Recent Posts by Dunia

Sunt o babă comunistă. Sunt o fată psd-istă

Afirmația Sunt o babă comunistă reprezintă un act de curaj. La fel ca Sunt o fată psd-istă. Nu stă nimeni să analizeze circumstanțele de viață. De ce nostalgii după comunism? De ce preferințe pentru PSD? Asta dacă nu ești Dan Lungu și ai de scris o carte.

Dacă ești, efectuezi o anchetă. De acolo reiese că baba comunistă își iubește tinerețea, stilul de viață, unicul cunoscut și recunoscut, obiceiurile.

Deja v-am oferit multă informație despre spectacolul Sunt o babă comunistă, ultima premieră a Naționalului. Firește, vă îndemn să mergeți la teatru! Mai puțin nostalgicii. S-ar putea să fie deranjați. S-ar putea să atingă puncte sensibile. Făt Frumos s-a necăjit când actorii au reinterpretat dansul Călășului. A uitat pactul cu ficțiunea. Și-a reactivat afecțiunea pentru un bunic, pentru niște zile ale copilăriei.

La fel ca mine, Făt Frumos a trăit puțini ani în comunism. Noi am învățat despre. Am studiat comunismul ca fenomen petrecut în țara noastră. Recunoaștem însă multe obiecte din viața oamenilor din acea epocă. N-aveam capacitate intelectuală să adulmecăm fricile, dar altfel povestim despre covoare persane, bibelouri, Pepsi etc. Recunosc! Uneori cumpăr Pepsi la sfert, din sticlă, pentru că-mi amintește de copilărie. Am chiar acum o sticlă în frigider și sincer, deține aceeași forță de seducție asupra mea ca vazele sau coșarul pentru maică mea.

Mi-ar plăcea să vă dau un fel de cheie. Cum anume să priviți spectacolul. Nu am. Depinde de educația și curiozitatea fiecăruia. Pentru mine e o datorie să nu uităm ce s-a întâmplat. Apartamentele date de comuniști nu au nici o importanță pentru persoane ca mine. Noica a făcut închisoare. Blaga la fel. Vulcănescu a murit în. Faptele bune se anulează în fața torturii și crimei.

Ceaușescu le-a dat apartamente părinților noștri. Ceaușescu l-a închis pe Stenhardt.

Ceaușescu le-a dat locuri de muncă părinților noștri. Ceaușescu a confiscat averi de la greci și i-a trimis în lagăre de muncă.

Ceaușescu a interzis avortul. Ne-a omorât mame, mătuși, vecine, prietene.

Așadar, nu am nici o cheie, dar. Actorii sunt grandioși. Îmi permit o atitudine părtinitoare. Consum teatru de ani și mă simt ca acasă în sala de spectacole. În ciuda subiectivismului, actorii o să vă cucerească. O să le permiteți să vă supună voința, să vă răpescă două ore din viață.

Iar la final o să aplaudați. Vă promit!

Foto: Bogdan Mosorescu

Femeia scapă de pantalonii de casă, de șoșoni, de conversații casnice. FEST-FDR

Duminică seară. O casă universală. Oameni. Familia.

Un om se pregătește de duș. Altul își aranjează hainele. Mama verifică programul copilului. Tata s-ar putea să se bucure că luni începe munca. Dar la fel și mama. Puțini abia așteaptă să înceapă săptămâna. Au idei noi de aplicat. Majoritatea par pierduți în zare. Ochii de Bambi spun totul. Disconfortul unei seri de duminică ne urmărește de secole. Începe munca. Începe școala.

Duminică seara. O casă universală. Oameni. Cuplul.

El într-un colț. Meșterește ceva. Ascultă muzică. Moțăie pe canapea. Ea în alt colț. Își face unghiile sau le roade. Aruncă o privire furișă spre el. Merge să se spele pe cap. Își pune un pahar de vin și își strânge mai tare șnurul pantalonilor de casă. Mai aruncă o privire. El simte. Ochii îi pică pe pantaloni. Pe turul pantalonilor. Unde e toată lenjeria sexi? Ciorapii? Tocurile? De ce umblă în cizmele alea hidoase? Zici că a încălțat un animal.

Un scenariu. Vă propun un altul.

Teatrul Național are campania AMÂNDOI. Cumperi un bilet, primești două. A merge la spectacole, la salariile din România, înseamnă să-ți satisfaci un moft. Și de aceea este de profitat de campania AMÂNDOI, iar de mâine începe și FEST-FDR.

FEST, Festivalul European al Spectacolului Timișoara.
FDR, Festivalul Dramaturgiei Românești.

În loc de o duminică respingătoare, mâine e luni, creează o duminică spectaculoasă. Ieși la teatru.

Bărbatul îi dă o șansă femeii să scape de pantalonii de casă, de șoșoni, de conversațiile casnice. Ai dus gunoiul? Nu a venit gazul. Ați înțeles ideea. Femeia îi dă o șansă bărbatului să renunțe la grijile casei. Amândoi se transformă fizic și psihic. Ea caută lenjeria neagră. Încalță tocurile. El pune cămașa neagră și ochii pe fundul și pulpele femeii suită pe tocuri.

La spectacol s-ar putea să caște. Să se uite unul la altul. Nu înțeleg nimic. Zice el. Mai bine stăteam acasă. Zice ea. Vă asigur că ați luat decizia corectă. Mergeți pe recomandări. Sunt zeci de spectacole. Unul sigur o să fie pe gustul dumneavoastră. Pe drumul spre casă, dispoziția o să fie alta. O să discutați despre spectacol chiar dacă nu ați înțeles. Facturile au rămas în urmă. Rochia s-au putea să dezvelească un picior. Lumina s-ar putea să pice pe chipul bărbatului și să vă reamintească de ce v-a atras. Uneori uităm de ce ne-am îndrăgostit. Gunoiul face asta. Și curentul. Și telefonul. Și plintele neînlocuite. Și termopanele defecte.

Teatrul Național unește. Ieșiți la spectacole. Haideți să ne vedem la teatru!

Mâine o să fiu la Sunt o babă comunistă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Folosiți-vă gura pentru a etala frumusețea minții

În epoca emoției, mă ridic. Cumva în aceste zile zac secerată de furie. M-am săturat până peste cap de reacțiile afective, de atitudinile cu o sensibilitate accentuată. Prefer mintea, caut rațiunea.

De mai bine de un an, sufăr de un fel de tulburare. Un fel! Doctorii dau din umeri. Terapeuta mi-a atras atenția asupra comunicării. La antibiotice nu răspund. Gâtul și pieptul continuă să aibă pete mici și roșii. La terapie a ieșit că spun prea mult.

Furia mi-a deschis porii. Îmi ard brațele. Îmi ard obrajii. Ce e atât de greșit în a fi demn? În a spune lucruri neplăcute pentru auzul celorlalți? Sunt și ei oameni. Nu judeca! M-am înfuriat numai notând. Dar de câte ori nu mi-au auzit urechile! Desigur. Toți suntem oameni, toți avem sentimente, dar pentru unii dintre noi, Saint-Exupery înseamnă mai mult decât cele două rânduri împrăștiate pe facebook. Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.

Pentru mine înseamnă verbul apprivoiser. Micul Prinț e prima carte citită de mine în limba franceză. Și chiar n-am chef să mă pun la copiat din Dawkins importanța ochilor.

Vremurile actuale, cu emoția în vârful piramidei, mă exasperează. Țiganii se ofensează. Îi rănim sufletește dacă îi numim astfel. La fel și homosexualii. Femeile provoacă furtuni. Nu mai avem pahare pentru. De ce dacă un bărbat se dă la tine nu-i poți răspunde cu?! Mulțumesc, apreciez, dar nu. Aveam o prietenă. Dacă băiatul nu-i plăcea, era prost când îi aprecia frumusețea. Dacă băiatul îi plăcea, aceeași apreciere aproape îi deschidea picioarele.

Eu sunt insensibilă că rostesc aceste lucruri. Se pare că de aceea m-am umplut și de bube pe gât și piept. Din prea multă comunicare.

Mărturisesc. Apreciez oamenii demni. Mă atrag într-un fel straniu vorbitorii de limbă corectă. Mi s-ar deschide picioarele, dacă n-ar fi ținute laolaltă de Făt Frumos, pentru bărbații manierați, capabili de conversații declișeizate. Totul e personal în viață. Puține sunt personale în viață dacă deschizi o carte și rămâi de acolo cu informația că universul nu există pentru noi, pentru conștiința noastră, pentru mașina din garaj și geanta de la Prada.

Personale sunt eul, familia, ceaiul de dimineață, patul în care îți odihnești oasele. Restul ține în tine și nu te mai bosumfla. Te-a rănit sufletește colega? Vecinul? Șeful? Încearcă să vezi limpede cu mintea și să-ți folosești gura.

Zice Mara: Mama, Matei a făcut, a dres.
Zice mama: Mara, i-ai spus lui Matei că nu este frumos, că e greșit, că te doare?!

Dacă nu vă folosiți gura pentru a etala frumusețea minții, e firesc că alergați după emoții. Sunt om și eu. De ce mă rănești?!

Pentru că nu-ți folosești mintea. De aia!

Foto: Bogdan Mosorescu

Bunici, părinți și nepoți la aceeași masă

Primul lucru pe care-l observi într-o casă în care un membru al familiei a decedat este că obiectele sunt așezate altfel. Când bunica mea a murit, am ridicat din umeri când nu am mai găsit vasul de apă la locul lui. E naiv să presupui că asta e tot. O lume s-a sfârșit. Începe alta.

În viața fiecărei familii există un timp neprețuit. Fac referire la secunda efemeră când la masă stau bunicii, părinții și copiii. Obiectele sunt așezate la locul lor. Dacă întinzi mâna, apuci șervețelele. Dacă întorci capul, zărești anumite desene. Instinctului nu-i trebuiește mintea. Obișnuința ne ghidează. Până când unul dintre noi moare.

În urmă cu o săptămână am primit vești alarmante de la Severin. Bunicul se pregătește să plece. A fost odată, cu mulți ani în urmă, când am stat toți la aceeași masă. Mămaie, tătaie, unchii, verișorii, mama, tata, eu și sora mea. N-am știut că aia e fericirea. N-aveam cum! O ceartă mereu izbucnea. Cineva își dădea ochii peste cap. Altul ar fi dat orice să fie oriunde în altă parte. Copiii se plictiseau. Nu știam că trăiam cel mai frumos moment dintr-o familie, dintr-un grup care împarte aceleași gene.

O genă, aia slabă, se desprinde și pleacă. La noi a fost bunica.

Bunicul stă cu valiza făcută. Mă gândesc la toate obiectele care urmează să dispară. Tabloul cu el și bunica mire și mireasă. O groază de vechituri păstrate de el or să fie sortate. Încă o lume încheiată în familia mea.

O lume nouă stă adunată în stânga mea. Motan doarme. I-am lipsit ultimele săptâmâni. Nu m-am așezat cu ceaiul și cafeaua pe canapea să scriu. A deschis un moment ochii și m-a privit. Ar putea să zică: Mai e mult până o să-mi muți bolurile. Nu plânge. Sau plângi. Eu dorm așa de bine cu tine lângă mine.

Familiile își pierd atâtea ore în ceartă și îmbufnare. De câteva ori mi-am privit mama și i-am cerut doar să se bucure de mine, să nu încerce să mă înțeleagă. Cum aș putea s-o înțeleg eu pe Mara în viitor? Un copil născut în 2010 nu are multe în comun cu un prunc născut în 1983. Numitorul comun rămâne afecțiunea și multe momente necunoscute de ea când mi-a provocat o stare de deplină mulțumire sufletească.

Când copiii părinților devin adulți, rămân mesele luate împreună. Mâncarea bună ne face oameni mai buni, mai interesanți, mai calmi.

În familia mea am avut parte de un scurt timp neprețuit. Aproape nu mai am amintiri. Mara vine să stabilească o nouă lume cu bunici, părinți și nepoți la aceeași masă.

Să ne bucurăm de noi înainte să ne facem valiza. Bunicul meu se află pe peron. Așteaptă trenul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Webstock. Internetul, să ținem pasul cu propria creație

La începutul lunii, am zburat de la Timișoara la București. De la o zi de toamnă rece, la o toamnă strâmbă. Vântul și ploaia împrăștiată m-au obligat să-mi înfășor eșarfa pe cap. Cu reprezentare de Vitoria Lipan, am coborât la Marriott înfofolită, udă și întârziată.

În 4 octombrie a avut loc Webstock. Paranteză rotundă. Vă rog să vă imaginați. Webstock este cea mai mare conferință despre social media de pe piața locală.
De ce merg la Webstock?
Din interes personal. Am un blog și este necesar să cunosc ce se întâmplă în social media. De căpetenie, dacă îmi permiteți, la o conferință mergi să fii văzut. Să întinzi mâna. Bună! Eu sunt. Să saluți. Să zâmbești. Să schimbi adrese și contacte. Să asculți. Ai opțiunea să ieși din sală dacă nu-ți place sau te plictisești.

Anul acesta mi-a ținut urechile ciulite Nansi Lungu. Creierul nostru percepe internetul ca pe o prelungire a lui. Nu știm ce o să se întâmple în viitor. N-am fost programați pentru internet.

Bluza roșie de lână purtată la conferință a concurat cu roșeața din obraji. Frigul de afară și căldura din interior m-au menținut într-o stare de buimăcire. Am avut și o misiune. Să merg acasă cu un mesaj de la Selly pentru Mara. Mi-am ținut promisiunea, dar nu vă povestesc prin tot ce am trecut. Notez doar că am înnebunit un număr de oameni pentru asta.

Cu plăcere, pe alocuri cu folos, am urmărit ce s-a vorbit pe scenă. Zoso vine cu lecția făcută. Chinezu are glumele la el. Monica Jitariuc folosește acuzativul. Recunosc, mă impresionează oricine se străduiește să se exprime corect.

O să mai merg la Webstock?
Consider că ar fi o greșeală să nu. În fiecare an te actualizezi cu ce se întâmplă pe internet. E datoria noastră să ținem pasul cu propria creație. Poate ar fi mai multe de spus. De fapt sigur sunt, dar am lăsat să treacă zilele. E final de lună, amintirile s-au subțiat în emoție. Am păstrat ceva de la Pavel Bartoș. Să nu te mulțumești cu o viață confortabilă dacă îți dorești mai mult. Să vă ajut. Dacă aveți un loc de muncă care vă asigură traiul zilnic, nu uitați de vise. Nu permiteți plata pentru uitare.

În secunda aceasta, într-o dispoziție dispusă la confiență, mă bucur că am ținut cu dinții la un stil de viață. Mă refer la literatură. Literatura reprezintă un stil de viață, iar uneori sunt atât de fericită. Mă îndepărtez de Webstock. Revin la Webstock.

O să merg la Webstock și în 2020. Felicitări echipei. Reverențe.

Mie trebuie să mi se scoale

Există vreun motiv întemeiat pentru viol?

Continuăm să ne adresăm această întrebare. Filmul Mo, văzut recent, readuce în atenția publicului violul. Pentru unii dintre noi, violul constituie un subiect perimat. Dar. Adolescenții glumesc pe seama violului. Bărbații întrețin relații sexuale cu minore. Pentru că ele arată într-un fel. Pentru că uneori nu înseamnă da în capul lor.

Există oameni care acționează corect. De aceea funcționăm. Din nou dar.

Dar de ce bărbații nu acceptă acel nu din partea femeii? Ea a inițiat joaca. Ea și-a dezvelit singură trupul. Ea a revenit asupra faptei. De ce o femeie nu poate să se răzgândească cu un bărbat între picioarele ei?

Cred că am un răspuns pregătit. După film, mi-am analizat experiența sexuală. Fărâme rămase din conversații, bucăți mici de sentimente intime scăpate în așternuturile transpirate s-au adunat într-o imagine de ansamblu sub forța replicii: Mie trebuie să mi se scoale!

Fără nici un fel de grandoare feminină, fără a căuta să dau întâietate propriului sex, socotesc că în acest punct, femeia deține un avantaj pe care bărbatul nu-l trece cu vederea. Pentru a face sex, femeia nu trebuie să facă propriu zis nimic cu vaginul. Nu ceva vizibil în orice caz. Lubrifierea vine de la interior. De aceea violul este dureros. Fără lunecare, vaginul se frânge. Un fost primar de la Severin este întregistrat cum afirmă că vrea să dea în fetițe, cu penisul, firește, să le audă cum pârâie, ca lubenița. Bolnavilor le place asta.

Pentru orice act sexual, bărbatul acționează. Penisul se ridică. Implicațiile psihologice sunt cunoscute publicului larg. Identificarea bărbatului cu competențele sexuale constituie alt subiect.

Un bărbat nu acceptă nu-ul femeii pentru că el nu are opțiunea de a se răzgândi. Lui i se scoală sau nu i se scoală. Nu i se scoală și se răzgândește. I se scoală, iar apoi i se înmoaie. Nu alege. Se întâmplă. Câte femei nu au consolat bărbatul pe toată perioada lor de ființe active sexual? Nu e grav. Se mai întâmplă. Nu contează. Te iubesc.

O femeie are două reprezentări în viața bărbatului, de mamă și de prostituată, iar un eșec în pat vine cu două lovituri insuportabile pentru mintea reptiliană. Înfrângere în fața autorității materne. Înfrângere în fața unei figuri cu rang inferior. Cu alte cuvinte, nu este bun de nimic. Aceasta pare să fie percepția despre sine.

Nimic din toate astea nu este adevărat. Femeile o știu. Bărbații o știu. Asta nu ne împiedică să greșim. Să repetăm. Să nu învățăm din greșeli. Greșim ca să greșim din nou.

Nu înseamnă nu. Violul presupune durere, umilință, anulare.

Nu este un subiect pe seama căruia să râzi. Nu e un subiect de ignorat. Nu înseamnă nu și atunci când bărbatul este deja în femeie. Îmi pare sincer rău pentru acest avantaj al speciei, dar o femeie poate să aleagă și după ce a început mișcarea de du-te vino.

Vino! Du-te! Se poate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cine nu se obișnuiește cu viața ușoară?!

Ca orice femeie modernă, am zile când îmi pun mănușile de latex și intru la curățenie. Nu sunt prea bucuroasă atunci! Mă consolez cu ordinea de după, cu senzația de curat. Seara mă bag în așternutul alb și mă zvârcolesc în tot patul. Ca Motan, dacă ar fi ajuns înaintea mea! Se dă o luptă între mine și el. Cine ocupă primul patul proaspăt schimbat?!

Uneori, atenția acordată unor locuri pentru a îndepărta praful, spoturilor de pe hol sau marginilor întrerupătoarelor, ba chiar mânerelor de la uși, mă ține departe de telefon. Inactivitatea de pe platformele de socializare mă dă de gol. Uneori sună telefonul, iar Făt Frumos deja îmi apreciază calitățile de gospodină. Ah, dai cu aspiratorul, ce femeie! Auzi, tu să nu mă lauzi pentru ordine și curățenie. Este ceva ce trebuie făcut. De ce nu mă apreciezi pentru tot ce ți-am citit din Russell seara trecută? Ce femeie nebună! Cum să transformi ASTA în cearta? Cele mai multe. N-am mai ascultat. Am aruncat șervețele pe jos cu ciudă. Am descoperit șervețelele de la dm și abuzez de ele.

Detest zilele de ordine și curățenie. Mă țin departe de citit, de scris, de lenea sebastiană. Chiar am specificat în dialogul cu Făt Frumos. Tu știi ce puțin am citit săptămâna asta, știi?!

Când am fost mică, am dormit cu pisici, câini, iezi, miei și purceluși în pat. Uneori găseam căpușe pe mine, alteori pureci. Îndepărtam paraziții și adormeam la loc. Nu-mi păsa de lenjerie, de culoarea ei. Nu mă interesa când a fost schimbată ultima dată. În prezent, oriunde călătoresc, prima condiție pentru a accepta camera are legătură cu albeața cearșafurilor.

Mofturi, mofturi! Maică mea în urma mea așa zice.

Mofturi, se prea poate! După ce am plecat de acasă, după ce am terminat facultatea, l-am cunoscut pe tatăl Marei. Cu el am trecut de la mirosul de cimbru de pe câmp la miros de Chanel în mașină. Domnul, după obiceiul mamei sale, obișnuia să toarne o sticlă de parfum în portbagaj. Și eu fac asta în zilele noastre. Firește că nu torn Chanel!

După ce am născut-o pe Mara, o minunată doamnă a venit să mă ajute la ordine și curățenie în casă. I-am cerut doar să aspire, să spelele podelele și să curețe ușile. Știți, Mara se târăște pe jos! Mi-am justificat cererea și poziția superioară cu mâinile transpirate. O senzație de rușine mă trimitea să mă îngrop undeva. M-am obinuit. Cine nu se obișnuiește cu viața ușoară?! Doamna minunată a avut grijă de mine în toate felurile și chipurile. Treceau elfii prin casă, prin dulap, prin coșul de rufe, pe la mașina de spălat. Uneori mă aștepta și cu ceaiul după ce o lăsam pe Mara la grădiniță.

După despărțire, nu am predat numai cheile de la casă, ci și pe minunata doamnă. Destul de repede am descoperit că WC-ul meu se murdărește. Ciudat! Mi-am zis asta cu nasul aplecat în toaletă. N-am mai văzut așa ceva! Înainte de Mara, chiar dacă văzusem, nu mă interesa. După Mara, totul era curat ca prin magie.

Magia am recuperat-o cu Domestos și cu Denkmit. Mănușile de latex, galbene, de ce nu?!, au ajuns un produs achiziționat la fiecare vizită în drogherie.

Îmi lipsește minunata doamnă? În fiecare zi în care îmi pun mănușile, în fiecare dimineață friguroasă când o las pe Mara la școală, iar acasă mă așteaptă doar Motan ca să se așeze lângă mine și să doarmă.

Cresc eu mare, promit, iar atunci o să revină magia în casa mea. Până atunci mă urc pe mătură, pun mănușile, frec nervoasă toaleta și șterg capacul cu șervețelele biodegradabile de la dm.

Firește că aceasta este o reclamă pentru dm. Sunt un ambasador redutabil.

Denkmit și să fie curat!

Foto: Bogdan Mosorescu

Mara știe că mama citește Freud ca s-o înțeleagă mai bine

Dacă aș nota frânturile de conversații suprinse. Am început din generală să trag cu urechea pe stradă. Prima dată am observat aceleași chipuri, la aceeași oră. Recunoașterea fețelor mi-a atras atenția. O vorbă. O frază. Ani de zile m-am intersectat cu aceleași persoane. Un domn înalt și pleșuv mereu îmbrăcat la costum. O doamnă grasă cu un păr pieptănat conci.

Scoala am schimbat-o în clasa a VI-a. Prieteniile intense m-au distras de la trasul cu urechea. Absorbită de mine, de relațiile cu fetele, am făcut loc adolescenței dureroase și zgomotoase. În autobuz mai participam uneori indirect la unele conversații. Mă prefăceam că privesc concentrat pe geam, dar urechea percepea sunetele. Un martor mut, așa am fost de multe ori.

Când puteam să imit ce auzeam, o făceam gradilocvent. Îmi plăcea să-mi amuz prietenii, îmi asigura un loc în grup, o apartenență. De fiecare dată simțeam și rușine. Încălcarea intimității mă indispunea. Îmi trecea repede. Mereu m-am priceput să mă consolez singură. De aceea am greșit catastrofal.

Când am terminat școala, am presupus că un capitol din viața mea s-a încheiat. Mă refer la legăturile de prietenie și tot ce înseamnă ele. M-am pripit. Mara a redeschis acest capitol. Citesc cărți pentru creșterea copiilor. Nu mă opresc. Studiile de psihologie infantilă au confirmat că prieteniile sunt vitale la vârsta Marei. Mara are nouă ani. De multe ori a plâns și a suferit din cauza prieteniilor. O căutare disperată de stabilire a celei mai bune prietene m-a aruncat în trecut.

Ce bine este să fii adult! Să scapi de constrângerea grupului, de presiunea școlii! Cine nu scapă la maturitate de, înseamnă că nu se îngrijește de copil. Copilul din noi are nevoie să fie fericit. Din când în când să-și administreze doze de imaturitate, de lene, de plăceri mici, de satisfacții culinare, de mângâieri. E datoria fiecărui adult față de copilul din el.

Odată ce și-a creat legătura cu cea mai bună prietenă, nu i-am mai fost suficientă Marei. Nimic nu mai ajungea la ea când se întorcea necăjită de la școală. Firește! Lumea ei se rupe în bucăți atunci când aude amenințări. Nu mai ești prietena mea. Bine, nici eu nu mai vreau să fiu prietenă cu tine.

Oh, biata mea fata! Am compătimit-o. Am trăit afectiv dramele ei cu cea mai bună prietenă. Ca să răzbat, i-am povestit despre relațiile mele. Doar Dunia mică mi-a înapoiat-o, mi-a apropiat-o și mi-a aruncat-o în brațe plângând în hohote.

Mara știe că mama citește Freud ca s-o înțeleagă mai bine. Îi mai este bine cunoscut faptul că orice citesc, dau mai departe. O învăț să se facă plăcută dacă asta contează pentru ea. Îi indic cum să procedeze. O susțin cu sugestii la nivel de limbaj. Ascultă. Poate chiar ține cont. Habar n-am. Uneori o aud vorbind la telefon cu câte o prietenă. Asta este perspectiva ta. 

Mara are nouă ani și folosește corect cuvântul perspectivă. Din acest motiv îmi dau singură un plus ca mamă. Doar v-am mărturisit deja mai sus că mă pricep să mă consolez singură.

O să am nevoie. Știți ce vorbesc, nu?!

Piața Roosevelt. Viața adevărată are loc fără dumneavoastră

Consumul de spectacole de teatru, în provincie, duce la un sentiment familial. Teatrul Național Timișoara realizează uneori o simbioză cu publicul. Actorii și spectatorii conviețuiesc avantajos prin spectacole care distrează.

Spectacolul Piața Roosevelt, de Radu Afrim, cheamă oamenii să gândească în pauze. …ca și când viața căreia i-ați fost destinat ar avea loc în altă parte. Ea există. Există în alt loc. Dar la un moment dat ați ratat o bifurcație. O singură dată, o decizie greșită. Iar acum, viața adevărată are loc fără dumneavoastră. Apoi râsete.

Cugetarea de mai sus îi aparține lui Bingo, personajul Claudiei Ieremia. I s-a potrivit mănușă. Mi-am zis asta și în timpul spectacolului. Care altă actriță de la Național putea să rostească mai sever, mai sârguincios?! La fel cum Alina Ilea, Aziza pe scenă, și-a lipit pur și simplu de corp personajul.

Consumul de spectacole de teatru, în provincie, duce la un sentiment familial. M-am așezat pe scaun în sală ca la masa de duminică de la mama.  Dacă aș avea o masă de duminică la mama. Nu am, dar sentimentul rămâne și oricine poate să se transpună. I-am sorbit din priviri pe actori. Ah, uite-o pe Alina! Victor! Cătălin! Claudia! Călin! La acest spectacol, cu scuze, dar fundul lui Călin a atras multe priviri feminine din sală și nu numai.

Spectatorii râd la acest spectacol. Râsetele se întrerup. Pauză de gândire. În aceste pauze, m-a impresionat Andrea Tokai. Personal, consider spectacolulul Piața Roosevelt, spectacolul Conchei. Celelalte personaje îndeplinesc roluluri secundare, de susținere și evidențere pentru Concha. O imensă forță de seducție se desprinde din personaj, prin interpretare. Uneori greu îmi puteam dezlipi ochii de la. Îmi venea ușor când trecea Călin prin față, am avut noroc și cu locuri în primul rând.

Cine locuiește la Timișoara și n-a ajuns la spectacol, să-și facă timp. Cine nu locuiește, dar vizitează, să-și facă timp. Cine citește aici, să-și facă timp.

Aș fi curioasă dacă m-ați contrazice.

Ne vedem la teatru!

Foto: Bogdan Mosorescu

Webstock. Dacă i-aș duce Marei un mesaj de la Shelly

Zbor mâine spre București. Particip pentru a doua oară la conferința Webstock. Pe scenă o să urce și Shelly. Mara mea este fană Shelly.

Din acest motiv o să vă povestesc despre o ambulanță sosită în miezul zilei acum 20 de ani. Mai bine de 20 de ani. În cartierul meu mărginaș din Drobeta Turnu Severin, întâlneai atitudini specifice satului. Copiii își făceau de rușine părinții dacă nu se conformau datinilor. În special fetele aduceau năpasta în familie. Vremurile începuseră deja să se schimbe, dar nu și gândirea bunicilor și părinților.

Din această cauză întâlneai uneori fete la vârsta măritișului care începeau să se rotunjească. Fel și fel de reacții se iveau în urma lor. Șușoteli la tot pasul, dar și trageri de mână ale copiilor care încercau să se apropie și să vorbească cu.

Până se pricep exact ce se întâmpla, am privit în urma câtorva ambulanțe care duceau la spital fete sănătoase, dar accidentate. După accident multe se măritau. Ultima ambulanța în urma căreia am privit m-a înfuriat pe părinții mei.

Nu era prima dată când mințeau, când nu dădeau o explicație. Fata care a plecat la spital nu s-a mai întors. Cele mai multe reveneau și se măritau. Una nu s-a mai întors.

Prin 1994 încă îți făceai familia de rușine dacă rămâneai gravidă fără să fii măritată. Acele vremuri nu sunt neapărat ale mamei mele, ci reprezintă o epocă de mijloc. Eu începeam să gândesc singură. Să fac deducții. Să asociez. Mama încerca să mă țină departe de adevăr, să mă protejeze și să mă mărite virgină.

În 2019 eu sunt mama. Mara are nouă ani și trăim o epocă de mijloc, între gândirea actuală și gândirea ei viitoare. Nu mă interesează să cresc un copil pentru reprezentările vremurilor trecute. Am stabilit regulile familiei noastre, iar învățarea ocupă abia locul 3. Pe primul loc avem sănătatea, urmează joaca și abia pe urmă învățarea.

Prin joc și joacă înaintez cu Mara. Alung toate ambulanțele din viața noastră, acele adevăruri falsificate și trecute sub tăcere. La conferință o să-l rog pe Shelly să mă ajute să fiu o mamă cool. Aș fi. Dacă i-aș duce un mesaj de la Shelly, Mara mea m-ar ridica în slăvi. Doresc să fiu ridicată în slăvi de copilul meu. Să mă înțeleg cu. Să nu-l mint. Să nu-l protejez nejustificat.

Pentru mine Webstock-ul de anul acesta e un mijloc de a ține pasul cu Mara, cu viitorul, cu reprezentările actuale ale vremii.

Pe mâine!

Foto: Romina Popescu