Viața la țară 2020. Ori ne educăm, ori ne dăm obștescul sfârșit din civilizație. Campania dm și SOS Satele Copiilor

Drogheria dm are o campanie aplaudată ca într-un delir de mine. Cumpărați anumite produse, iar o parte din venituri merg la copiii din SOS Satele Copiilor. Orice sumă ajunge la satele din România mă bucură peste măsură.

Când vine vorba despre civilizație, România se împarte clar în două. La oraș începem să ne numim cetățeni. La sat am rămas aceiași hoți de oi etichetați de Bismarck. Nostalgicii satului românesc nu or să fie de acord de mine. Viața simplă și fericită de la sat, închipuită de altfel, îi ține departe de realitate. Prea puțini români de la sat, statistic, trăiesc în condiții decente.

Eu n-am trăit niciodată la sat, dar am trăit ca la sat. La un an de la nașterea mea, tata și-a mutat familia din confortul unui apartament într-o casă pe deal, într-un cartier mărginaș. De aplaudat, nu s-a mulțumit cu puțin, și-a dorit condițiile oferite de o casă unor copii.
În realitate, în primii ani am locuit cu toții într-o cameră cu ciment pe jos. O consecință, enurezisul. Adică am făcut pipi în pat până aproape la vârsta de zece ani. Stop! Nu se întâmpla uneori, ci în fiecare seară. Biata mea mamă! Ne încălzeam la teracotă. Doar vara ne permiteam să ne împrăștiem prin casă. Iarna nu includea intimitate. Așa că nu mă încântă părinții care dorm cu pruncii în pat. De ce anume să-i supui la așa ceva? Să se trezească într-un moment nepotrivit?! Eu m-am trezit. Sora mea s-a trezit. Să trecem peste. Mi se pare și acum la fel de dezgustător. Atunci mi s-a părut și înfiorător.
Am crescut. Construcțiile au înaintat. Două dormitoare, o bucătărie și o baie puteau fi întrebuințate pe timp de iarnă. Restul încăperilor, tata a ridicat o casă imensă, ar fi dat bine tendințelor actuale. Să stai în frig ca să salvezi planeta. Să faci băi reci pentru sănătate. Să mergi noaptea în grădină dacă te trece numărul doi. Exact, curtea de acasă mai poartă în adâncurile ei, resturile a două haznale.
Iarna, când terminam programul de la școală, ajungeam acasă în jur de ora trei după amiază. Mamanu ajungea acasă după ora patru. Tata revenea seara. Prima dată făceam focul, apoi mă dedam la orice altceva. Am spart lemne. Am cărat lemne. Am făcut de prea multe ori focul la viața mea. Uneori trag cu urechea la zgomotul produs de centrală. Pare că aduce cu focul mocnit și zâmbesc. Nu-mi amintesc să mă fi plâns atunci de condițiile de acasă. Le luam ca atare. Nu condamn nici acum acea viață, dar mi-e imposibil să stau să ascult cum anume este ridicată în slăvi viața de la sat.

Condițiile de trai din satele românești sunt în continuare mizerabile. Igienă aproape nu există, iar civilizație nu există. Da, ca întotdeauna, există oameni gospodari. Gospodarii sunt prea puțini la număr ca să facă o diferență. Țăranii încă își fac nevoile în curte. Școlile de la sat funcționează fără băi. Vă amintiți haznaua? Nu e o închipuire, e o realitate. Profesorii de la sat se străduiesc sau nu pentru educația copiilor. Bursele se dau oricum preferențial. Mai mari la oraș, mai mici la sat. De ce? Pentru că la sat omul e mic și se mulțumește cu puțin. El supraviețuiește și își face nevoile în fundul curții.

Aici mai am puțin și cedez teoriei conspirației. Marile puteri ale Europei, în agenda lor secretă, ne vor neinstruiți pentru a avea forță de muncă ieftină. De unde poți cumpăra în prezent, vremuri în care toți ne cunoaștem drepturile, sclavi? Nu poți cumpăra sclavi, dar e posibil să creezi mână de lucru ieftină. Cine să muncească? Cetățenii Franței? Ai Angliei? Ai Germaniei? Firește că nu. Să muncească pe nimic hoții de oi, oricum nu au habar ce este aia civilizație și nu au fost niciodată doriți de Marile Puteri.

Fiecare leu care ajunge la copiii de la sate, în școlile lor, în bibliotecile lor, ne întărește pe noi ca popor. Ori ne educăm, ori ne dăm obștescu sfârșit din civilizație. România e mult mai mult decât cinci orașe mari și câteva sate în plin avânt turistic.

Aplaud frenetic campania dm. Cumpăr și ajut.

Să cumperi sau să nu cumperi lucruri pentru copilul nenăscut?

Să cumperi sau să nu cumperi lucruri pentru copilul încă nenăscut?
Unii refuză pentru că au permis credinței primitive în spirite bune și rele să aibă prioritate în fața rațiunii. Bunicii mei, ba chiar și părinții mei s-au supus acestor practici. Nu au făcut absolut nimic pentru nenăscuți. În timpul spitalizării mamei se organiza spațiul pentru copil.

Mamanu mă corectează când îi zic lui bebe pe nume. Să nu o mai fac. De ce? Pentru că nu e bine. De ce? Te umpli de de ce-uri dacă încerci să pricepi prejudecățile. Vă asigur că îmi disper mama. În viața mea, cât a ținut de mine, am renunțat la prejudecăți și stereotipii. Aleg să mă ghidez după rațiune. Dar în primii ani am fost crescută de un anumit fel de bunică, de un anumit fel de mamă. La nașterea mea mi s-au pus ursitori. Nu m-a strigat nimeni pe nume până la botez. Cunoașteți sau nu cunoașteți aceste practici.

Când am rămas însărcinată a doua oară, am așteptat până să dau de veste. În primul trimestru sarcina se fixează sau nu. De aceea păstrezi pentru tine ceea ce se întâmplă în interiorul corpului tău. După 13 săptămâni riscul se reduce. Bebe e în siguranță. După 13 săptămâni am început să povestesc despre. Într-o zi am scris pe blog și. V-am zis, aleg să fiu rațională. Dar. M-au cuprins din toate părțile îndoielile în decizia mea. Dacă o să se întâmple ceva tocmai pentru că am anunțat?

Puteți râde de mine. Eu râd de mine. Cum vreau să fiu. Cum aleg să fiu. Cum reacționez. Conflictul din mine mă rupe în bucăți. Mă adun din voință, cu lecturi, cu apel la modele. Episodul cu vestea despre bebe a trecut. Bebe se numește Mateiu. Dacă vă trece prin cap. Dacă nu vă trece prin cap. Da, Mateiu Caragiale m-a atras întotdeauna. O nouă superstiție mi-a dat târcoale zilele trecute. Când Mara a învățat să meargă, am încercat câteva modele de pantofi. Nici un model nu m-a convins, cu o excepție: pantofii de la Chicco. Talpa flexibilă și modalitatea în care susțin glezna ajută enorm copilul împiedicat care se străduiește să-și pună un picior în fața celuilalt.

Cu toate reducerile din weekend, mi-a trecut prin cap. Ia să vânez eu niște pantofi de la Chicco pentru Mateiu! Și iar m-au cuprins îndoielile, iar creierul de reptilă s-a făcut simțit pentru câteva secunde. Mi-am scuturat capul. Mi-am scuturat mâinile. Refuz credințele primitive! Refuz credințele primitive! Refuz credințele! Refuz. Am refuzat.

O să îndrăznesc să presupun că nu sunt singura care luptă cu asemenea apucături nedorite. Dacă aveți vreo metodă, o ascult cu interes. Între timp, mă apuc de un fel de fasole bătură, dar adaug și ardei copt în compoziție.

Foto: Bogdan Mosorescu

Am avut o grijă, să nu fac rahatul praf! Produsele Kerakoll m-au salvat, faianță albă ca o lebădă

În anul 2015 m-am mutat la bloc. Mi s-a povestit că în primul an de viață am mai locuit la bloc. Nu am nici o amintire de atunci. De când îmi pot aminti, eu mă știu la casă. Crescută la casă, cu o curte plină de animale și cu strada ca loc de joacă, viața la bloc m-a obligat să revin asupra felului de prezentare. Dialog repetat între mine și mamanu. Mamanu, ne lipsește beciul de acasă. Nu putem ține varză murată pe balcon. Mamanu, ne lipsește podul de acasă. Nu punem cârnații la uscat pe balcon. De ce? De ce? De ce? Din cauza mirosului.

Mirosurile reprezintă o parte esențială a conviețuirii la bloc. Nu există maniere când vine vorba despre miros. De aici am ajuns repede la concluzia că într-un apartament este nevoie de spațiu. Am început descotorisirea. Mamanu are o personalitate strângăreață. Am descoperit-o și în studiile lui Freud și Jung. Nu aruncă nimic. Totul se poate refolosi la un moment dat. Așa s-a declanșat războiul rece dintre două generații.

După descotorosire, am trecut la cârpeală. Sunt un cârpaci. Nu pot financiar să închid apartamentul și să-l dau în renovare unei firme. În loc de, repar, recondiționez, înlocuiesc. Am recondiționat ușile. Ușile aveau puterea de a mă face să plâng. După uși, am dat jos faianța din bucătărie și baie. M-am simțit grozav stând în spatele meșterului în timp ce lovea faianța. Distrugerea seduce prin promisiunea reînnoirii. Am vopsit ușile unui dulap, am vopsit ferestrele. În câțiva ani am schimbat fața apartamentului, iar cel mai mult a contat rașchetarea parchetului. În prezent derulez proiectul Balconul. O altă transformare care m-a solicitat. De câteva zile am vopsit faianța. O vopsea specială pentru, m-a scutit de înlocuire.

După ce am adoptat minimalismul ca stil de viață, un minimalism adaptat, am început să caut activități legate de designul interior. Interesul m-a purtat la seminarele Tempini. Am participat la vreo trei. Ce mai mare realizare? Socializarea. Când am întrebat de vopsea, inginerul Rareș Bradeanu a intermediat întâlnirea mea cu cei de la Casona. Serviciile profesionale de consultanță mi-au pus la dispoziție una dintre cele mai bune vopsele.

Ambele balcoane le-am vopsit în alb cu produse de la Kerakoll. Am avut o grijă. Să nu fac rahatul praf, vorba lui mamanu. Am urmat pașii pentru vopsire. Am cumpărat lavetă specială. Am cântărit exact cantitățile. Am șters faianța ca în filmul Karate Kid, o activitate aparent inutilă, dar tocmai Keragrip Eco Pulep îmi fixează chiar în timp ce scriu vopseaua pe faianță. La final m-am pricopsit. Am o faianță albă ca o lebădă.

Am cârpit. Cârpesc. Mai am de. Să refac instalația electrică. Să schimb ușa de la intrare. Să înlocuiesc biblioteca. Multe de făcut, multe de citit, un copil de născut.

Notă: Recomand produsele Kerakoll.

Destul e destul! Bienala timișoreană de arhitectură Beta 2020 s-a încheiat

Ieri am anunțat că urmează să devin pentru a doua oară mamă. Mă simt mult mai bine de când am dat publicare articol. În ultimele luni, de câte ori scriam, mă apăsa ceea ce nu voiam să dezvălui. V-am mărturisit că mă grăbesc să termin niște cărți, Diplomația lui Kissinger și Mari gânditori politici. Motivul l-am lăsat nerostit. Mă grăbesc deoarece mintea mea se încețoșează. Nu dorm mult de la sarcină, dar tot mai des dorm pe mine. În acestă stare ritmul de a citi s-a încetinit.

E un blog personal. Scriu despre mine, iar când ascund ceva, nesuferita senzație de impostoare mă copleșește. Lupt de ani de zile cu această senzație care mă urmărește, iar o sarcină ascunsă i-a creat condiții favorabile de dezvoltare. Ieri am pus frână. Destul e destul!

La ce vă gândiți când auziți Destul e destul? La o mamă cu mâna în șold care își ceartă copilul? La un partener gelos? La un tată exasperat? La expoziția Enough is Enough care a avut loc în cadrul Bienalei de arhitectură Timișoara? Poate unii ați participat. Poate unii ați auzit. Poate unii citesc acum, aici.

De la începutul lunii, la Timișoara s-a desfășurat Bienala de arhitectură Beta 2020. S-a încheiat în această duminică cu o proiecție de film In Comparison de Harun Farocki. Am participat la deschiderea expoziției Enough is Enough. Am ajuns la un eveniment despre managementul deșeurilor. Am ratat alte evenimente din cadrul Bienalei. N-am scris despre nimic. De ce? Pentru că dorm foarte mult pe mine și mă consum în griji de mamă nebună care e convinsă că va pica drobul de sare.

Mi-am ordonat azi gândurile și am decis să vă vorbesc despre scara blocului pornind de la Bienală. În orice bloc din România intri, dacă este ridicat înainte de 1990, te izbește, în afară de putoarea subsolului, o ambianță deprimantă. În orice bloc comunist, Dostoievski rescrie la nesfârșit condițiile de viață ale familiei bețivanului Marmeladov. Așa trăiesc milioane de persoane în România. Părăsesc apartamentul traversând o zonă care mâhnește profund sufletul. Revin în apartament traversând aceeași zonă.

În cadrul facultății de Arhitectură există specializări care ar putea să ne scape definitiv de hidoasa scară a blocului comunist. Planificare urbană, de exemplu. Sau Proiectare de interior. Sau Studiul formei și ambient. Sau. Soluții sunt, banii lipsesc, dar neputința nu se trage nici măcar de la buget, ci de la atitudinea românească. Merge și așa.

Condițiile de viață contează în sănătatea fizică și psihică a individului. Ca stadiu, românul e încă blocat în umplerea burții, dar întotdeauna se găsesc câțiva frumoși nebuni care să se lupte cu morile de vânt. La toate astea mă gândeam în timp ce am traversat hala de la muzeul Corneliu Mikloși pentru expoziția Enough is Enough. Ar fi sunat incredibil și în română. Pentru că Destul e Destul! Unii dintre noi înjurăm și dezaprobăm atitudinea Merge și așa. Unii dintre noi acceptăm să muncim în pătrățica noastră și să lăsăm deoparte plângerile pe rețelele de socializare.

Destul e Destul! Mai ales în România.

Timișoara Fashion Week. Andreea Manea și Pif Stephano, ei reprezintă speranța asemenea nou-născuților

Timișoara, ca oraș din România, etalează condiții de viață decente. Dacă o iei la pas pe străzi, nu te apasă resturile unei arhitecturi comuniste. Poziția geografică a ușurat această bucată de pământ de prostul gust întâlnit în orașele mici. Plânge sufletul românului când traversează sau vizitează orașe ca Petroșani. Mobilierul stradal și locurile de muncă marchează atitudinea locuitorilor. La Timișoara, prin comparație cu alte orașe ale țării, locuitorii își permit o paletă de emoții. Azi râd. Mâine plâng. Nu știu ce motive de râs are un locuitor de la Petroșani.

După 20 de ani petrecuți la Timișoara, aproape, susțin afirmația de mai sus. La Timișoara poți să trăiești decent. Decența este un lux în România. Dar Timișoara șchiopătează la capitolul modă. Rar întâlnești femei elegante. Ele există. Se plimbă. Își etalează rochiile. Lasă în urma lor un miros plăcut. Atrag privirile când pășesc prin Unirii cu bucurie. Dar sunt prea puține ca să facă o diferență printre cucoane și nașe. Moda la Timișoara aparține cucoanelor și nașelor. Acestor femei nu le spune nimeni cum anume să se îmbrace. Ele știu. De unde știu?! Nu am habar.

În acest oraș, printre aceste femei, o doamnă insistă să treacă dincolo de atitudinea obtuză a locuitorilor urbei în materie de modă. Mă refer la Rodica Costea. Chiar și în acest an de pomină, Rodica Costea a organizat Timișoara Fashion Week. Profit de rolul meu de autor al acestui articol și o felicit. Felicitări, doamnă, m-am delectat la prezentare cu acele neglijeuri animal print.

Personal, particip la Timișoara Fashion Week pentru a urmări creațiile studenților de la Arte. Ei sunt singurii care îndrăznesc, care nu s-au compromis prin rochii de nașă cu tul și dantelă cu aspect ieftin. O colecție nouă semnată de un designer trebuie să aducă o interpretare nouă, într-un stil personal. La Timișoara o dăm înainte cu rochiile de nașă. De aceea Cătălin Botezatu fură toate aplauzele. El îndrăznește, dar el trăiește la București și culege lauri la Timișoara.

În modă, Timișoara are atitudinea unei cameriste. O fată cu un chip șters, cu o rochie gri și cu mâini crăpate pe care le ascunde la spate. Îmi pare rău. Viața e scurtă, anul 2020 e infectat de-a dreptul, iar hainele frumoase ar putea să ne schimbe dispoziția. O rochie neagră, un parfum englezesc și niște bocanci de la Glăvan îmi asigură o dispoziție glorioasă.

Mă opresc. Insist să-mi controlez sinceritatea. Unii nu or s-o aprecieze. Înainte de punct, notez numele Andreea Manea și Pif Stephano. Ei reprezintă speranța asemenea nou-născuților. Poate Timișoara o să îndrăznească, iar scopul Rodicăi Costea, să pună Timișoara pe hartă în lumea modei, o să fie atins.

Între timp, reverențe doamnă pentru muncă și dedicare.

Noaptea bufonilor. Richard Bovnoczki m-a făcut să pierd contactul cu mediul ambiant

Afară plouă. Omleta mi-a ieșit gustoasă, dar inaspectuoasă. Motan încearcă să ajungă la mine pe burtă. Laptopul din poală îl împiedică. Cana de ceai e goală. M-am visat acasă la Severin. Se făcea că-l ajutam pe tata să scape de inundație. Apa ieșea din podea. Curgea pe pereți. Mâine am întâlnire la notar cu contabilul. Așa vin gândurile. Nu le pot ordona. Nu le pot aduna în jurul spectacolului Noaptea bufonilor.

Noaptea bufonilor este ultimul spectacol la care am mers din cadrul festivalului FEST – FDR organizat de Teatrul Național Timișoara.  L-am ales pentru cele două nume: Cehov și Shakespeare. Cedez oricând la auzul lui Cehov. Citesc orice semnat de. Vizionez orice inspirat de. Mi-ar plăcea să scriu ca. La spectacolul Noaptea bufonilor proiectat de Unteatru am mers ca la pomul lăudat. Nu poți să dai greș cu texte semnate de Cehov și Shakespeare. Greș nu am dat, dar nu mi-a plăcut. Oricât m-am străduit, și m-am străduit, povestea de pe scenă nu a ajuns să mă stăpânească. S-a întâmplat altceva. L-a descoperit pe Richard Bovnoczki.

M-am bucurat de revederea lui Marian Râlea, dar când interpreta Richard Bovnoczki uitam să respir. Glasul lui exercita o atracție covârșitoare. Vă dau exemplu hipnoza. Când te afli în transă, se reduce sensibilitatea la stimulii exteriori. Pierzi contactul cu mediul ambiant. De câteva ori, jocul lui Bovnoczki m-a făcut să pierd contactul cu mediul ambiant. Doamna din fața mea dispărea. Sala întreagă dispărea. În acea stare de conștiență modificată am savurat viața. M-am simțit vie și încrezătoare. Am părăsit sala într-o dispoziție glorioasă. N-aș putea să leg două cuvinte despre povestea spectacolului. M-a acaparat actorul și forța acestuia.

Într-un festival descoperi actori necunoscuți și experimentezi stări sufletești care te încarcă maxim cu emoții. Constituie acesta un motiv să ieșiți la teatru, să cumpărați un bilet la un spectacol? Da și nu. În funcție de educație, oamenii pândesc sau nu pândesc stări de spirit. În funcție de educație, ținem evidența banilor sau înregistrăm stări de fericire deplină.

Plouă afară. E plăcut să numeri bani. E o bucurie să savurezi un ceai cald cu un motan încolăcit la picioare. E îndestulător să rememorezi momentele euforice ale vieții. Pentru aceste momente viața merită din plin trăită.

Foto: Bogdan Mosorescu

Iona. Am fost curioasă de spectacol, nu m-a interesat piesa

A început Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești.
Sau.
Pe scurt. A început FEST-FDR.
Știți ce trezește cu adevărat interesul la acest festival? Posibilitatea de a vedea în carne și oase actori din provincie care altfel ar rămâne necunoscuți publicului larg. A trecut un an de când actorii teatrului Maria Filotti, cu spectacolul Cântăreața cheală, mi-au produs o impresie atât de puternică. Mirarea personală, într-un scurt schimb de replici cu Emilian Oprea, l-a determinat pe acesta să exclame: De ce ești așa surprinsă?! La Brăila sunt actori foarte buni! Sunt! De acord! Dar de unde să știu eu asta? Locuiesc la Timișoara. Consum spectacolele Teatrului Național și uneori spectacole de la București.

Un festival oferă prilejul de a descoperi actori buni de pretutindeni din țară. La ediția de anul acesta am ales două spectacole: Iona și Noaptea bufonilor.
Iona s-a jucat miercuri cu actori de la Teatrul Dramaturgilor Români. Pentru că nu mi-am amintit prea mult despre piesa lui Marin Sorescu, mi-am propus să recitesc. Cum se numea drăcia aceea frumoasă și minunată, și nenorocită, și caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu? Impresionată de această frază, am memorat-o, iar subiectul, un pescar înghițit de un pește, mi-a fost suficient.
Am scos cartea din bibliotecă, dar înainte de a o deschide, m-am răzgândit. Am așezat cartea la loc. Nu mă interesează piesa, sunt curioasă de spectacol. La teatru merg pentru spectacol, pentru actori, pentru o stare de spirit.

M-am așezat pe scaun și am așteptat reprezentarea de pe scenă înfiorată ca înaintea unei prime întâlniri. Habar nu aveam cum o să fie. A fost cu muzică, cu filozofie, cu pus pe gânduri, cu scos din rutina zilnică. Nu ne punem cu nevoile. Zice Iona. O nevoie ține și de cultivarea stărilor de spirit. Actorii de la Teatrul Dramaturgilor Români mi-au captat atenția. M-am bucurat că nu am recitit piesa. Am simțit spectacolul prin prisma personajului reflector. L-am ascultat pe Iona. Am luat aminte la cugetări. M-a împresurat muzica. M-am simțit vie.

La final am aplaudat, o plată inegală pentru actorii de pe scenă. Dau stări de spirit și primesc zgomote înfăcărate sau nu. Aplauzele au loc în funcție de personalitatea spectatorului. Personalitățile de miercuri au arătat entuziasm. Reverențe.

Foto: Bogdan Mosorescu

Înapoi la școală cu abțibilde de la dm

Am încercat un experiment cu Mara. Înainde de a povesti despre, o să fac o scurtă introducere. Mara studiază la școală educație financiară. Acest lucru m-a încurajat să-i abordez depedența de a cumpăra orice obiect care are reclamă pe Nickelodeon ușor diferit. I-am acordat încredere. O numesc omul meu de încredere când o las câteva ore singură acasă. Înainte să închid ușa, mă întorc, îi caut ochii și o întreb: În cine am eu încredere? În mine.

I-am acordat încredere în ceea ce privește bugetul casei. L-am împărțit pe categorii. Am creat trei categorii: facturi, necesități, mofturi. De aici cheltuim, dar să ajungă până la final de lună. A priceput. A dat înapoi de la achiziții cu sclipici. La începutul lunii am îndrăznit mai mult. I-am dat cardul și am lăsat-o liberă în dm să aleagă ce are nevoie pentru începutul de școală. A venit la casă cu elastice de păr, culori, un pahar special pentru sport, spaghete pentru bolognese, quinoa, ciocolată pentru clătite, abțibilde. M-am uitat la toate. Nu am comentat. Am adăugat necesitățile mele. Eu sunt dependentă de șervețelele de bucătărie de la dm, hârtia igienică, pliculețele parfumate, pungile de gunoi, gelurile de duș și pasta de dinți.

Pe drum am discutat despre necesități și mofturi. Tot ce a achiziționat intră la necesități? Dacă te referi la abțibilde, mama, da, chiar o să am nevoie de ele. Am dat înapoi. Am apreciat lipsa verbului trebuie din exprimarea ei. Nu i-au trebuit abțibilde, a avut nevoie de. Școala îi face educație financiară, eu merg alături cu educație emoțională. Verbul trebuie ne stresează psihicul. Să încercăm să ne păstrăm glucocorticoizii la niveluri optime.

Am încercat un experiment. Cumpărăturile ei nu m-au descurajat neapărat. A ales mâncare, o nevoie primară. A ales ciocolată. Poartă de grijă canalelor de fericire. A ales abțibilde. Și-a satisfăcut mofturile. Nu o să trag nici o concluzie. Las aici relatarea celor întâmplate și mărturisesc că acum sunt în căutare de abordări noi. Am rămas fără idei.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cloaca. Se pare că succesul unui mariaj constă în marca de cereale pe care o aduci acasă

Am luat pauză jumătate de an de teatru. Din martie, nici un spectacol nu m-a mai bucurat. N-am suflet pentru spectacolele online. N-am încercat. Nu m-am străduit. Am permis ororii să mă țină departe de teatru. Am consumat filme cu duiumul. M-am perpelit de dorul unui spectacol.

Mi-am reluat activitatea de a ieși la teatru. De a te pregăti pentru. De a căuta locul. De a te așeza. De a aștepta. În septembrie am văzut pe Scena A ut Dor a Teatrului Național Timișoara spectacolul Cloaca. A fost o bucurie să revăd actorii. Și chiar m-am bucurat. Mi-a venit destul de greu să mă bucur de spectacol. Capacitatea de a găsi plăcere mi-e redusă. Privesc, dar nu văd. Ascult, dar nu aud. De câteva ori în timpul spectacolului mi-am întors mințile plecate la plimbare.

În Cloaca, se reîntâlnesc patru prieteni. Am zâmbit. În facultate am făcut și eu parte dintr-un grup de patru prietene. Revin la spectacol. Viața a trecut peste fiecare dintre ei. Toți par copleșiți de probleme. Pieter se află într-un conflict la muncă. Joep e consumat de dificultățile mariajului. Tom are probleme cu drogurile. Maarten întreține o relație sexuală cu fiica cea mare a lui Joep. Fiecare situație i se dezvăluie spectatorului în tonuri comice. Te atrage. Râzi. Nu ați râde dacă l-ați auzi pe Joep exclamând: Se pare că succesul unui mariaj constă în marca de cereale pe care o aduci acasă. Eu am râs cu poftă. Iar după râs, cunoaștești vorba, vine plâns. Nu am plâns, dar mi-am îndreptat spatele pentru a consuma tragicul de pe scenă.

Viața a trecut și peste mine. Au trecut ani de la terminarea facultății. Spectacolul te împige spre cugetare. De asta mi-a fost dor. De asta ieși la teatru. Nu o să scriu despre digresiunile personale provocate de subiectul spectacolului. O să revin cu un articol separat. O să opresc cititorul aici. Mai citiți și următoarele două rânduri. Poate reușesc să vă scot la teatru.

În 13 septembrie a început festivalul FEST-FDR și marchează începutul stagiunii de la Teatrul Național Timișoara. Mi-am luat bilet la Iona și Noaptea bufonilor. Ne vedem la teatru!

Lăsați un comentariu cu spectacolul ales. Sunt curioasă.

Foto: Bogdan Mosorescu

O gospodină ratată, dar cu un miros incredibil la lenjerie. Pliculețe parfumate de la dm

Am un dulap în dormitor. Într-o zi l-am demontat. I-am șters fiecare bucată de lemn cu diluant. Dacă vă întrebați ce m-a apucat. Mi se părea că miroase. Ajungea uneori la mine o putoare insuportabilă. Sunt sensibilă la mirosuri. Pielea mi-e la fel de sensibilă. De orice mă ating, oricât de ușor, pielea mea reacționează. Mereu am undeva o bucată de piele colorată.

Nasul și pielea îmi dictează de multe ori dispoziția. După ce am asamblat la loc dulapul, am decis să-l schimb. Am trimis măsurători. Vreau un dulap dintr-un perete în altul și din pardoseală până în tavan. Aștept oferta. O s-o primesc când trimit și niște numere. O să trimit.

De câte ori am invitați la mine acasă, pun așternuturi curate. M-am săturat să mă scuz pentru miros. E curată lenjeria, dar nu e recent spălată. Ca să mă asigur de prospețime și parfum, spăl lenjeria, o usuc și o întind pe pat. Lenjeria din dulap, de la miros, te trimite cu gândul la ceva învechit. Am căutat soluții pentru. Până înlocuiesc dulapul, l-am șters bine și am adaugat în lenjerie niște pliculețe parfumate descoperite la drogheria dm. Când deschid acum ușile de la dulap, mereu râd. Parcă interpretez una din reclamele cu detergent de la televizor. Flori sar din dulapul cu lenjerie și mă transportă la munte sau la malul mării.

Pliculețele rezistă săptămâni. Nasul meu nu a mai simțit nimic neplăcut. Îmi pun capul pe pernă și caut să inspir. Habar n-am dacă sunt singura care se confruntă cu o așa problemă de gospodărie. Scopul meu nu a fost niciodată să excelez ca femeie pricepută în treburile casei. Patriarhatul m-a lecuit de această ocupație. Prefer să citesc și să scriu, dar prefer și o casă curată și ordonată. Vreau, nu vreau, mă intersectez cu un fel de a fi gospodină. Nu mă deranjează atâta timp cât mă recunosc o gospodină ratată, dar cu un miros incredibil la lenjerie.

Îl aștept pe Mosorescu la finalul săptămânii. Ar putea el să revină cu câteva cuvinte despre cum anume miroase lenjeria verișoarei lui preferate. Nu-mi fac speranțe. Fuge de scris la fel ca mine de matematică. Să mai râdem puțin. Insist.

Foto: Bogdan Mosorescu