FEST-FDR La ce spectacole ați mers și cum le-ați ales?

De ce teatru?
În Afganistan se întâmplă ce se întâmplă. În Africa există foamete. În România o fetiță de 11 ani poate să consimtă actul sexual cu un adult.
De ce teatru?
Teatrul este un moft. La fel ca o rochie de mătase. La fel ca o geantă de la Prada. La fel ca o pereche de pantofi Louboutin.
De ce teatru? De ce alegem să consumăm un spectacol sau altul în loc să ne consumăm energia cu nevoile primare?! Să mâncăm. Să bem. Să ne adăpostim. Societatea a rearanjat necesitățile. Orașele, comunele, satele țin animalele la distanță. Ne-a rămas să ne apărăm doar de semeni. Ceea ce a părut o ușurare. Oh! Ah! Uraaa! Viața nu ne mai este în pericol! Or fi rostit unii înaintași. Îmi imaginez.
Cu timpul câștigat și cu stelele deasupra capului pesemne că s-au schimbat visele omului. De acolo până la visul unei nopți de vară a fost cale lungă în calendar, dar nu în suflet.
După desenele terapeutice cu animale, o traumă presupune o muncă îndelungată, omul s-a apucat să-și deseneze sufletul. A abandonat de multe ori. Fix ca un copil când dă de greu. Fix ca Mara când întâmpină obstacole. Se plânge. Jelește. Se enervează. Curg lacrimile șiroaie. Se calmează. Se reapucă de treabă.
La spectacolul de joi, Un copil pe un litru de benzină, m-au sedus gesturile actorilor. Felul cum femeia de serviciu atingea coada măturii și grimasa clientului când alimenta s-au impus ochilor. Am privit cum probabil beau sclavii de pe plantație un pahar cu apă. Nu mi-a mai păsat de poveste, de semnificații. Eu am privit. Am privit. M-am întors în mine. Iar am privit, iar m-am întors în mine. La o reîntoarcere s-a aprins ecranul telefonului. Mateiu s-a pierdut cu firea și m-a scos de la spectacol.

Mi-am ales din acest festival, FEST-FDR, 3 spectacole. Am ales un spectacol de la Cluj, unul de la București și unul de la Timișoara.
Un copil pe un litru de benzină este o producție a Facultății de Teatru și Televiziune din Cluj Napoca. Nu citesc orice. Nu merg aleatoriu la spectacole. Ieri seară l-am lăsat pe Mateiu să smiorcăie după mine pentru Alexandru Dabija. Dar despre spectacolul semnat de Dabija într-un articol separat.

La ce spectacole ați mers la acest festival și cum le-ați ales?

Foto: Adi Piclisan

Premieră la Național. Lăsați viața să izbucnească cu bucuria lui Zorba

Am fost la teatru. Un început simplu și banal. Când scriam despre un spectacol, căutam să am o introducere care să trezească interesul. După un an de pandemie, las deoparte orice tertipuri literare. Anunț și sper să mă urmați. Am fost la spectacolul Zorba Grecul în regia Mihaelei Lichiardopol. Faceți o pauză. Observați. Am vârât aici un nume. Pe mulți nu vă interesează aceste nume, regizori, dramaturgi, decoruri, costume etc. Într-adevăr nu vă ajută în viață cu mare lucru, dar dacă ați pătruns în acestă lume, lăsați-o să vă împresoare.

Vineri seară am pășit cu emoții în sala de spectacol. Ceva similar am mai trăit când am avut întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Ochii au cautat să recunoască. Ochii au căutat ceea ce știau, de la materialul specific de pe scaune, neplăcut la atingere, la arcade și lumini.

Urechile au stat ciulite. Mi-au lipsit vocile Naționalului. Oh, Matei Chioariu! Oh, Alina Ilea! Oh, Victor Manovici! Oh, Cătălin Ursu! Oh, Ion Rizea! Oh, toți ceilalți din distribuție! Oh, Zorba, mare personaj al literaturii! S-a nimerit de minune personajul cu trăirile umanității, cu destinele particulare ale indivizilor. Zorba a lăsat în urmă o viață neînțeleasă, să spinteci oameni care nu ți-au făcut nimic, și ia viața așa cum vine, cu bucurii și cu necazuri. Noi, cetățenii acestor vremuri, am lăsat în urmă o viață presupus înțeleasă, să termini școala, să te angajezi, să faci rate la bancă, să te căsătorești, să te reproduci, să pui pe facebook, și încercăm să luăm viața cu bucurii și cu necazuri, cu vaccin și fără vaccin.

Toți ne întrebăm de ce. Nu v-ați întrebat niciodată de ce toate aceste zvârcoliri ale omului când de fapt bucuria e universală? Bucuria de a savura o cafea sau o mâncare, bucuria de a te bucura de un trup cald, bucuria de a acționa după instinct. Spectacolul îi ia de nas pe cei prezenți în sală cu aspecte ale stilului de viață: un stil de viață intelectual și un stil de viață instinctual. Umorul, muzica, vocile actorilor și replicile te captivează. Rămâi gură cască. Râzi la replicile dintre Zorba și Basil, firescul cu care denunță absurdităile vieții. Ți se înfierbântă sângele când te uiți la văduvă și adulmeci pasiunea. Te șochezi de brutalitatea omului. Te ridici la final și aplauzi.

Zorba e de citit și de recitit. Zorba e de văzut și de revăzut. Naționalul oferă un prilej. Mergeți și lăsați viața să izbucnească. E în noi toți această forță.

Foto: Bogdan Mosorescu

Insidecor Timișoara. Soluții fără jeluiri nefolositoare

În prezent, Făt Frumos și cu mine locuim în castelul Escu. El ocupă o aripă. Eu ocup cealaltă aripă. Asta până ajungem să achiziționăm un castel și mai mare care să corespundă nevoilor și gusturilor noastre. În viitorul castel, ca orice cuplu modern, pretindem un fel de peștera lui Batman în care Făt Frumos să se retragă. Statul în sufletul celuilalt nu ni se potrivește.

La fiecare discuție purtată despre Castelul Escu II, mi se strânge inima. Ca expresie mi se strânge. În organism sunt absolul convinsă că secret corticoizi până o iau razna. De ce se întâmplă asta? Pentru că muncesc de vreo câțiva ani la apartamentul meu comunist, iar în prezent apartamentul mă reprezintă. Am recondiționat ușile. Am rașchetat parchetul. Am schimbat faianța la baie și la bucătărie. Am vopsit hidoasa faianță de pe balcon. L-am mutat pe Ion, sculptura, de la casa de la Schela la Timișoara. Mi-am comandat mobilă. Sufrageria mea se înfățișează cu niște rafturi bezmetice. O să vă las fotografii și vă rog să comentați dacă aveți ceva de spus.

Să părăsesc apartamentul și să las în urmă rafturile și dulapul din dormitor? Pe lângă rafturi am comandat și un dulap imens. Ca femeie, puțin îmi pasă de inelul de logodnă. Am purtat unul opt ani. Pentru un drum comun în viață cu un bărbat pretind un dulap sau un dressing.
Puțin îmi pasă de diamantul de la Tiffany, să comandăm un dressing de la Insidecor! Am comandat. Până ni se întrepătrund obiceiurile casnice, sufletele ni s-au îngemănat la marea îndrăgosteală din 2016, m-am dus la Insidecor și am negociat fără talent de negustor mobilier.

De ce spun fără talent? Negustorul urmărește propriul interes. Eu îmi urmăresc interesul în paralel cu interesul celuilalt. Să ne fie bine reciproc. Cum să-i fie bine unei afaceri românești, dacă cetățenii târguiesc atât produsele, cât și serviciile? La produse discut. Nu mă dau în spectacol pentru că nu mă dau banii afară din casă. Dacă m-ar da, mi-aș lua bilet spre Fiji și aș rămâne cu familia și familia extinsă până la final de pandemie. Îmi aleg produse calitative. La servicii pun câteva întrebări, iar apoi îmi verific contul. Contul mă ajută să decid rapid. Serviciile nu suportă târguială.

M-au sunat cei de la Insidecor înainte cu o săptămână să mă anunțe că vin să monteze mobila. Mi-au trimis mesaj după convorbirea telefonică. M-au sunat în dimineața de pomină. Doamnă, echipa a pornit spre dumneavoastră. Când am deschis ușa, mi s-a umplut apartamentul. Mă simțeam ca-n mina celor șapte pitici ai Albei ca Zăpada. Fiecare persoană căra ceva. În cincisprezece minute au rămas trei persoane, domnii care au montat, restul s-au retras. Au muncit oarecum în liniște, dar cu certitudine curat și inteligent. Nu mi-au lăsat fire pe afară. Apartamentul comunist are multe fire exterioare și toți pereții strâmbi. La pereții strâmbi nu s-au văitat, au găsit soluții. Când au plecat și în urma lor am admirat dulapul din dormitor, chiar asta mi-am rostit în barbă: Deci se pot găsi soluții și se poate să nu aud jeluiri nefolositoare! Se poate, fac parte din servicii, de aceea serviciile nu au preț, au o valoare pe care ți-o permiți sau nu ți-o permiți.

Oh, m-am întins la vorbă și s-a trezit Matei din tei. O să mă opresc din scris, dar o să mai povestim despre.

Îmi permit mobilă de la Insidecor? Îmi permit pentru că prețuiesc monstruos starea mea de bine prezentă

Îmi permit mobilă de la Insidecor?! Mi-am comandat recent rafturi pentru sufragerie și un dulap pentru dormitor de la Insidecor. Când aleg ceva pentru casă sau pentru mine, nu evaluez obiectele după preț. E ieftin! E scump! Mă chestionez. Obiectul e important pentru mine? Îmi afectează dispoziția?

Am crescut lângă două personalități, mama și tata, în antiteză. S-au evidențiat reciproc. Ea a ținut la cantitate și la modestie. El a ținut la calitate și la mărire. Caracterele lor s-au sfârtecat prin lipsă de respect. Nici unul nu a încercat papucii celuilalt, nici unul nu l-a tras pe celălalt după el. Mama și-a trăit viața în cumpătare. Tata și-a trăit viața deșteptându-și ambiții. Într-o zi mama s-a întors de la muncă. A găsit poarta închisă. Tata nu a mai lăsat-o să intre. Au trecut ani de la lipsa de respect reciproc la o scenă plină de absurd, un fel de Femeia nisipurilor pe dos. În romanul lui Kobo Abe, femeia nu-i mai permite bărbatului să părăsească locuința.

Cumpătarea mamei mele nu s-a sfârșit în fața porții. A continuat. Pretinde și de la mine cumpătare, iar eu, când toanele bune mă stăpânesc, îi spun că îmi place să trăiesc bine. Când mă stăpânesc furiile, îi reamintesc de poarta închisă și de bătrânețea ei lipsită de recompense, deși tinerețea și-a consumat-o în chibzuințe.

Le-am stors de semnificații purtările amândurora și a rezultat o fiică de un rafinament exagerat pentru cineva care a dormit cu iezi, purcei și câini în pat. Nu-mi pasă deloc de preț. Nu mă impresionează prețurile costisitoare. Tatăl Marei mi-a dăruit de ziua mea un Mercedes CLK. Am zis mulțumesc. Nu mă bucură prețurile mici. Nu mă târguiesc la piață. Obiectele materiale sunt direct legate de starea mea.

O să răspund la întrebarea de la începutul articolului. Îmi permit mobilă de la Insidecor. Îmi permit pentru că prețuiesc monstruos starea mea de bine prezentă. Eu nu am viitor. Viitorul meu a luat sfârșit când tata i-a închis poarta mamei, când prietena cu care mă dădeam cu sania a murit de cancer la 30 de ani, când inegalabilul Sorin Oncu a murit pur și simplu la 36 de ani.

Pe de altă parte, educația și experiența mi-au arătat că acceptarea unui preț ține și de mentalitate. Gândirea specifică a unui individ dictează valoarea unui obiect. Pe mine mă încântă lucrătura unui articol. Părerea că orice meșter execută impecabil, dar pe bani puțini, nu are aplicabilitate în practică. Casele românești o dovedesc. Priviți plintele, rosturile, colțurile de la parchet sau gresie, pereții strâmbi, prizele inaccesibile, sertarele ținute închise cu bucăți de hârtie. Munca se plătește. Serviciile se plătesc. Ieftinul nu se justifică. Ieftinul e parte a sărăciei. Să te simți sărac e înfiorător.

Nu pledez pentru trăiește clipa. Mă străduiesc să profit de momente și de frumusețe. Mă feresc ca de boală de o prezentare și de un caracter ieftin. Ieftinul, dacă ar avea gust, s-ar simți ca nămolul. Ieftinul, dacă ar avea o parte vizibilă, ar arăta ca mușamaua. Ieftinul, dacă ar avea miros, ar răspândi în aer miros de balegă.

Să lăsăm deoparte ieftinul și scumpul. Scumpul lucrează cu o admirație nefirească pentru lumea materială a celor care nu au reușit să-și controleze copilul sărac de la interior.

Să funcționăm cu stări aș sugera eu. Să ne bucurăm de orele bezmetice ale vieții. Să ne relaxăm. Să muncim după capacități intelectuale, fără limite, pentru a ne asigura bătrânețea. În tinerețe ne suportăm viața, dar la bătrânețe avem nevoie de suport financiar pentru a tolera faptul că suntem vii, la cheremul copiilor și la discreția necunoscutului.

Cititorii blogului ce părere au, îmi permit mobilă de la Insidecor?!

Foto: Bogdan Mosorescu

Înțeleg și elogiez regimul vegetarian, dar combinat cu carnea. Raftul bio de la dm

Îmi duc liniștită și greoaie ultimele zile ale unei practici îndelungate. Obișnuiesc de ani, ca după ce o las pe Mara la școală, să-mi fac ceaiul și să mă așez la citit. În dimineața asta am sfârșit Mari gânditori politici. După o oră sau două, mă apuc de scris sau lucrez la ceva ce are legătură cu blogul sau Tricoul. Printre aceste activități, îmi prepar sau nu micul dejun, dar pentru prânz obligatoriu mă opresc.

Când am deschis frigiderul, mi-au picat ochii pe germeni. Am zâmbit. Când merg acasă la Severin și deschid frigiderul, îmi pică ochii pe carne. Carne cu carne, cam ăsta este meniul. Cea mai bună ciorbă este carnea de porc. O filozofie după care s-a ghidat tata, dar în ultimul timp caută și legumele. Germenii i-am introdus târziu în lista personală de bucate. Prima dată am gustat germeni la masa unei prietene vegetariene care mereu are grijă de mine. De câte ori ajung la ea și mă întâmpină cu un pahar mare plin de verdețuri întind mâna, zâmbesc și îi mulțumesc. Încă o scârboșenie sănătoasă, săru mâna. Și beau conținutul încruntată, dar veselă.

Am ajuns la o concluzie pe care doresc să o împărtășesc. Dacă nu aveți prieteni vegetarieni, să vă faceți. De preferat ca prietena mea care nu se consideră mai bună că e vegetariană. Nu te bate la cap să renunți la carne. Nu te împunge cu propovăduiri ostentative ale răului pe care-l reprezinți. Ea te pune la masă. Așa am mâncat fel și fel de preparate vegetariene în afară de soia. Am descoperit untul de ghee. L-am savurat. Am gustat germeni. Papilele gustative au înnebunit. Năutul, semințele, orezul negru, quinoa le-am adăugat pe lista de cumpărături. N-am ajuns în punctul în care să-mi prepar singură untul de ghee sau să cresc germeni. Pentru unt mă salvează drogheria dm. La raftul cu produse bio găsiți felurite plante și legume în afară de cartofi, orez și fasole. O lume nouă pătrunde în bucătărie.

Stau la raftul cu produse bio de la dm minute în șir. Citesc etichetele și încep să-mi imaginez cum o să-mi amplific gustul unei fripturi. Înțeleg și elogiez regimul vegetarian, dar combinat cu carnea. Îmi place carnea. Sandvișul de azi dimineață l-am savurat cu germeni. M-a determinat să scriu și acest articol cu un subiect trivial, dar cu puterea de a vă schimba o simplă mâncare într-un preparat somptuos.

Nu zic să vă apucați de experimente în bucătărie, dar vă propun să vă luați mai multe minute în fața raftului bio de la dm. S-ar putea să vă îmbogățească peste măsură meniul familiei.

Foto: Bogdan Mosorescu

Insidecor. Prețul include și activități creatoare sau doar muncă îndeplinită?!

Mi-am propus să permit cititorilor selecți ai acestui blog să ia o pauză de la lecturile mele actuale, Diplomația și Mari gânditori politici. Doar o pauză. Mai am 300 de pagini din Diplomația și 200 de pagini din Mari gânditori politici. Mai am și două luni până la marea dezumflare. Așa că o să mai auziți despre aceste cărți. Unii poate o să vă lăsați și provocați. Oh, ce satisfacție pe mine!

Vă mai amintiți că v-am sugerat într-un articol să renunțați la cadourile de mântuială și din obligație? Să continuați să dăruiți și în lunile ianuarie și februarie pentru a evita un faliment festiv în decembrie? Am făcut asta. Îmi propusesem chiar să aduc în atenția cititorilor și cadourile pentru casă. De vreo câțiva ani am grijă ca apartamentul să apară pe lista de cadouri. Mă răsfăț cu o rochie neagră, iau și un preș de baie pentru apartament. Îmi programez un masaj, vopsesc și faianța hidoasă de pe balcon.

Lucrez de acasă, iar ambientul contează enorm pentru mine. După ce am vopsit faianța de la balcon, pe lângă îmbunătățirea estetică, dispoziția mea s-a schimbat. Scriu. Fix ca acum. Iau o pauză. Fix ca acum. Privesc pe balcon. Zâmbesc. Ion, sculptura, pampasul, spărgătorul de nuci și albul faianței mă binedispun. Nu mă provoacă ca un peisaj la munte sau la mare să scriu texte frumoase, dar nici nu mă încrunt ceea ce este extraordinar. Am un rid enorm în frunte.

Anul acesta i-am dăruit apartamentului, pe lângă profile noi la balcon, și mobilă albă de la Insidecor. Cărțile mele primesc rafturi elegante și interesante. Când am purtat discuția cu un reprezentant de la Insidecor am accentuat nevoia mea de frumos și prețios. Orice cârpesc sau schimb în casă vine cu o condiție. Să nu pară ieftin. Dacă este, mă bucur. Dacă arată, mă enervez.

Îmi trăiesc viața fără un scop anume, fără pretenția vieții de apoi. Pentru mine fiecare zi primește un sens și fiecare zi mă bucură sau mă disperă. Toate zilele doresc să conțină o cantitate de frumos. De aceea nu păstrez pentru viitor, nu pun bine, nu economisesc. Satisfacția e atât de mare când beau dintr-o ceașcă desăvârșită de cafea, când îmi acopăr corpul cu o rochie de mătase, când mă întind pe canapea și îmi admir cărție așezate pe rafturile mele de la Insidecor!

Lucrez pentru a doua oară cu cei de la Insidecor. Mi-a ajuns la urechi că au prețuri aberante. Am fost îndemnată să caut preț decent la alte firme. Psihologic, ca reacție imediată, mă împotrivesc ca un copil. Nu-mi spune mie nimeni ce să fac și cum să fac! După prima reacție, am revenit la un raționament construit în timp.

Puțin îmi pasă dacă un produs este scump, acceptabil sau ieftin. Prima întrebare este. Îmi permit sau nu?! A doua întrebare. Execuția îndeplinește o condiție obligatorie? Produsul arată ieftin sau prețios? A treia întrebare. Prețul include și activități creatoare sau doar muncă îndeplinită?

Personal mi-aș mobila casa numai de la designeri, cu accent pe designerii români. Hedonismul e un stil de viață. E un stil de viață ales, cultivat și menținut cu datorii. Ca persoană, m-am educat ca ființă prețioasă. Nu aș alătura ființei mele obiecte ieftine. Nu-mi ascund nici snobismul, mai ales cel intelectual. Eu nu citesc la grămadă, citesc selectiv. Eu nu mă îmbrac la modă, mă îmbrac în continuarea minții sclipitoare. Nu-mi mobilez casa exclusiv cu funcția utilitară, ci caut utilul, minimalismul și esteticul.

Insidecor reprezintă un partener potrivit pretențiilor mele. O să revin cu fotografii după ce-mi vine rândul la montare. Montarea pică în același timp cu marea dezumflare. O să aibă loc o primă ședință foto cu Mateiu prezent lângă mine. Până atunci mă întorc la cărțile mele.

Foto: Bogdan Mosorescu

Viața la țară 2020. Ori ne educăm, ori ne dăm obștescul sfârșit din civilizație. Campania dm și SOS Satele Copiilor

Drogheria dm are o campanie aplaudată ca într-un delir de mine. Cumpărați anumite produse, iar o parte din venituri merg la copiii din SOS Satele Copiilor. Orice sumă ajunge la satele din România mă bucură peste măsură.

Când vine vorba despre civilizație, România se împarte clar în două. La oraș începem să ne numim cetățeni. La sat am rămas aceiași hoți de oi etichetați de Bismarck. Nostalgicii satului românesc nu or să fie de acord de mine. Viața simplă și fericită de la sat, închipuită de altfel, îi ține departe de realitate. Prea puțini români de la sat, statistic, trăiesc în condiții decente.

Eu n-am trăit niciodată la sat, dar am trăit ca la sat. La un an de la nașterea mea, tata și-a mutat familia din confortul unui apartament într-o casă pe deal, într-un cartier mărginaș. De aplaudat, nu s-a mulțumit cu puțin, și-a dorit condițiile oferite de o casă unor copii.
În realitate, în primii ani am locuit cu toții într-o cameră cu ciment pe jos. O consecință, enurezisul. Adică am făcut pipi în pat până aproape la vârsta de zece ani. Stop! Nu se întâmpla uneori, ci în fiecare seară. Biata mea mamă! Ne încălzeam la teracotă. Doar vara ne permiteam să ne împrăștiem prin casă. Iarna nu includea intimitate. Așa că nu mă încântă părinții care dorm cu pruncii în pat. De ce anume să-i supui la așa ceva? Să se trezească într-un moment nepotrivit?! Eu m-am trezit. Sora mea s-a trezit. Să trecem peste. Mi se pare și acum la fel de dezgustător. Atunci mi s-a părut și înfiorător.
Am crescut. Construcțiile au înaintat. Două dormitoare, o bucătărie și o baie puteau fi întrebuințate pe timp de iarnă. Restul încăperilor, tata a ridicat o casă imensă, ar fi dat bine tendințelor actuale. Să stai în frig ca să salvezi planeta. Să faci băi reci pentru sănătate. Să mergi noaptea în grădină dacă te trece numărul doi. Exact, curtea de acasă mai poartă în adâncurile ei, resturile a două haznale.
Iarna, când terminam programul de la școală, ajungeam acasă în jur de ora trei după amiază. Mamanu ajungea acasă după ora patru. Tata revenea seara. Prima dată făceam focul, apoi mă dedam la orice altceva. Am spart lemne. Am cărat lemne. Am făcut de prea multe ori focul la viața mea. Uneori trag cu urechea la zgomotul produs de centrală. Pare că aduce cu focul mocnit și zâmbesc. Nu-mi amintesc să mă fi plâns atunci de condițiile de acasă. Le luam ca atare. Nu condamn nici acum acea viață, dar mi-e imposibil să stau să ascult cum anume este ridicată în slăvi viața de la sat.

Condițiile de trai din satele românești sunt în continuare mizerabile. Igienă aproape nu există, iar civilizație nu există. Da, ca întotdeauna, există oameni gospodari. Gospodarii sunt prea puțini la număr ca să facă o diferență. Țăranii încă își fac nevoile în curte. Școlile de la sat funcționează fără băi. Vă amintiți haznaua? Nu e o închipuire, e o realitate. Profesorii de la sat se străduiesc sau nu pentru educația copiilor. Bursele se dau oricum preferențial. Mai mari la oraș, mai mici la sat. De ce? Pentru că la sat omul e mic și se mulțumește cu puțin. El supraviețuiește și își face nevoile în fundul curții.

Aici mai am puțin și cedez teoriei conspirației. Marile puteri ale Europei, în agenda lor secretă, ne vor neinstruiți pentru a avea forță de muncă ieftină. De unde poți cumpăra în prezent, vremuri în care toți ne cunoaștem drepturile, sclavi? Nu poți cumpăra sclavi, dar e posibil să creezi mână de lucru ieftină. Cine să muncească? Cetățenii Franței? Ai Angliei? Ai Germaniei? Firește că nu. Să muncească pe nimic hoții de oi, oricum nu au habar ce este aia civilizație și nu au fost niciodată doriți de Marile Puteri.

Fiecare leu care ajunge la copiii de la sate, în școlile lor, în bibliotecile lor, ne întărește pe noi ca popor. Ori ne educăm, ori ne dăm obștescu sfârșit din civilizație. România e mult mai mult decât cinci orașe mari și câteva sate în plin avânt turistic.

Aplaud frenetic campania dm. Cumpăr și ajut.

Să cumperi sau să nu cumperi lucruri pentru copilul nenăscut?

Să cumperi sau să nu cumperi lucruri pentru copilul încă nenăscut?
Unii refuză pentru că au permis credinței primitive în spirite bune și rele să aibă prioritate în fața rațiunii. Bunicii mei, ba chiar și părinții mei s-au supus acestor practici. Nu au făcut absolut nimic pentru nenăscuți. În timpul spitalizării mamei se organiza spațiul pentru copil.

Mamanu mă corectează când îi zic lui bebe pe nume. Să nu o mai fac. De ce? Pentru că nu e bine. De ce? Te umpli de de ce-uri dacă încerci să pricepi prejudecățile. Vă asigur că îmi disper mama. În viața mea, cât a ținut de mine, am renunțat la prejudecăți și stereotipii. Aleg să mă ghidez după rațiune. Dar în primii ani am fost crescută de un anumit fel de bunică, de un anumit fel de mamă. La nașterea mea mi s-au pus ursitori. Nu m-a strigat nimeni pe nume până la botez. Cunoașteți sau nu cunoașteți aceste practici.

Când am rămas însărcinată a doua oară, am așteptat până să dau de veste. În primul trimestru sarcina se fixează sau nu. De aceea păstrezi pentru tine ceea ce se întâmplă în interiorul corpului tău. După 13 săptămâni riscul se reduce. Bebe e în siguranță. După 13 săptămâni am început să povestesc despre. Într-o zi am scris pe blog și. V-am zis, aleg să fiu rațională. Dar. M-au cuprins din toate părțile îndoielile în decizia mea. Dacă o să se întâmple ceva tocmai pentru că am anunțat?

Puteți râde de mine. Eu râd de mine. Cum vreau să fiu. Cum aleg să fiu. Cum reacționez. Conflictul din mine mă rupe în bucăți. Mă adun din voință, cu lecturi, cu apel la modele. Episodul cu vestea despre bebe a trecut. Bebe se numește Mateiu. Dacă vă trece prin cap. Dacă nu vă trece prin cap. Da, Mateiu Caragiale m-a atras întotdeauna. O nouă superstiție mi-a dat târcoale zilele trecute. Când Mara a învățat să meargă, am încercat câteva modele de pantofi. Nici un model nu m-a convins, cu o excepție: pantofii de la Chicco. Talpa flexibilă și modalitatea în care susțin glezna ajută enorm copilul împiedicat care se străduiește să-și pună un picior în fața celuilalt.

Cu toate reducerile din weekend, mi-a trecut prin cap. Ia să vânez eu niște pantofi de la Chicco pentru Mateiu! Și iar m-au cuprins îndoielile, iar creierul de reptilă s-a făcut simțit pentru câteva secunde. Mi-am scuturat capul. Mi-am scuturat mâinile. Refuz credințele primitive! Refuz credințele primitive! Refuz credințele! Refuz. Am refuzat.

O să îndrăznesc să presupun că nu sunt singura care luptă cu asemenea apucături nedorite. Dacă aveți vreo metodă, o ascult cu interes. Între timp, mă apuc de un fel de fasole bătură, dar adaug și ardei copt în compoziție.

Foto: Bogdan Mosorescu

Am avut o grijă, să nu fac rahatul praf! Produsele Kerakoll m-au salvat, faianță albă ca o lebădă

În anul 2015 m-am mutat la bloc. Mi s-a povestit că în primul an de viață am mai locuit la bloc. Nu am nici o amintire de atunci. De când îmi pot aminti, eu mă știu la casă. Crescută la casă, cu o curte plină de animale și cu strada ca loc de joacă, viața la bloc m-a obligat să revin asupra felului de prezentare. Dialog repetat între mine și mamanu. Mamanu, ne lipsește beciul de acasă. Nu putem ține varză murată pe balcon. Mamanu, ne lipsește podul de acasă. Nu punem cârnații la uscat pe balcon. De ce? De ce? De ce? Din cauza mirosului.

Mirosurile reprezintă o parte esențială a conviețuirii la bloc. Nu există maniere când vine vorba despre miros. De aici am ajuns repede la concluzia că într-un apartament este nevoie de spațiu. Am început descotorisirea. Mamanu are o personalitate strângăreață. Am descoperit-o și în studiile lui Freud și Jung. Nu aruncă nimic. Totul se poate refolosi la un moment dat. Așa s-a declanșat războiul rece dintre două generații.

După descotorosire, am trecut la cârpeală. Sunt un cârpaci. Nu pot financiar să închid apartamentul și să-l dau în renovare unei firme. În loc de, repar, recondiționez, înlocuiesc. Am recondiționat ușile. Ușile aveau puterea de a mă face să plâng. După uși, am dat jos faianța din bucătărie și baie. M-am simțit grozav stând în spatele meșterului în timp ce lovea faianța. Distrugerea seduce prin promisiunea reînnoirii. Am vopsit ușile unui dulap, am vopsit ferestrele. În câțiva ani am schimbat fața apartamentului, iar cel mai mult a contat rașchetarea parchetului. În prezent derulez proiectul Balconul. O altă transformare care m-a solicitat. De câteva zile am vopsit faianța. O vopsea specială pentru, m-a scutit de înlocuire.

După ce am adoptat minimalismul ca stil de viață, un minimalism adaptat, am început să caut activități legate de designul interior. Interesul m-a purtat la seminarele Tempini. Am participat la vreo trei. Ce mai mare realizare? Socializarea. Când am întrebat de vopsea, inginerul Rareș Bradeanu a intermediat întâlnirea mea cu cei de la Casona. Serviciile profesionale de consultanță mi-au pus la dispoziție una dintre cele mai bune vopsele.

Ambele balcoane le-am vopsit în alb cu produse de la Kerakoll. Am avut o grijă. Să nu fac rahatul praf, vorba lui mamanu. Am urmat pașii pentru vopsire. Am cumpărat lavetă specială. Am cântărit exact cantitățile. Am șters faianța ca în filmul Karate Kid, o activitate aparent inutilă, dar tocmai Keragrip Eco Pulep îmi fixează chiar în timp ce scriu vopseaua pe faianță. La final m-am pricopsit. Am o faianță albă ca o lebădă.

Am cârpit. Cârpesc. Mai am de. Să refac instalația electrică. Să schimb ușa de la intrare. Să înlocuiesc biblioteca. Multe de făcut, multe de citit, un copil de născut.

Notă: Recomand produsele Kerakoll.

Destul e destul! Bienala timișoreană de arhitectură Beta 2020 s-a încheiat

Ieri am anunțat că urmează să devin pentru a doua oară mamă. Mă simt mult mai bine de când am dat publicare articol. În ultimele luni, de câte ori scriam, mă apăsa ceea ce nu voiam să dezvălui. V-am mărturisit că mă grăbesc să termin niște cărți, Diplomația lui Kissinger și Mari gânditori politici. Motivul l-am lăsat nerostit. Mă grăbesc deoarece mintea mea se încețoșează. Nu dorm mult de la sarcină, dar tot mai des dorm pe mine. În acestă stare ritmul de a citi s-a încetinit.

E un blog personal. Scriu despre mine, iar când ascund ceva, nesuferita senzație de impostoare mă copleșește. Lupt de ani de zile cu această senzație care mă urmărește, iar o sarcină ascunsă i-a creat condiții favorabile de dezvoltare. Ieri am pus frână. Destul e destul!

La ce vă gândiți când auziți Destul e destul? La o mamă cu mâna în șold care își ceartă copilul? La un partener gelos? La un tată exasperat? La expoziția Enough is Enough care a avut loc în cadrul Bienalei de arhitectură Timișoara? Poate unii ați participat. Poate unii ați auzit. Poate unii citesc acum, aici.

De la începutul lunii, la Timișoara s-a desfășurat Bienala de arhitectură Beta 2020. S-a încheiat în această duminică cu o proiecție de film In Comparison de Harun Farocki. Am participat la deschiderea expoziției Enough is Enough. Am ajuns la un eveniment despre managementul deșeurilor. Am ratat alte evenimente din cadrul Bienalei. N-am scris despre nimic. De ce? Pentru că dorm foarte mult pe mine și mă consum în griji de mamă nebună care e convinsă că va pica drobul de sare.

Mi-am ordonat azi gândurile și am decis să vă vorbesc despre scara blocului pornind de la Bienală. În orice bloc din România intri, dacă este ridicat înainte de 1990, te izbește, în afară de putoarea subsolului, o ambianță deprimantă. În orice bloc comunist, Dostoievski rescrie la nesfârșit condițiile de viață ale familiei bețivanului Marmeladov. Așa trăiesc milioane de persoane în România. Părăsesc apartamentul traversând o zonă care mâhnește profund sufletul. Revin în apartament traversând aceeași zonă.

În cadrul facultății de Arhitectură există specializări care ar putea să ne scape definitiv de hidoasa scară a blocului comunist. Planificare urbană, de exemplu. Sau Proiectare de interior. Sau Studiul formei și ambient. Sau. Soluții sunt, banii lipsesc, dar neputința nu se trage nici măcar de la buget, ci de la atitudinea românească. Merge și așa.

Condițiile de viață contează în sănătatea fizică și psihică a individului. Ca stadiu, românul e încă blocat în umplerea burții, dar întotdeauna se găsesc câțiva frumoși nebuni care să se lupte cu morile de vânt. La toate astea mă gândeam în timp ce am traversat hala de la muzeul Corneliu Mikloși pentru expoziția Enough is Enough. Ar fi sunat incredibil și în română. Pentru că Destul e Destul! Unii dintre noi înjurăm și dezaprobăm atitudinea Merge și așa. Unii dintre noi acceptăm să muncim în pătrățica noastră și să lăsăm deoparte plângerile pe rețelele de socializare.

Destul e Destul! Mai ales în România.