Webstock. Internetul, să ținem pasul cu propria creație

La începutul lunii, am zburat de la Timișoara la București. De la o zi de toamnă rece, la o toamnă strâmbă. Vântul și ploaia împrăștiată m-au obligat să-mi înfășor eșarfa pe cap. Cu reprezentare de Vitoria Lipan, am coborât la Marriott înfofolită, udă și întârziată.

În 4 octombrie a avut loc Webstock. Paranteză rotundă. Vă rog să vă imaginați. Webstock este cea mai mare conferință despre social media de pe piața locală.
De ce merg la Webstock?
Din interes personal. Am un blog și este necesar să cunosc ce se întâmplă în social media. De căpetenie, dacă îmi permiteți, la o conferință mergi să fii văzut. Să întinzi mâna. Bună! Eu sunt. Să saluți. Să zâmbești. Să schimbi adrese și contacte. Să asculți. Ai opțiunea să ieși din sală dacă nu-ți place sau te plictisești.

Anul acesta mi-a ținut urechile ciulite Nansi Lungu. Creierul nostru percepe internetul ca pe o prelungire a lui. Nu știm ce o să se întâmple în viitor. N-am fost programați pentru internet.

Bluza roșie de lână purtată la conferință a concurat cu roșeața din obraji. Frigul de afară și căldura din interior m-au menținut într-o stare de buimăcire. Am avut și o misiune. Să merg acasă cu un mesaj de la Selly pentru Mara. Mi-am ținut promisiunea, dar nu vă povestesc prin tot ce am trecut. Notez doar că am înnebunit un număr de oameni pentru asta.

Cu plăcere, pe alocuri cu folos, am urmărit ce s-a vorbit pe scenă. Zoso vine cu lecția făcută. Chinezu are glumele la el. Monica Jitariuc folosește acuzativul. Recunosc, mă impresionează oricine se străduiește să se exprime corect.

O să mai merg la Webstock?
Consider că ar fi o greșeală să nu. În fiecare an te actualizezi cu ce se întâmplă pe internet. E datoria noastră să ținem pasul cu propria creație. Poate ar fi mai multe de spus. De fapt sigur sunt, dar am lăsat să treacă zilele. E final de lună, amintirile s-au subțiat în emoție. Am păstrat ceva de la Pavel Bartoș. Să nu te mulțumești cu o viață confortabilă dacă îți dorești mai mult. Să vă ajut. Dacă aveți un loc de muncă care vă asigură traiul zilnic, nu uitați de vise. Nu permiteți plata pentru uitare.

În secunda aceasta, într-o dispoziție dispusă la confiență, mă bucur că am ținut cu dinții la un stil de viață. Mă refer la literatură. Literatura reprezintă un stil de viață, iar uneori sunt atât de fericită. Mă îndepărtez de Webstock. Revin la Webstock.

O să merg la Webstock și în 2020. Felicitări echipei. Reverențe.

Cine nu se obișnuiește cu viața ușoară?!

Ca orice femeie modernă, am zile când îmi pun mănușile de latex și intru la curățenie. Nu sunt prea bucuroasă atunci! Mă consolez cu ordinea de după, cu senzația de curat. Seara mă bag în așternutul alb și mă zvârcolesc în tot patul. Ca Motan, dacă ar fi ajuns înaintea mea! Se dă o luptă între mine și el. Cine ocupă primul patul proaspăt schimbat?!

Uneori, atenția acordată unor locuri pentru a îndepărta praful, spoturilor de pe hol sau marginilor întrerupătoarelor, ba chiar mânerelor de la uși, mă ține departe de telefon. Inactivitatea de pe platformele de socializare mă dă de gol. Uneori sună telefonul, iar Făt Frumos deja îmi apreciază calitățile de gospodină. Ah, dai cu aspiratorul, ce femeie! Auzi, tu să nu mă lauzi pentru ordine și curățenie. Este ceva ce trebuie făcut. De ce nu mă apreciezi pentru tot ce ți-am citit din Russell seara trecută? Ce femeie nebună! Cum să transformi ASTA în cearta? Cele mai multe. N-am mai ascultat. Am aruncat șervețele pe jos cu ciudă. Am descoperit șervețelele de la dm și abuzez de ele.

Detest zilele de ordine și curățenie. Mă țin departe de citit, de scris, de lenea sebastiană. Chiar am specificat în dialogul cu Făt Frumos. Tu știi ce puțin am citit săptămâna asta, știi?!

Când am fost mică, am dormit cu pisici, câini, iezi, miei și purceluși în pat. Uneori găseam căpușe pe mine, alteori pureci. Îndepărtam paraziții și adormeam la loc. Nu-mi păsa de lenjerie, de culoarea ei. Nu mă interesa când a fost schimbată ultima dată. În prezent, oriunde călătoresc, prima condiție pentru a accepta camera are legătură cu albeața cearșafurilor.

Mofturi, mofturi! Maică mea în urma mea așa zice.

Mofturi, se prea poate! După ce am plecat de acasă, după ce am terminat facultatea, l-am cunoscut pe tatăl Marei. Cu el am trecut de la mirosul de cimbru de pe câmp la miros de Chanel în mașină. Domnul, după obiceiul mamei sale, obișnuia să toarne o sticlă de parfum în portbagaj. Și eu fac asta în zilele noastre. Firește că nu torn Chanel!

După ce am născut-o pe Mara, o minunată doamnă a venit să mă ajute la ordine și curățenie în casă. I-am cerut doar să aspire, să spelele podelele și să curețe ușile. Știți, Mara se târăște pe jos! Mi-am justificat cererea și poziția superioară cu mâinile transpirate. O senzație de rușine mă trimitea să mă îngrop undeva. M-am obinuit. Cine nu se obișnuiește cu viața ușoară?! Doamna minunată a avut grijă de mine în toate felurile și chipurile. Treceau elfii prin casă, prin dulap, prin coșul de rufe, pe la mașina de spălat. Uneori mă aștepta și cu ceaiul după ce o lăsam pe Mara la grădiniță.

După despărțire, nu am predat numai cheile de la casă, ci și pe minunata doamnă. Destul de repede am descoperit că WC-ul meu se murdărește. Ciudat! Mi-am zis asta cu nasul aplecat în toaletă. N-am mai văzut așa ceva! Înainte de Mara, chiar dacă văzusem, nu mă interesa. După Mara, totul era curat ca prin magie.

Magia am recuperat-o cu Domestos și cu Denkmit. Mănușile de latex, galbene, de ce nu?!, au ajuns un produs achiziționat la fiecare vizită în drogherie.

Îmi lipsește minunata doamnă? În fiecare zi în care îmi pun mănușile, în fiecare dimineață friguroasă când o las pe Mara la școală, iar acasă mă așteaptă doar Motan ca să se așeze lângă mine și să doarmă.

Cresc eu mare, promit, iar atunci o să revină magia în casa mea. Până atunci mă urc pe mătură, pun mănușile, frec nervoasă toaleta și șterg capacul cu șervețelele biodegradabile de la dm.

Firește că aceasta este o reclamă pentru dm. Sunt un ambasador redutabil.

Denkmit și să fie curat!

Foto: Bogdan Mosorescu

Piața Roosevelt. Viața adevărată are loc fără dumneavoastră

Consumul de spectacole de teatru, în provincie, duce la un sentiment familial. Teatrul Național Timișoara realizează uneori o simbioză cu publicul. Actorii și spectatorii conviețuiesc avantajos prin spectacole care distrează.

Spectacolul Piața Roosevelt, de Radu Afrim, cheamă oamenii să gândească în pauze. …ca și când viața căreia i-ați fost destinat ar avea loc în altă parte. Ea există. Există în alt loc. Dar la un moment dat ați ratat o bifurcație. O singură dată, o decizie greșită. Iar acum, viața adevărată are loc fără dumneavoastră. Apoi râsete.

Cugetarea de mai sus îi aparține lui Bingo, personajul Claudiei Ieremia. I s-a potrivit mănușă. Mi-am zis asta și în timpul spectacolului. Care altă actriță de la Național putea să rostească mai sever, mai sârguincios?! La fel cum Alina Ilea, Aziza pe scenă, și-a lipit pur și simplu de corp personajul.

Consumul de spectacole de teatru, în provincie, duce la un sentiment familial. M-am așezat pe scaun în sală ca la masa de duminică de la mama.  Dacă aș avea o masă de duminică la mama. Nu am, dar sentimentul rămâne și oricine poate să se transpună. I-am sorbit din priviri pe actori. Ah, uite-o pe Alina! Victor! Cătălin! Claudia! Călin! La acest spectacol, cu scuze, dar fundul lui Călin a atras multe priviri feminine din sală și nu numai.

Spectatorii râd la acest spectacol. Râsetele se întrerup. Pauză de gândire. În aceste pauze, m-a impresionat Andrea Tokai. Personal, consider spectacolulul Piața Roosevelt, spectacolul Conchei. Celelalte personaje îndeplinesc roluluri secundare, de susținere și evidențere pentru Concha. O imensă forță de seducție se desprinde din personaj, prin interpretare. Uneori greu îmi puteam dezlipi ochii de la. Îmi venea ușor când trecea Călin prin față, am avut noroc și cu locuri în primul rând.

Cine locuiește la Timișoara și n-a ajuns la spectacol, să-și facă timp. Cine nu locuiește, dar vizitează, să-și facă timp. Cine citește aici, să-și facă timp.

Aș fi curioasă dacă m-ați contrazice.

Ne vedem la teatru!

Foto: Bogdan Mosorescu

Webstock. Dacă i-aș duce Marei un mesaj de la Shelly

Zbor mâine spre București. Particip pentru a doua oară la conferința Webstock. Pe scenă o să urce și Shelly. Mara mea este fană Shelly.

Din acest motiv o să vă povestesc despre o ambulanță sosită în miezul zilei acum 20 de ani. Mai bine de 20 de ani. În cartierul meu mărginaș din Drobeta Turnu Severin, întâlneai atitudini specifice satului. Copiii își făceau de rușine părinții dacă nu se conformau datinilor. În special fetele aduceau năpasta în familie. Vremurile începuseră deja să se schimbe, dar nu și gândirea bunicilor și părinților.

Din această cauză întâlneai uneori fete la vârsta măritișului care începeau să se rotunjească. Fel și fel de reacții se iveau în urma lor. Șușoteli la tot pasul, dar și trageri de mână ale copiilor care încercau să se apropie și să vorbească cu.

Până se pricep exact ce se întâmpla, am privit în urma câtorva ambulanțe care duceau la spital fete sănătoase, dar accidentate. După accident multe se măritau. Ultima ambulanța în urma căreia am privit m-a înfuriat pe părinții mei.

Nu era prima dată când mințeau, când nu dădeau o explicație. Fata care a plecat la spital nu s-a mai întors. Cele mai multe reveneau și se măritau. Una nu s-a mai întors.

Prin 1994 încă îți făceai familia de rușine dacă rămâneai gravidă fără să fii măritată. Acele vremuri nu sunt neapărat ale mamei mele, ci reprezintă o epocă de mijloc. Eu începeam să gândesc singură. Să fac deducții. Să asociez. Mama încerca să mă țină departe de adevăr, să mă protejeze și să mă mărite virgină.

În 2019 eu sunt mama. Mara are nouă ani și trăim o epocă de mijloc, între gândirea actuală și gândirea ei viitoare. Nu mă interesează să cresc un copil pentru reprezentările vremurilor trecute. Am stabilit regulile familiei noastre, iar învățarea ocupă abia locul 3. Pe primul loc avem sănătatea, urmează joaca și abia pe urmă învățarea.

Prin joc și joacă înaintez cu Mara. Alung toate ambulanțele din viața noastră, acele adevăruri falsificate și trecute sub tăcere. La conferință o să-l rog pe Shelly să mă ajute să fiu o mamă cool. Aș fi. Dacă i-aș duce un mesaj de la Shelly, Mara mea m-ar ridica în slăvi. Doresc să fiu ridicată în slăvi de copilul meu. Să mă înțeleg cu. Să nu-l mint. Să nu-l protejez nejustificat.

Pentru mine Webstock-ul de anul acesta e un mijloc de a ține pasul cu Mara, cu viitorul, cu reprezentările actuale ale vremii.

Pe mâine!

Foto: Romina Popescu

Spune ce vrei, dar întoarce-te acasă

Pentru o vizită la dentist, am scos-o pe Mara de la ore mai devreme. În curtea școlii, un copil de la grădiniță plângea lipit de poartă. A întrerupt lamentația câteva secunde. M-a zărit printre zăbrele. A reluat lamentația după ce am trecut de el. A trecut o mamă pe lângă el, nu mama.

Mara s-a zgâit la el. Nimeni nu poate să ignore plânsul unui copil. Mara, îmi amintesc de tine. Așa ai plâns și tu luni de zile. Văicăreala unui copil după mamă declanșează instant tristețe. Programul genetic l-am ignorat. Nu m-am aplecat să-l îmbrățișez, să-l liniștesc. Convențiile sociale au fost respectate. N-am atins copilul nimănui lăsat în grija unei instituții. Copilul m-a atins pe mine sufletește, semnificația plânsului.

În primele luni de grădiniță ale Marei, din cinci zile, în patru plecam plângând. La prânz, în drum spre casă, cu un zâmbet pe tot chipul, Mara răspundea mereu că nu știe de ce plânge dimineața. Îmi place, mama, la grădi. Ne-am obișnuit în timp. S-au adunat luni, au trecut ani. La început nu m-a interesat de nici un fel socializarea cu părinții. Refuzam orice activitate în afara școlii. Într-o zi Mara mi-a comunicat cu tristețe că ea nu a fost invitată la petrecerea lui. Din acel moment a devenit clar că plăcerile noastre nu coincid, iar eu am obligația să țin cont de nevoile ei.

Am ajuns la zile de naștere, în parc, în vizită, la concerte. M-a scos Mara la evenimente în piață. Fără a cere cineva dovezi sau argumente, am demonstrat că în orice activitate neplăcută, chiar detestată, poți să descoperi un oarecare farmec prin abordare. La atitudine am avut de muncă. La primul concert în piață cu Mara m-am certat cu niște părinți și câțiva adolescenți. Într-adevăr abordarea schimbă dispoziția, dar nu caracterul. Acționez și reacționez la mârlănia oamenilor.

Altfel s-au petrecut lucrurile la ultimul concert la care am mers împreună. Pe drum, cu capul plin de Wittgenstein, de parchet, apartamentul comunist suportă o rașchetare, un aparat netezește un lemn lipsit de noblețe, am parcat mașina, am coborât, ne-am luat de mână și am întrebat: Cum ai descrie tu relația noastră?

În parcare la Shopping City, datorită unui turneu organizat de Carrefour, Live&Crunchy, timișorenii au avut șansa de a asculta live Holograf și Andra. Firește, Mara m-a tras de mână cât mai aproape de scenă. Statura, curiozitatea și fascinația o împing mereu în rândurile din față. Când l-a zărit pe Dan Bittman, mi-a făcut semn să mă aplec. De ce e bătrân? Am privit și eu pe scenă, l-am văzut pe Bittman. Pentru că și la bătrânețe continuăm să facem ceea ce ne place, iar 5 Gang, ce asculți tu, dacă asta le e vocația, vor cânta și la o vârstă înaintată.

Spune ce vrei, dar întoarce-te acasă. Publicul fredona, Dan Bittman îndemna. M-am lăsat purtată de val și am strigat. Mara s-a rușinat puțin. Mama!!! M-a tras de mână, atenționare. Seara la duș, a fredonat. Spune ce vrei, dar întoarce-te acasă. Mama, tu nu auzi ce cânt. Nu vrea să aud. O fană 5 Gang a îngânat Holograf. S-ar putea să nu fie cool, dar nu am întrebat și m-am abținut de la comentarii.

Înainte de concert, am dat o tură. Ador turele. Văd oameni, iau aminte de comportamente, privesc nestingherită chipuri, ținute, burți, pantofi, buze umflate. Zâmbesc la unele persoane. Zâmbesc cu. M-am oprit prinsă de nas de mirodenii. Chef Ciprian Ogarca și-a etalat abilitățile. La microfon anunțau ofertele Carrefour, iar eu deja făceam cumpărături în gând, îmi completam farfuriile și castroanele. Mă încântă Carrefour-ul la partea de vase de bucătărie. Găsesc ce vreau, ce nu vreau, dar e necesar. Recipient mic pentru ardei iute tocat mărunt cu pătrunjel, sare și piper de exemplu.

Mara a cerut un balon. Am discutat despre balon. În plină argumentație, a urcat Holograf pe scenă. Mara m-a tras de mână cât mai aproape de scenă. Statura, curiozitate și fascinația o împing mereu în rândurile din față. Când l-a zărit pe Bittman…

Spune ce vrei, dar întoarce-te acasă. 

Foto: Zenobia Lazarovici

Loc: Jecza Gallery

E tata, a ajuns acasă. O să râd. O să plâng. O să fiu lăsată în pace

Dacă nu considerați arta o pierdere de vreme. Dacă. Dacă nu vă dați ochii peste cap când nu înțelegeți manifestările artiștilor. Dacă. Prea mulți dacă, utili și inutili, în funcție de plăcerile indivizilor.

În 20 septembrie o să aibă loc deschiderea oficială a expoziției Bienalei Art Encounters 2019, curatoriată de Maria Lind și Anca Rujoiu. Ușa m-a speriat deja de două ori. A trântit-o vântul. Nucul din spatele blocului se îndoaie. Nici el nu are încredere să atingă părțile verticale ale clădirilor. În casă miroase a pui, am băgat unul la cuptor. Sunt neliniștită, pieptul îl simt greu. Nu mă pot aduna să scriu despre cea de-a treia ediție a Bienalei cu peste 60 de artiști din întreaga lume. M-a speriat ușa. Mereu tresar când o ușă se trântește. E tata, a ajuns acasă, iar felul de a deschide ușa indică dispoziția. O să plâng. O să râd. O să fiu lăsată în pace.

Orice ușă trântită în lumea asta mă retrimite în copilărie. Zgomotul declanșează supraviețuirea. Atac sau fug. Din fața tatălui nu am fugit. Nu am atacat. De mama fugeam. Nu o puteam lua în serios când amenința sau ridica mâna. Nucul se îndoaie mai tare. M-am ridicat și am închis ușa. Să rămânem în copilăria mea. M-au trimis acolo ușa trântită și niște scaune de lemn de la conferința Art Encounters.

În timpul prezentării, Anca ne-a purtat elegant, lucid și cu zâmbetul pe buze prin programul Bienalei din acest an, am fost poftiți să privim niște scaune. Greu m-am ridicat. Perna pe care mă tolănisem, dar și imensele tocuri m-au reținut așezată. M-am urnit ca să nu stric momentul. În colțul încăperii, cu multe scaune adunate, mi-au picat ochii pe un scăunel.

Mult timp în familia mea am mâncat la masa rotundă. O masă rotundă, joasă, cu patru scăunele. Îmi amintesc mândria tatălui când venea cineva în vizită și era poftit la masă. Scoteam masa, o roteam pe scândură până în mijlocul camerei, o întorceam, așezam fața de masă, ceva în carouri îmi amintesc acum, dădeam scăunelele din mână în mână. Era momentul nostru artistic, ne asemănam, zic acum, cu o familie de circari. Un număr de interpretat, spectatori și satisfacție, zic bine acum. Mă susține și fața de masă. Pot să jur că materialul provenea dintr-un rest din croitoria lui bunică mea. Ori noi, fetele, avem ceva bermude din acel material, ori tatăl o cămașă, ori mama un capot. Cineva avea ceva, asta e sigur.

Habar n-am cum știu niște lucruri, masa rotundă și scăunelele, dar până ceva nu-mi declanșează amintirea, par complet uitate. Întâlnirile cu arta reprezintă întâlniri cu tine. Arta te aruncă în trecut, te duce în viitor. Arta provoacă detașare de false probleme intense ale cotidianului.

O să pun punct. Îmi lipsește coerența. Ne vedem la tururile ghidate cu artiști și curatoare. În prezent râdem înainte de toate.

Foto: infi.ro

Nu o să fiu vreodată descrisă ca o femeie serioasă

De jumătate de an sunt ambasador dm. Aproape le-am testat toate produsele, în special cele de curățenie. Când am început, s-a potrivit cu o schimbare din viața Marei. Am introdus deodorantul în igiena ei zilnică. Am avut despre ce să scriu. A urmat un articol despre scutece, apoi s-a lăsat tăcerea. Nici un produs nu s-a mai legat de vreo întâmplare cotidiană. Eu n-am știut să introduc.

Citesc tot ce-mi pică în mână de Virginia Woolf. Viitoarea colecție a Tricoului îi este dedicată scriitoarei. Aseară parcurgeam paginile romanului Între acte și am încremenit pe canapea cu ochii pe muget de vacă. Memoria, într-un efort nesusținut de teorie, mi-a servit două elemente de înțelegere ale autoarei: trivialul și poezia. Se împletesc ingenios în orice carte a Virginiei Woolf.

Așa se face că am rememorat ultima săptămână. Într-o zi spălam capacul de toaletă cu șervețele de la dm când mi-am zis. Nu-mi place de mine. În timpul ăsta m-am ridicat în picioare și mi-am așezat o șuviță care îmi gâdila nasul. După naștere m-am concentrat intens pe persoana mea, alcătuire și convingeri. Probabil aducerea pe lume a unei ființe m-a șocat. O glorie indelebilă a intelectului care a provocat autodidacticismul. Atunci l-am apucat pe Freud și nu l-am mai lăsat. Azi recitesc Opere Esențiale.

Nu-mi place de mine deoarece uneori mă pun în situații despre care știu sigur că în timp nu aș face nici un efort să le întrețin. Mă refer la conversații cu anumite persoane, pe anumite subiecte. Totuși vorbesc și țin să mă fac auzită. De ce?

Cum nu am un răspuns, simt că nu-mi place de mine. Mă dezamăgesc pe mine, lupt împotriva mea, iar eu asta am decis să nu mai fac. În vârtejul de gânduri, am lăsat vreo două șervețele în chiuvetă. Am uitat de ele, le-am acoperit cu sticle de produse, am dat drumul la apă. La un moment dat le-am apucat, le-am stors și bucăți din șervețele și-au făcut loc printre degete.

Nu sunt o persoană matură. Am doze de maturitate. Cât pot aprecia, nu o să fiu vreodată descrisă ca o femeie serioasă. Dezvoltată intelectual, fizic, prin înfățișarea mignonă, nu impun. Încă mă confundă lumea cu o fată derutată care nu stăpânește reprezentările lumii.

Reprezentările lumii le stăpânesc. Atunci am strâns puternic șervețelele. E atât de greu să fii interesant în ziua de azi. Mi-e atât de greu să fiu luată în serios. N-am răbdare, iar răbdarea e uneori supraevaluată, consider eu. Am zâmbit la pumnul strâns, indicator de furie. Câteva gospodine mi-au replicat că au renunțat la șervețele. Nu sunt biodegradabile. M-am obișnuit cu reprezentarea de gospodină ratată. Ba chiar îmi face plăcere. În casa mea țin să mă simt bine, insist să-i fiu stăpână, nu să îngenunchez după reprezentări trecute și patriarhale ale rolului femeii.

Șervețelele de curățare de la dm pentru capacul de toaletă sunt biodegradabile. Puteți să ștergeți și să le aruncați în WC. Am verificat.

Dozele mele de maturitate sunt în proporție justă cu dozele de imaturitate. Așa am descoperit părți care nu-mi plac la mine într-un stil de viață onest cu mine însămi.

Nu vreau să supăr pe nimeni, dar mai ales nu vreau să mă supăr pe mine.

Acesta este un articol reclamă la șervețelele biodegradabile de la drogheria dm.

Foto: Bogdan Mosorescu

Obișnuințe transmise din gură în gură: Ne trage curentul de la ferestrele deschise!

În urma unui episod de slăbiciune fizică petrecut ieri, îmi vine firesc să vă povestesc despre Compendiul de Ipohondrie Română realizat de Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria alături de Radio Guerrilla.

Am un cumnat extraordinar. Pe lângă afecțiunea pe care mi-o poartă, are grijă de mine cu zel. Imediat după ce a aflat de gheara care îmi strânge inima, cred că așa m-am exprimat, m-a îndemnat să chem salvarea. De pe litoral îi era imposibil să ajungă la mine. Nu cumva să mergi la urgențe, nu te bagă nimeni în seamă. Cheamă salvarea, așa o să fii îngrijită!

Lăsând la o parte sentimentele, m-am trezit zâmbind, strâmb, adevărat! Există în Compendiu un capitol dedicat Abuzatorului de Salvare sau Ninonino Fără Rostus. Persoana aceea care încearcă să se salveze cu fiecare ocazie, deși nu se află niciodată într-un pericol medical real. Citat din Compendiu.

Lectura Compendiului am făcut-o într-o seară. Am citit pe sărite. Am căutat informații despre detoxifiere, gluten, bio, antibiotice. Despre detoxifiere am căutat prima dată. Diploma mea mă îndreptățește să mă numesc filolog. Nu și vocabularul meu. Ani de zile am făcut și eu cure de detoxifiere până când o prietenă, un fel de geniu modern, m-a întrebat dacă știu ce înseamnă detoxifiere.

În dicționar o să găsiți detoxificare și următoarea explicație: acțiune metabolică prin care este neutralizat un produs toxic sau este transformat într-un produs cu toxicitate redusă.

Când am călătorit în Ibiza, la nunta fotografului meu simandicos, Diana Bodea, efectuam o cură cu lămâi. La slujbă am participat cu sticla de apă cu lămâi. Mă detoxificam. Înțelegeți acum ciuda mea gramaticală!

Să trecem peste și să îmi permiteți o reverență pentru inițiativa celor de la și de la. I-am numit mai sus, să nu exagerăm! Pentru mine a fost ca sunetul clopoțelului. Mereu m-am simțit bine și liberă când suna de ieșire de la ore. O mulțime de boli închipuite s-au anulat. Obișnuințe transmise din gură în gură ca niște adevăruri absolute ne-au complicat viața. Gresia rece ne îmbolnăvește! Ne trage curentul de la ferestrele deschise! Crema de gălbenele are o putere nemărginită! Etc!

Mi-ar plăcea să ajungă la cât mai multe persoane acest Compendiu. Eu îl împrumut pe al meu. Lăsați un comentariu. S-ar putea să vă scape de multe neliniști.

Vă las acum, am o programare la doctor, gheara de pe inimă e tot acolo, doar că nu mai strânge.

Să râdem înainte de toate!

Foto: Bogdan Mosorescu

Cine știe să se adapteze, supraviețuiește. Profi 1000 de magazine

În 2002, când am venit la Timișoara să studiez, am locuit pentru un an de zile pe strada Negoiu la un bloc turn. Lângă bloc, era deschis un magazin Profi. Încă mai este.

Primeam de acasă bonuri de masă și mergeam în Profi la cumpărături. Spațiul din magazin și diversitatea produselor îmi provocau o plăcere vie. La vitrina cu mezeluri, oricare mi-ar fi fost cererea, în minte îmi răsuna una dintre învățăturile tatălui. Mâncați puțin și bun. Întotdeauna bun. Mai sunteți și fete, rămâneți slabe!

Toată facultatea m-am hrănit puțin și bun. În anul II m-am mutat la cămin, dar cumpărăturile le făceam tot la Profi. Au trecut anii. Strada Negoiu a rămas în urmă. La fel și căminul.

Într-o zi conduceam prin oraș și mi-au picat ochii pe un magazin Profi nou deschis. I-am aplaudat. Am gândit: Cine știe să se adapteze, supraviețuiește!

În prezent, Profi deține 1000 de magazine. Când politicos și seducător m-au invitat să mă alătur aniversării, nu am ezitat. Am acceptat cu încântare. Un magazin cu multiple și intense semnificații pentru mine m-a implicat în existența lui.

Întregul eveniment, așa cum tot răspund la întrebări de vineri, pe lângă organizarea impecabilă, s-a remarcat prin bun gust. Piața Libertății a redat o primăvară sofisticată. Experiențele digitale m-au distrat. Nu-i ușor să distrezi oamenii, dar celor de la Profi le-a ieșit glorios.

În magazinele Profi din țară există o campanie în desfășurare. Până în 23 iunie oricine poate câștiga premii. E atât de simplu! Vă explic. Cumpărați (minimum 30 de lei), scanați la infochioșc și puteți câștiga pe loc un voucher de cumpărături sau o mașină Renault Captur. Cum ziua mea este în 21 iunie, cu noroc și bonuri scanate, unul din cele 10 Renault Captur ar putea fi al meu. Ce mai poveste ar fi atunci!

Țineți minte să scanați bonul! Norocul nu are preferințe.

La mulți ani, Profi!