studenții de la Litere și nu numai. M-a ajutat și îndrăgosteala de un băiat molcom din Alexandria. Comunicarea între noi presupunea anticipare și așteptare. Volumului de vorbe, el făcea față stereotipând. Anticipa că fetele repetă aceleași pretenții și mă săruta. M-am lăsat de cele mai multe ori sărutată. Oh, e magic sărutul! A te îndrăgosti și a te săruta îndrăgostit fac suportabilă viața presărată de boli și calamități naturale. Eu așteptam să-și termine propozițiile și frazele.

O cale s-a deschis. Un singur dor a rămas nepotolit, dorul de Dunăre. Să crești lângă Dunăre poate fi marcant. Pe mine m-a marcat și nu sunt singura. Dunărea se prezintă ca divinitate și monstru, lucește și în același timp înghite lumina. Dunărea m-a bucurat și m-a înspăimântat.

Zilele trecute, fotografiind pentru proiectul #poartariduri, am plecat de acasă cu o ușoară întârziere. Am ieșit în Liviu Rebreanu și de acolo am mers drept până am dat în așa numitul golf al Begăi. Acest golf se află la cinci minute distanță de casa mea, drum parcurs cu mașina.

Șoc! În toți anii, peste 20, niciodată n-am depășit zona Alfa. Am presupus că drumul se înfundă. Malul Begăi l-am descoperit în compania lui Mateiu sâmbătă seară. Mi-am recuperat mediul în care am crescut, apa, gunoaiele, pomii, calea ferată, ambianța. Un sentiment de acasă m-a copleșit și în tot acest timp a fost la cinci minute distanță de mine. Am râs pentru că așa procedez eu. L-am îmbrățișat puternic pe Mateiu într-un gând vag al împărțirii cu el o viață pierdută. Căci am pierdut o viață, viața din malul Dunării.

Mă bucur să construiesc o viață acum în vecinătatea malului Begăi atât de aproape de casă.

Dimineață m-am trezit udă. Sunt conștientă de ambivalență, dar e celălalt aspect. Mateiu a făcut pipi, iar în acel moment dormea lipit de mine. Asta s-a întâmplat la 5 și 40 de minute. Ca un liliac m-am descurcat în întunericul casei. Nu m-am lovit de nimic, nici un zgomot n-a tulburat liniștea casei. Mașina de spălat a pornit. La 6, Motan a vomitat pe covorul cumpărat ieri. Oho, m-am lăsat pradă nervilor și m-am trântit pe pat resemnată! Iubesc animalele, trăiesc cu animalele! Aici îmi includ și odraslele pe care le iubesc și le dușmănesc simultan, alternativ și continuu.

Sentimentele astea, iubire și dușmănie, mă epuizează. Când simt iubire, atunci nici nu-mi pot imagina ostilitatea cu care îi privesc uneori. Ca aseară de exemplu. Ieri am acoperit un perete cu tapet. Modelul tapetului este harta lumii. Am dat jos harta lumii din sufragerie pentru a face loc Ulianei Gujuman. Mara și Mateiu și-au exprimat nemulțumirea fiecare specific. Mara și-a dat ochii peste cap. Mateiu a plâns. I-am surprins cu o nouă hartă, iar bucuria lor mi-a umplut sufletul de dragoste. Cât îi iubesc! Mi-am zis. La 6 azi dimineață nici un strop de dragoste n-am simțit, ci disperare existențială.

Deși mi s-a recomandat terapia, nu o să merg la terapie pentru că-mi iubesc și-mi dușmănesc copiii simultan, alternativ și continuu. E firesc! Cea mai importantă lecție primită de la Freud. La fel am simțit pentru părinți în copilărie. Mi-e clar acum, ca fiică și părinte, că iubirea și dușmănia coexistă, diferența venind din comunicare.

Dar cum este să începi ziua cu nervi? Să te ridici din pat surescitat, cu gânduri dăunătoare?

Istovită peste măsură de la 8 dimineața, am băut trei cafele, am citit un capitol despre războaiele din Afganistan și Irak și m-am apucat să vomit acest text. Mi-am amintit de o doamnă care a strecurat răutăcios un comentariu la adresa mea. M-am folosit de insultă ca să-mi justific încordarea nervoasă. Defilez cu frumusețea. Defilez cu educația. Unii îmi anulează inteligența sau doamna mi-a anulat inteligența pentru că-l disprețuiește pe Kissinger și pentru că trag foloase de pe seama farmecului feminin. M-am enervat. M-am bosumflat. Nimic nou sub soare. Mi-a trecut sau îmi trece. Pur și simplu nu o să mă mai gândesc la asta.

Timpul a expirat. Am respirat după ce l-am lăsat pe Mateiu la grădi. Merg să-l iau. Mă pregătesc să iubesc. Sfârșesc să iubesc, să dușmănesc, dar râd înainte de toate.

Foto: Cristina Siminiceanu