Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "copii"

Felicitări! Descrierea actului sexual la copii

De 10 feb., 2016 5 Trăiri afective ale mele , , , 0

educatie-sexualaA ajuns la mine, prin site-ul de socializare facebook, o imagine dintr-un manual de clasa a IV-a: descrierea actului sexual.

Toate persoanele care au distribuit, mă refer la persoanele din lista mea de prieteni, au ales cu predilecție indignarea. Revolta sufletească, provocată de o asemenea faptă nedemnă și rușinoasă, i-a împins, prin simțul datoriei, să-i avertizeze pe toți aceia care nu cunosc cum se predă și ce se predă unor copii de 10 ani.

Așa am aflat și eu. Reacția mea, când descopeream fotografia, a constat într-un scurt mesaj: bravo, felicit o asemenea inițiativă!

Mi-am propus să aprofundez, să nu trec peste. Subiectul mă interesează, iar gâlceava din jurul organelor sexuale nu mi-a fost niciodată clară.

Mi-am alcătuit un plan. Să scot din bibliotecă cărțile de specialitate: Anna Freud, Sigmund Freud, Jung, Adler. Pe ei îi am în biblioteca personală. Să evidențiez fragmentele care demonstrează și susțin viața sexuală infantilă. Să dau exemple care legitimează decizia celor care s-au ocupat de conținutul manualului.

Am abandonat. Sătulă de acuzația că vorbesc prea des din cărți, am decis să vin cu experiența personală din două direcții. Experiența mea de individ și experința mea de mamă. Îmi cresc șansele în fața bigoților.

Înainte să vă povestesc, din orice perspectivă aleg să încep, le atrag atenția bigoților de care am amintit. Sunteți nefericiți și nu o știți!

M-am născut în 21 iunie 1983 și am născut o fetiță în 14 februarie 2010. În copilărie, viața sexuală mi-a fost cu desăvârșire ascunsă. Pe mine m-a adus barza. Ca preșcolar, nimeni nu mi-a vorbit despre. În muțenia adoptată ca atitudine, nu am fost scutită de a intra în contact cu sexualitatea.

Am surprins un coit al părinților pe care nu am știut să mi-l explic și nu mi-a fost explicat. Am plâns. Îmi compătimeam mama și îmi uram tatăl. Pe mama o urmăream întotdeauna la baie când bănuiam că e la menstruație. Nu știam ce e aia menstruație. M-au lăsat să bâjbâi toată copilăria și toată adolescența. Educația sexuală mi-am făcut-o din revista Bravo și din prea multe observații neînțelese.

Ca mamă, i-am comunicat fetiței mele că a stat 9 luni în burtică, iar buricul pe care i-l sărut cu afecțiune de fiecare dată ne-a ținut legate. I-am permis să intre cu mine la baie, să pună întrebări despre organele sexuale. I-am explicat pe înțelesul ei de fiecare dată, uneori sub privirile apoplectice ale mamei mele.

În urmă cu doi ani, în urma dezvoltării și stăpânirii motricității, Mara a decis că vrea să-și facă duș singură. Avea 4 ani. În urma exprimării dorinței, i-am permis ca ea să se limpezească după ce eu îi fac igiena. Așa s-a întâmplat că într-o zi Mara a concluzionat că se simte așa bine sub jetul de la duș.

Aș cere și chiar cer, să nu îndrăznească nimeni să formuleze, gândurile nu mă interesează, despre un copil de 4 ani care experimentează plăcerea la duș că este imoral.

Vă asigur, chiar este. După vârsta de 5 ani, copiii încep să-și însușească dezgustul și rușinea. Până atunci ei se bucură de absolut orice, fecalele neproducând nici o scârbă.

Noi facem asta, formatorii, educatorii, mijlocitorii. Noi le băgăm în cap rușinea, dar mai ales rușinea de propriul corp, de propriile organe sexuale.

Actul sexual ar trebui să fie o plăcere. Pentru toți, fără excepție. Copiii au dreptul la adevăr, un adevăr pe măsura lor. Omuleții de care adulții sunt responsabili sunt mințiți fără nici o mustrare, iar ei au mai multă nevoie de adevăr ca noi. Freud și Jung s-au pus de acord.

Copilul are mai multă nevoie de adevăr decât adultul. Freud

Copiii au cel mai mult nevoie de simplitate și un bun simț sănătos. Jung

Îmi permit. Dragi oameni maturi, când v-ați verificat ultima dată gradul de bun simț?

E insultător că m-a adus barza. Am fost supărată și nervoasă. Mi-am respins mama pentru absența explicațiilor, dar am înțeles-o. M-a educat în anii 80 și anii 90.

Dar am ajuns în anul de grație 2016. Știința a demonstrat tot ce nu puteți înțelege, dar acceptați că e lege universală. La Vatican stă un Papă care aduce în discuție unirea Bisericilor și actualizarea dogmelor, iar scandalizarea în fața unei descrieri a actului sexual nu este permisă omului civilizat.

Nu plăcerea actului sexual strică caracterul omului, ci minciuna, lipsa compasiunii și prezența din belșug a criticii. Afecțiunea salvează pe oricine. Să o dăm, să o primim.

Experimentați sinceritatea în preajma copiilor, or să vă surprindă prin lipsa aceea ce curozitate de care vă e atât de frică.

Nimeni nu privește pe gaura cheii dacă are ușa deschisă. La copii, nu poți deschide ușa, dar poți să le deschizi o fereastră.

Doamnelor și domnilor care ați alcătuit manualul clasei a IV-a, felicitări!

Ăsta să ne fie viitorul.

Ce fel de oameni o să fie copiii noștri

De 13 ian., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

12476217_1120530014623818_720944002_nM-am uitat la un film aseară, The Martian cu Matt Damon. Am admirat cu tristețe frumusețea universului. Nu o să explic de ce m-am simțit mâhnită, cred sincer că o să fiu înțeleasă. Unii cel puțin or să aibă o idee clară la ce mă refer.

Am privit cu stimă și bucurie personajul Mark Watney. Și mi s-a făcut frică. Inteligența te ține în viață. Ce aș fi făcut eu în locul lui? Aș fi murit.

Nu o să călătoresc niciodată în spațiu, nu sunt atât de inteligentă. Sunt însă suficient de inteligentă. Mă simt. De copil am participat la lărgirea minții. La început din plictiseală, apoi din curiozitate și am continuat din felul de a fi.

Stările sufletești conflictuale, momentele de amărăciune, dezorientare și furie, zilele de repaus în care abia îmi mut trupul dintr-un loc în altul doar pentru inactivitate fizică și intelectuală m-au convins că nu mi-am făcut nici o favoare hrănindu-mi judecata.

Ce să fac cu tot ce am strâns în mine? (o exprimare afectată, nu mă interesează răspunsul).

Am urmărit filmul de pe canapea. Confortabil așezată, liberă în mișcări ale trupului, s-a clintit mintea. Brusc, am suprapus peste lupta de supraviețuire a personajului, lupta înverșunată a mamelor actuale de a-și crește copiii.

M-am întrebat, o întrebare retroactivă, ce fel de oameni o să fie copiii noștri? Educația noastră pornește de la o respingere. Dezaprobăm acțiunile părinților noștri în felul în care ne-au crescut. Eu una o fac. Am înțeles, dar cel mai greu mi-a fost să accept factorii. Ne-au crescut după putințe intelectuale, dar mai ales financiare.

În personalitatea individului, factorii contează. Epoca imprimă sufletul.

Exprim bunăvoință sau îmi doresc să o exprim. Îmi privesc mai mult mama sau tatăl. Le las uneori câteva secunde avans înainte să izbucnesc.

O scenă casnică: ne așezăm la masă, mama participă. Mara, fetița mea, mănâncă puțin și anunță că s-a săturat. Dezaprob mesele ei frugale, dar îi permit să se ridice. Înainte de asta, aproape întotdeauna aud: nu-mi place cum mănâncă fata asta! De fapt nu mănâncă deloc. E așa slabă!

Mama mea mi-a oferit mai multă libertate decât i-a fost oferită. Și ea a respins, într-o oarecare măsură, educația părinților ei. Mi-a permis să mă desfășor cel mai mult unde ea a fost oprită. Am avut voie să am iubiți, să-i prezint acasă. Am avut voie să ies seara cu prietenele în oraș și să revin acasă la răsăritul soarelui. Am avut voie.

Un scenariu asemănător aș putea nota și în ceea ce-l privește pe tata. E suficient să subliniez că fiecare individ devenit părinte, își educă copilul dintr-o limitate a lui din copilărie. În acest punct pot să primesc multe dezaprobări. Sper să nu mă condamne nimeni.

Nu mă descurajez. Merg din nou pe exemple. Mara mea a avut voie să deseneze peste tot prin casă: pereți, mobilă, parchet. Eu nu am avut privilegiul. La fiecare serbare a Marei, tatăl ei este prezent. Mama lui a ratat serbările. Tot ce a contat pentru noi, ce ne-a afectat și impresionat în copilărie, le-am trasformat ca adulți în determinații vitale. Le-am dat sens. Într-o viață lipsită de sens, ceea ce ne afectează capătă semnificații.

Ce oameni o să fie copiii noștri? Ce o să ne reproșeze? Cum îi afectăm prin acțiuni, comportament și atitudine? Facem bine și greșim. Nu cunosc măsura, nu-mi dau cu părere. Mara o să-mi semnaleze cât am greșit și cât am procedat bine.

Mara adultă. Până la maturitatea ei, mama are timp să crească. De îmbătrânit, toți o facem, dar unii nu cresc.

O să-mi fac în continuare favoarea de a crește.

Cresc pentru a crește. Răsplata mi-ar fi un copil fericit. Să fie alți copii ai mamelor de azi medici, profesori, ingineri. Eu vreau un copil fericit.

Ce a ajuns copilul tău?

Fericit.

La ce vă expuneți copiii în primii șase ani din viață

De 21 oct., 2015 2 Trăiri afective ale mele , , , 0

12105791_1066588436684643_5155121466385966296_nAm scris, dar mai amintesc, sunt convinsă că nu strică, poate se fixează prin repetiție. La Timișoara se desfășoară prima ediție a bienalei, iar Fundația Art Encounters propune, provoacă, prezintă, reprezintă activități care au scop producerea unor valori estetice.

Propun și eu ceva. Să lăsăm gâlceava și pretențiile semiotice deoparte. Nu toți știm ce semnifică semiologia și nu toți cunoaștem faptele de cultură ca sisteme. Nici măcar eu, deținătoarea unei diplome a facultății de Litere în cadrul căreia semiotica a fost obiect de studiu.

Lipsa cunoștințelor teoretice nu ne împiedică să ne purtăm trupurile sau pruncii, dacă suntem părinți, la evenimente ca ateliere de creativitate brâncușiologică sau expoziții.

Am descoperit un articol în timpul petrecut pe facebook, pe pagina celor de la Art Encounters, în care, în urma unui studiu, ar fi adevărat ceea ce mie mi-a revenit de la Freud. Atenție la ceea ce vă expuneți copiii în primii șase ani din viață!

Dacă un omuleț nu intră într-o galerie de artă când e crud, șansele sunt tot mai mici să o facă la maturitate.

La început m-a pus puțin pe gânduri. Ceva nu se potrivea cu mediul meu de acasă. Eu am copilărit la Severin. Nu e Motru, nu e Petroșani, am fost la teatru de păpuși și la muzeu, dar asta se întâmpla după vârsta de șapte ani. Am fost cu școala.

Întotdeauna am deținut o bibliotecă. Obiecte în copilărie, aventură, călătorii, imaginație în adolescență. Dar nu reușeam să identific o participare a mea la o expoziție în primii ani de viață. Fustele rotitoare și colorate ale țigăncilor nu le pot lua în seamă. Până când am realizat.

A fost o ușurare, recunosc. Simțeam un disconfort psihic nepotriveala asta freudiană. Dar s-a potrivit. În primii ani am fost din plin expusă la artă. Un unchi, că am doi unchi dragi, este pictor. Mama lui, bunica mea din partea mamei, după ce i-a plecat flăcăul în lume să se școlească, i-a păstrat cu sfințenie, deși nu mi-o amintesc evlavioasă, pânzele, pensulele, șevaletul, sculptura. Un bust din acela cu capul chel. Ah! Stătea sus pe dulap, nu aveam voie să-l atingem, iar în cameră intram doar supravegheate, eu și sora mea.

Asta fac mamele, se fălesc cu creațiile copiilor, Mara deține un perete unde expune operele ei de artă.

Recitii. Îmi dau seama că mă întinsei. M-aș bucura să ajungeți la punctul pe care urmează să-l pun.

Punct.

Slabe conexiuni neurale, am roșit în fața unui gay

De 14 oct., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În textul de ieri am menționat de Marele Atlas ilustrat al Corpului Uman. Tot ieri l-am răsfoit și l-am cercetat. Am poposit minute întregi, transformate în ore, citind despre anatomia creierului.
Mă fascinează creierul. Studiez creierul din perspectivă anatomică și psihică, sub îndrumarea unui atlas și a unor psihanaliști.
Știați că înaintea vârstei de 25 de ani conexiunile neuronale dintre creierul emoțional și cel rațional nu se dezvoltă pe deplin?
Știați ce reflectă criza unui copil? Sistemul lui limbic a ajuns la un stadiu de dezvoltare prin care este capabil să resimtă, dar nu să și controleze emoții puternice, cum ar fi mânia și frica?
Așa că lăsați copiii să-și exprime furia și nu mai faceți afirmații absurde că aceștia ar fi capabili să manipuleze. Nu au creier pentru așa ceva.
Acest nu au creier să vi-l reprezentați printr-o bucată lipsă, nu o carență de educație.
Acum, ce este sistemul limbic?
Sistemul limbic este cunoscut și sub denumirea de creier emoțional și include niște elemente. Trec peste elemente. Acțiunea mea nu ignoră importanța acestora, dar intenția constă în a trage doar atenția asupra emoțiilor și nu a le aprofunda.
Așadar, există un creier emoțional care produce multe susceptibilități.
La mine, firește că este vorba despre mine, acest creier mă arată lumii în foarte multe situații roșie la chip, o roșeață, un răspuns fizic al unor factori declanșatori dau raportul interlocutorilor mei de fâstâceala mea. Mă irită la culme acest raport, iar acum sunt de-a dreptul șocată: am roșit în fața unei persoane gay.
Ce șanse mai am eu să controlez, unde e capacitatea mea de a răspunde calm și profesional dacă roșesc în fața unui gay?
Mă întorc la Atlas, la studiile psihanaliștilor.
O să mă întorc și cu un răspuns, dacă descopăr unul.
Până atunci o să-mi păstrez în memorie faptul că am roșit în fața unui gay.

Copii pentru alte timpuri

De 30 sept., 2014 10 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am devenit femeie în toată firea. Mărturisesc acest fapt după ce m-am observat ușor împlinită la trup. Toate liniile corpului curg realizând belșugul anatomiei. O femeie, o mamă, un adult care deja poartă lungi conversații cu fetița ei.
Mama, scuze că te întrerup, vreau să spun și eu ceva.
Și Mara vorbește, vorbește, vorbește. Eu o privesc și mă încearcă, depinde de situație, o foarte puternică senzație: panica.
Am lăsat în urmă scutecele, alăptarea, laptele praf și diversificarea. În prezent mă obsedează educația.
Ieri răsfoiam o nouă carte când Mara s-a oprit lângă mine.
Ce citești?
Freud, Mara. Știi, el mă ajută să înțeleg și să te înțeleg.
Cu el pot cuprinde cu mintea, fără grija sentimentului de vinovăție, de ce vrei să te căsătorești cu tata, de ce-ți place să te joci cu dușul, de ce mă iubești atât de intens, dar te desparți de mine atât de ușor.
Mara, știi că eu trebuie să te educ pe tine?!
Ah! Privirea ei, o privire atât de liniștită și veselă care transmitea: doar atât, mama? O nimica toată.
Nimicul ăsta mă obsedează însă. Datoria mea de mamă constă în a o învăța ce trebuie, dar mai ales ce nu trebuie. Câștigul civilizației, dar și reversul, drama desprinsă din civilizație. Să controlăm animalul din noi, instinctele și să sublimăm prin frustrări.
Pe lângă această panică care oscilează, mai port în mine și furia, furia femeii. Merg mână în mână panica mamei și furia femeii.
Mă confrunt destul de des cu diferite mame care știu totul despre copilul lor, dar par să fi uitat cine sunt ele.
Femeile au crescut copiii de când lumea, o lume primitivă sau civilizată. La început doar asta făceam, creșteam copii, atât ne permiteau însușirile. În timp s-a descoperit că avem și capacitatea de a gândi, de a decide, de a crea.
Am observat încercând o mare tristețe, că unele mame resping altă organizare, manifestare și desfășurare în afară de meseria de mamă.
Cât de brutală o să fiu dacă le reamintesc că în douăzeci de ani o să purtăm în noi aceeași iubire intensă pentru pruncii noștri, dar ei, prin detașare, se lipsesc de toată iubirea pe care au pretins-o în copilărie?
Ce fac mamele atunci când ele știu să fie doar mame, nimic altceva? Douăzeci de ani par o veșnicie? Da, par, doar că veșnicia e după colț.
Cum ne educăm copiii să fie dacă noi, mamele, alegem să fim doar o prelungire a lor și nu o individualitate?
Și câtă ostilitate în jur! Mame care se resping, se judecă, se critică, se înjură. Fiecare duce o luptă cu victorii inutile. Victoria nu stă în a fi vegan sau consumator de carne, în a prefera medicina homeopată sau alopată, în a alăpta sau a hrăni copilul cu lapte praf, ci în alegeri și în forța noastră de a ne adapta epocii, prin a fi oamenii timpului nostru.
Mamele cresc copii pentru alte timpuri, iar ruptura dintre părinte și copil va fi și mai mare dacă nu ne actualizăm pentru epoca noastră.
Împăcându-ne cu epoca, surmontând greutățile ei vom fi cu un pas mai aproape de timpurile copilului nostru.

Începutul: renunțarea la ostilitate.

Răsar ca soarele în loc să mă trezesc ca omul

De 19 iul., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

Acest text este deja gata, trebuie doar să-l mai notez. Mi-e puțin teamă de plasticizare. Cuvântul scris sfidează gândul.
Aseară, înainte de culcare, ne-am organizat. Am două prietene la mine. Târziu în noapte negociam dimineața. Cine vrea sau cine poate să rămână în așternut mai mult într-o sâmbătă dimineață? Mara mea nu cunoaște sâmbete sau duminici, Mara și-a însușit doar lumina și întunericul. În această privință este fix ca o găină.
După ce am stabilit cine doarme mai mult, fiecare s-a retras. Azi dimineață, puțin după 6, Mara mea își ceru laptele.
La un 6 puțin mai trecut o imploram să revină lângă mine în pat.
Foarte trează, foarte lucidă îmi răspunse printr-un gest că nu. Gestul acela iar mă purta cu gândul în cotețul găinilor. Ah! Ce i-aș mai suci gâtul în fiecare dimineață în care răsar ca soarele în loc să mă trezesc ca omul.
Azi dimineață însă reușii ceva.
Iubita mea, hai lângă mama, o să te scarpin pe spate. Și atunci se strecură lângă mine. Cu mângâieri pe spate, pe mâini, pe picioare adormi.
La rândul meu, adormii la loc zâmbind.
Diminețile. Ah, diminețile! Oh, diminețile mele!
Uneori mi-ar plăcea să mă trezesc, să mă întind și să mă întorc pe partea cealaltă. Să-mi fac ceaiul, verde cu iasomie, și să revin la loc în pat. Să apuc o carte și să o răsfoiesc. Fac asta câteodată, dar în același timp pregătesc și un bol de cereale cu iaurt, o îmbrac pe Barbi sau ofer consultații pentru confecționarea unor felicitări sau brățări.
Azi o îmbrăcai pe Barbi în timp ce-l răsfoiam pe Nichita.

Dau mai departe hazardul clipei care-mi opri ochii pe următoarele versuri:

Dacă tu și eu,
noi am fi un zeu, –
dacă eu și tu,
am fi mugetu,
atuncea o fiară,
veche milenară,
ne-ar mugi și ne-ar cânta
țâța ta și coapsa ta, –
dar stăm muți și neîncepuți,
orbi și nevăzuți.

Dacă tu și eu, Nichita Stănescu

Doar drepturi și nici o obligație

De 27 mai, 2014 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Săptămâna trecută, cu atmosfera ei fierbite, m-a găsit foarte mult pe la terase și în parc. În parcul copiilor și la terase cu înghețata, Mara are nevoi, nevoi dinamice și dulci.
Satisfăcând nevoia dulce, am cerut permisiunea unui domn să ne așezăm cu dumnealui la masă. A primit, noi ne-am bucurat.
Mara mea s-a întâmplat să se întâlnească cu prietena ei de la grădiniță. E ușor de imaginat de aici un scenariu, două fetițe de 4 ani care țipă, își ridică fustele în cap, aruncă cu pământ de la copaci, râd, aleargă, se opresc brusc în mame să ceară o gură de apă pe care întâi o suflă prin pai, alt motiv de râs, apoi trag din pai, rețin apa, iar uneori o scuipă.
Domnul meu de la masă, un bărbat al altor vremuri, camașa, părul erau așezate acum 20 de ani, iar gesturile îți confirmau educația cuminte a deceniilor trecute, mi-a zis până la urmă:
Sunt neastâmpărate aceste fete, le permiteți prea mult, ăsta este huliganism, iar dacă încă nu este, acolo o să ajungă.
Ce stimul puternic exterior a primit mama pe care o reprezint!
Prima mea reacție: am strâns puternic mânerul scaunului. A doua reacție: am zâmbit condescendent.
Primul meu răspuns: este și huliganismul o etapă în viața fiecăruia dintre noi, trebuie experimentat oricum, Eliade a scris o carte despre asta.
Poftim? Ce spuneți? Eliade?
Ochii dumnealui îngustați și ușoara schimbare a trupului înclinat spre mine, spre fața mea, mi-au confirmat un fel de victorie. Habar nu am ce victorie!
Mara mea țipă uneori, recunosc, de foarte multe ori chiar. Scuipă apa după ce se joacă cu ea în gură, aleargă în jurul meu și atinge ce nu ar trebui atins, dar niciodată nu o s-o chem lângă mine, atunci când cineva o descrie ca fiind huligană și să-i cer să dea o reprezentație. Să povestească că ea știe de Van Gogh, de Mucha, de Bob Marley care a învațat-o că ploaia nu udă, se simte, de Platon care i-a prilejuit cunoașterea istoriei greierilor și alte cele pe care Mara le are în rezervorul ei de informații.
Am chemat-o însă la mine și am rugat-o să nu mai țipe. I-am explicat că urletele ei și ale prietenei ei îl deranjează pe domn, poate și pe restul oamenilor de la terasă.
Mara s-a retras, iar eu am rămas cu domnul meu. Am aflat că este plecat de 25 de ani din țară, locuiește în Suedia în prezent, iar acum este doar în vizită. Avea un carnețel în care nota din când în când, se oprea doar când povestea sau asculta ceva.
Am aflat că Suedia se confruntă cu huliganismul. Copiii își bat părinții deoarece le-au permis acest fel de comportament pe care il permit eu în prezent Marei. Copiii cresc doar cu drepturi și fără nici o obligație.
Mama pe care o reprezint nu a mai primit nici un stimul puternic exterior, mama a primit ceva la care să reflecteze.
Doar drepturi și nici o obligație.
Doar drepturi și nici o obligație.
Doar drepturi și nici o obligație.
Am repetat și tot îmi repet de atunci.
Avea și domnul meu cu părul și cămașa așezate acum 20 de ani dreptate. Dar nu e categoric ce afirmă, cine poate să-și dorească să fie universal ceea ce spune?
Ceea ce spune, ca să folosesc o expresie corespunzătoare societății actuale românești, e profund ortodox. Copiii să fie crescuți după niște instanțe morale care nu-ți permit propria cunoaștere, îți acceptă doar o atitudine după exigențele societății.
Într-adevăr, părinții se duc azi în această direcție, în a permite copilului suitul în cap. Stop. Cu ei suiți în cap, după experiența suitului în cap, părinții și copiii să se așeze și să facă niște reguli.
Să stabilim și niște obligații.
Obligațiile Marei sunt: să meargă la grădiniță, să se spele pe dinți, să-și pună hainele murdare la coș și să-și așeze pantofii la locul lor.
Drepturi și obligații, drepturi și obligații, între ele, cetățeanul responsabil de mâine, Mara mea de mâine.

Zice Dunia

De 8 mai, 2014 2 Zice Dunia , , , 0

O să fiu foarte îndrăzneață azi, poate chiar obraznică.
De ce se folosesc atât de mult femeile de copii pentru a-i face pe bărbați să se simtă vinovați?
Cu această întrebare nu arunc cu pietre în dragile mele femei.
Caut un răspuns la această apucătură.
Eu știu așa, suntem crescuți diferit, bărbatul pentru el însuși, femeia pentru ceilalți. Bărbatul să fie spontan, femeia să fie reținută în mișcări, bărbatul să fie mândru, femeia sensibilă.
După ani de educație separată între masculin și feminin, maternitatea nu transformă bărbatul. Simțim și gândim diferit.
Atunci de ce apucătura asta a femeilor? Foarte urâtă de altfel.

Sunt într-o relație cu Casa Faenza

De 17 mart., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Sunt într-o relație cu Casa Faenza Timișoara. Din martie, dar anul 2011, există o legătură între mine și această instituție. La rugămintea unei prietene, angajă a Casei Faenza, în fiecare an, în preajma sărbătorilor pascale cer ajutorul oamenilor buni, buni cu vorba și cu fapta, în sprijinul copiilor.
Iepurașul urmează să treacă și pe acolo, iar direcția lui e stabilită de porniri sufletești.
Cu acest text, intenționez să cer. Nu cer măsurabil. Nu interesează pe nimeni cât. Nu interesează pe nimeni ce.
Atenție, instituția lucrează cu acei copii cu probleme speciale. Bucuriile lor depășesc înțelegerea noastră. De aceea hăinuțe, jucării, dulciuri, donații în salbe de galbeni, glumesc, glumesc, toate vor fi binevenite, bine primite de instituție în numele copiilor.
Există și o răsplată. Un spectacol la care sunt invitați toți aceia pe care nu-i îndepărtează erorile de cromozomi. Genetica nu stăvilește iubirea sau așa ar fi firesc.
Acestea fiind spuse, pe acorduri de mandolină, ascult concertul de mandolină a lui Vivaldi în timp ce scriu, vă rog și eu frumos, în numele copiilor speciali de data aceasta, să urmați o pornire a inimii și spre Faenza.

Curs de filozofie povestită XII

De 30 sept., 2013 0 Cursuri povestite , , , , 0

La ultimul curs de filozofie povestită am amintit de lipsa unui soare, azi plouă, e frig, iar eu mă prezint cu un nou curs.
Revin cu David Hume, un empirist englez, născut în apropiere de Edinburg, Scoția, la anul 1711.
Opera sa cea mai însemnată: Tratat despre natura omenească

Filozofia lui Hume are punctul de plecare în lumea de toate zilele. Pentru el, nici o filozofie nu ne va putea conduce vreodată dincolo de experiențele cotidiene sau nu va putea da reguli de comportare care să fie altfel decât cele pe care ni le facem noi, prin meditațiile noastre asupra vieții de zi cu zi.

Hume se întoarce la întrebarea: cum își trăiește un copil lumea? Înainte ca în conștiința lui să-și ocupe locul gândurile și reflecțiile.

Omul are două feluri de reprezentări, impresiile, adică senzația realității exterioare, și ideile, adică amintirea unei impresii.
Avem și un exemplu. Când te arzi, ai o impresie, când îți amintești, ai o idee.
Diferența stă în intensitate, impresia fiind mai puternică.

Impresia din simțuri este originalul, iar ideea o copie palidă, așadar, impresia este cauza directă a ideii care e păstrată în conștiință.

Pe Hume îl preocupă compunerea ideilor care nu sunt compuse în realitate, altfel iau naștere ideile false, reprezentări despre lucruri care nu există în natură.
De exemplu: îngerii, Pegas. Conștiința taie și lipește.
El întreabă: de la ce impresii pornește această reprezentare?

Să discutăm puțin despre eu. Eul este o reprezentare simplă sau compusă? Impresia despre eu este simplă sau compusă?
Ideea pe care ne-o facem despre eu constă într-un lung lanț de impresii individuale pe care nu le-ai trăit niciodată în același timp. Există conținuturi diferite ale conștiinței.

Hume nu recunoaște conștiinței un nucleu constant al personalității. Și Buddha spune la fel. Pentru el, viața omului e un șir neîntrerupt de procese mentale și fizice care îi schimbă pe oameni. Nu există eu sau sâmbure constant al personalității.

Hume a respins orice încercare de a demonstra nemurirea sufletului sau existența lui Dumnezeu. Era agnostic, nu ateu, el pur și simplu nu știa dacă există Dumnezeu.
Din punctul lui de vedere, oamenii au o mare nevoie să creadă în miracole. Miracolul constituie o întrerupere a legilor naturii. Noi, oamenii, nu putem afirma că am trăit legile naturii.

De exemplu: o piatră pică pe pământ. Trăim această experiență, dar nu trăim motivul pentru care piatra pică pe pământ.

Natura nu este o obișnuință pentru copii, copilul trăiește și simte lumea așa cum este ea, nu adaugă obiectelor nimic, el trăiește experiențele.

Puterea obișnuinței sau legea cauzalității, pentru oameni, tot ce se întâmplă trebuie să aibă o cauză.
Cauza și efectul, dar aici vorbim de obișnuințele omenești și nu despre ceea ce este rațional.
Legile naturii nu sunt nici raționale, nici iraționale, ele sunt pur și simplu. Așteptarea nu e înnăscută.
Exemplu: bila neagră lovește bila albă. Aici avem de-a face cu așteptările omului.

Ne naștem fără așteptări în ce privește felul în care e alcătuită lumea sau felul cum se comportă lucrurile. Lumea este cum este și noi o aflăm treptat. Dacă lucrurile urmează unele altora în timp nu înseamnă în mod necesar că există o conexiune cauzală între ele.

O sarcină importantă în filozofie: să nu se tragă concluzii pripite.

Hume nu crede că rațiunea hotărăște, ci sentimentele. Nu putem dovedi prin rațiune cum să ne comportăm, trebuie să ne intensificăm sentimentele pe care le avem despre binele sau răul celorlați.

De exemplu: naziștii au omorât milioane de evrei. Ce era în neregulă cu ei, rațiunea sau sentimentele lor?

Aici se oprește cursul. O să revin cu George Berkeley. Când? Într-o altă zi lipsită de soare, dar nu de strălucirea minții. Cu această strălucire mă pun și eu la meditat, lipsa unei constante în personalitate mă derutează puțin, căci nu sunt convinsă, iar fără convingere faci doar gargară, niciodată tratament, iar eu mă aflu sub tratament de acceptare sau nu a divinului în viața mea.