CÂT COSTĂ O FAPTĂ BUNĂ?

Încerc să ies în fiecare dimineață la plimbare pe malul Begăi. Fiind vară, uneori mă însoțesc și copiii. Joia trecută am prelungit plimbarea. Am intrat și în piața Iosefin să cumpărăm de la localnici sos de roșii. De la Agil am luat carne tocată și m-am bucurat pentru timpul câștigat. La momentul acela părea că am câștigat timp. Cel mic și-a exprimat pofta pentru masa de prânz.
– M-am săturat de paste. Fă și tu ceva de mâncare. Fă ardei umpluți cu orez. Ba nu, cu carne, ca la grădi. Sunt preferații mei.
Soarele ardea înainte de ora 12. Am încercat să grăbesc pasul. I-am dat un impuls celui mic cu o atingere pe spate. O pantă care coboară dinspre stradă spre malul apei l-a deturnat pe cel mic.
– Pot, mama, pot, să mă dau de două ori?
De două ori simt că mor. Mă trec valuri-valuri de la căldură și de la cortizol. Pică în Bega. Cade. Își rupe piciorul. Își rupe mâna. Își sparge buza sau un dinte.
La mașină am ajuns toți trei asudați. Cea mare și cel mic au început cearta înainte să pornesc motorul.
– Puneți centura.
– Eu vreau să stau în mijloc.
– Dacă stai în centură, îți pun melodia ta preferată.
La semafor, intersecția Șagului cu Liviu Rebreanu, ascultam The Weeknd fiecare cu gândurile lui. Eu știu sigur că ardeii grași îmi țineau mintea ocupată. Calculam, scăzând timpul câștigat la piața Iosefin, la cât o să le pun mâncarea pe masă. Copiii priveau pe geam, iar geamul ne-a schimbat următoarea oră. Un bătrân vorbea și ne făcea semne. Deschid și nu deschid geamul cerșetorilor, dar mereu deschid bătrânilor. Am auzit cu o ureche Gătaia. Un ochi urmărea traficul, o ureche îl asculta pe cel mic.
– Nu mergem la Gătaia. Locuim în apropiere. Am închis geamul fără bucurie. O câștigasem oricum ușor. Niște cumpărături făcute în drum în locul cumpărăturilor la Femadar de pe Averescu nu au autoritatea necesară să mă bucure. Obții ușor, pierzi ușor.
– Ce voia, domnul, mama? a întrebat cel mic.
– Să-l ducem la Gătaia, i-am răspuns.
– Nu. Să-l ducem la spital, a corectat cea mare.
Frână. Am pus frână ușor. Mașinile din fața mea deja porniseră. Bătrânul a revenit la geam.
– Unde vreți să mergeți?
– La policlinică, sunt programat la ora 2 la operație.
– Urcați.
Cel mic s-a dus la el în scaun. Cea mare m-a privit, apoi și-a sprijinit capul pe geam. The Weeknd cânta în continuare fără să mai ajungă la vreunul dintre noi. Ardeii grași mi-au fost înlocuiți cu protuberanța din gâtul bătrânului blocat pe partea dreaptă.
– Mulțumesc. Să vă ajute Dumnezeu.
– Să vă ajute. De ce mergeți singur la spital?
– Nu are cine să mă ajute. Dumnezeu mă ajută. Mare e împărăția lui. Avem biserică la podul metalic, în Sinaia. Fiecare cuvânt articulat îi oprea respirația.
– Nu mai vorbiți. Păstrați-vă puterea.
– Ce mașină frumoasă aveți! În viața mea n-am văzut o mașină așa frumoasă.
Am traversat intersecția neliniștită. Inima îmi bătea mai tare. Mintea îmi trimitea scenarii neplăcute. Capul plecat al bătrânului m-a făcut să mă întorc.
– Sunteți credincioși?
Mi-am întors privirea. Am strâns tare de volan.
– Suntem toți botezați la ortodocși.
– Ei, nu contează asta, Dumnezeu e numai unul. Uitați niște cărți de la biserică. Dumnezeu e mare. Noi avem biserica la podul metalic, e mare.
Cel mic tăcea. Cea mare tăcea. I-am spus să mulțumească pentru reviste.
– Să le puneți acasă pe dulap.
Fix la biserica Baptistă de pe Liviu Rebreanu am oprit și am tras ușor dreapta. Ochii bătrânului m-au privit speriați. Cea mare m-a privit întrebătoare. Cel mic privea și el încercând să înțeleagă ceva.
– Dați-vă jos din mașină. Mergeți acasă. Scoateți ardeii din frigider și așteptați-mă. De aici merg eu să-l duc pe domnul la policlinică.
Cea mare s-a dat jos. I-a deschis ușa celui mic care nu a comentat. Eu voiam doar să-i știu pe ei departe de mașină, de situație, de bătrân. Privirea lui mă pironea.
Am continuat drumul în tăcere. Bătrânul l-a mai invocat pe Dumnezeu și m-a informat că are pensie 300 de lei, iar medicamentele costă 250 de lei.
– Nu am bani cash la mine, îmi pare rău.
– Ați zis că stați aproape. Vă aștept.
Am privit pe geam. Am strâns de volan. Străzile în lucru au mărit timpul până la policlinică. Unde e bucuria mea de acum 30 de minute? A înlocuit-o vinovăția: Ce mașină frumoasă!, frustrarea: Vă aștept să-mi aduceți bani, neliniștea: Dacă îmi face rău? Să trimit copiii acasă. Să fie în siguranță. Și mulțumirile aduse lui Dumnezeu. Unde e Dumnezeul lui? Un om a oprit mașina, o femeie, și nici măcar o credincioasă.
– Am 300 de lei pensie, v-am spus?!
– Mi-ați spus.
– Dar cel mai mare și mai important este Dumnezeu.
– Este. Încercați să stați liniștit. Să vă odihniți. Am ajuns la parcare transpirată, iritată, indispusă. Facerea asta de bine mă consumă. Aș vrea să tacă. Să-i mulțumească lui Dumnezeu în gând și să nu mi-l bage mie pe gât. Dumnezeul lui mi-a crescut în gât. Mă doare când îmi înghit saliva. Îmi pică ochii pe telefon și realizez că pot să scot bani de la bancomat. Mă dau jos și se uită la mine. E ca un câine. Nu mă scapă din ochi.
– Merg să scot niște bani să vă las de medicamente.
Merge în spatele meu. Îi aud respirația greoaie. Bancomatul a dispărut. Mă întorc spre bătrân.
– Îmi pare rău.
– Haideți să întrebăm aici.
– Este o casă de amanet. Nu pot să scot bani de aici. Nu mă scapă. Aproape îl simt cum mă încolăcește. Se apropie de un domn și întreabă de o bancă. Domnul se uită la mine și mă direcționează spre BRD. Bătrânul îmi respiră în ureche.
– Stați aici la umbră. Merg eu. Este în intersecția următoare și e cald.
Copiii, ardeii grași, timpul câștigat și pierdut, bucuria, gâlca bătrânului din gât, iritația, căldura îmi înfig piciorul în asfalt. Calc apăsat. Neliniștea mă îngreunează. De ce m-am oprit? De ce n-au oprit cei cu icoane spânzurate de oglinda retrovizoare? De ce? De aia. Orice răspuns o să-mi dau, nu mă va face să mă simt bine. Abia aștept să mă urc în mașină.
I-am pus în mână bancnotele de hârtie.
– Merg să-mi cumpăr o apă. I-am zâmbit pentru prima dată.
M-am urcat în mașină. Nu am privit în urmă. Am dat jos geamurile din spate. Câștigasem o jumătate de oră pe malul Begăi cu sosul de roșii și carnea tocată cumpărate din Iosefin. Am pierdut o oră ducând un bătrân la policlinică în Buziașului. Când am parcat în fața blocului arăta ora 13. Revistele le-am aruncat la coșul galben. Ardeii i-am băgat la cuptor în jur de ora 14. Am mâncat după ora 15.
Cea mare s-a agitat. Cel mic a plâns. Ne-am așezat la masă flămânzi și iritați.

Foto: Bogdan Mosorescu

Două cugetări memorabile sau nu

Casa așteaptă să fie aspirată. Macaroanele așteaptă la cuptor să învârt în ele. Mara mă așteaptă s-o iau mai devreme de la școală și să scriem o cerere pentru opționale. Mateiu așteaptă să-i gânguresc înapoi. Da, o fac. Mi-e cel mai greu din mamiceală. Totul e în așteptare.
Pastorala Americană a lui Roth e în așteptare.
Comanda mea de la Mango e în așteptare.
Aștept.
Aștept să mă maturizez.
Aștept să dorm o noapte întreagă.

De aceea vă notez două cugetări memorabile sau nu.

Cugetarea 1.
Se zice că oamenii sunt buni în adâncul sufletului. Personal, consider că oamenii sunt răi în adâncul sufletului și se străduiesc să se poarte corect.

Cugetarea 2.
Cum unii oameni pun mereu bani deoparte, 10% din câștigul pe o lună, eu mi-am început toate relațiile gândindu-mă la despărțire.

Atât duce mintea mea. Aștept să pot mai mult.

Foto: CARMEN

Generații turbate de corectitudine

Mi-e frică.
Privesc fetele de 12 ani și mi-e frică. Mara are 11 ani și vă jur că e copil. Oare ce o să scriu anul viitor despre schimbările aduse de vârstă?
Mi-e frică.
Privesc analizele lui Mateiu și mi-e frică. Hemoglobina e stabilă, dar aici e povestea cu drobul de sare. Dacă pică drobul de sare?
Mi-e frică.
Privesc laptopul și mi-e frică. Cum o să-mi gestionez blogul cu tot acest politic corect? Dacă în toți acești ani de scris undeva mi-am pus în pericol libertatea?
Vin din urmă generații turbate de corectitudine pentru niște fapte de cultură cunoscute prin accesul la informație, dar străine prin experiență.

Citesc Dawkins și notez pe marginea foilor. Citesc când îmi permite Mateiu. Alăptam ieri și priveam pe fereastră teiul uscat din fața blocului. Mi-am zis că suntem niște primitivi. Dacă luăm prin comparație, vârsta universului, vârsta pământului și vârsta oamenilor din momentul când peștii au ieșit din mare și până în momentul prezent, concluzia ar fi că suntem o formă primitivă de viață. Ochiul perfect nu vede, dar mintea imperfectă vede în perspectiva timpului.

Închei. Nu pot să fredonez Elefantul Cici și să scriu. Vă sperie gândul că suntem o formă de viață primitivă?

Foto: Bogdan Mosorescu

Zice Dunia. Facebook i-a făcut pe oamenii actuali să vadă ceea ce ei consideră că ar fi realitatea.

Suntem cu toții prizonieri pe facebook, legați de peretele platformei. Pe perete apar scrise informații. Ignoranța, obscurantismul, ideile, cugetările, fanteziile unor oameni apar sub ochii noștri. Când utilizatorii citesc aceste știri nu realizează că nu sunt importante pentru viață și încep să le atribuie semnificații: putere, control, amenințare, boală, moarte. Facebook i-a făcut pe oamenii actuali să vadă ceea ce ei consideră că ar fi realitatea.

Cu ce vi se pare că seamănă rândurile de mai sus?
Înlocuiți facebook cu peșteră.
Acum înțelegeți?

Am rescris Mitul peșterii lui Platon, dar nu găsesc înlocuitor filozofului. Cine are puterea să se elibereze din lanțurile facebook? Cine distinge binele și adevărul? Cine are datoria să educe oamenii din lumea materială? Pe peretele facebook nu mai există ucenici. Oamenii au ajuns profesori. Toți.

Într-o mare de profesori, nimeni nu mai ascultă. Toți știm.

Foto: Bogdan Mosorescu

Omul nu învață niciodată. De aceea păstrează notat în cărți. Ciuma, tifosul, holera

S-au dat două ordonanțe de urgență. Ca reacție, oamenii au năvălit în supermarketuri. După prima ordonanță de urgență, am plâns. Mi-am imaginat un scurt și intens episod în care m-aș infecta. De la a doua ordonanță de urgență dorm prost și visez excesiv de subtil. Nu mai înțeleg nimic. Dacă o să mă infectez? Dacă pică drobul de sare?

Dacă pică, iar timpul nu e capabil să înțeleagă necesitatea mea de a face un plan pentru Mara? În loc de testament, părinții ar putea să se apuce să conceapă un proiect cu anticipare. M-am referit la timp ca la o ființă. Reacție când citești în aceste vremuri Heidegger. Dacă pică, iar febra sau autoritățile nu mă lasă să iau cărți cu mine?

Sunt mai bine decât par în scris. Acaparată de atacul unei boli necunoscute modernității, de oale, mop, aspirator și activități cu Mara, rar deschid blogul. Îmi frământ mințile când spăl vase și noaptea când fuge somnul de mine. Mă ferchezuiesc degeaba seara. În sfârșit am folosit Foreo cu regularitate. Odihna nu mă consideră o gazdă bună. Cu ochii în tavan, mi-am ordonat părerile.

Suntem forțați să conviețuim în același spațiu zi și noapte. Oare ce stări experimentează acele cupluri care nu-și amintesc un ultim concediu în doi? E o vreme pentru afirmare. Muncă voluntară. Hărțuire online. E o situație care împacă varza și capra. Pro vaccin. Contra vaccin. Mai ține cineva să aibă dreptate?! Respecți autoritățile. Scuipi autoritățile.

Azi noapte, patrulele de poliție se țineau după mașini pe Gheorghe Lazăr. De la etajul 7, privind în jos, aveam impresia că urmăresc personajele Marei din Roblox. Enunțul patetic al polițiștilor m-au asigurat de nivelul de realitate. Pentru sănătatea dumneavoastră, rămâneți în case! M-am retras în pat. Ce o să iasă din mine zilele astea? Ce o să iasă din Făt Frumos zilele astea? Să scriu devine tot mai greu. Dorm prost. Mă trezesc speriată. Verific fruntea. Duc mâna la gât. Mă doare? Nu mă doare? De ce mă doare?! Nu mă doare.

Ce bine e să cunoști istorie! Stau uneori cu mâna la falcă și privesc în stradă. Ne confruntăm cu un virus nou. Reacțiile oamenilor însă nu sunt nemaiîntâlnite. Sunt necunoscute. Scoteți cărțile de istorie din biblioteci. Descărcați pdf-uri. Citiți. Ciuma. Tifosul. Holera. O să vă regăsiți în purtările exagerate. Omul nu învață niciodată. De aceea păstrează notat în cărți. El se poartă ca acum 2,5 milioane de ani. Exact! Și atunci se manifesta cu iritare față de dictatele societății.

La toți ne este greu în același timp. Ca întotdeauna, educația face diferența.

Foto: Bogdan Mosorescu

Oamenii sunt miloși sau violenți, frumoși sau urâți

Ce înseamnă să fii bun? Serios, n-am chef de glume. Cel puțin nu zilele astea. Am o dispoziție. O puteți înțelege de la modul cum aleg să mă exprim. Stau cu pătura în cap. Când nu pot, abia aștept să o trag peste cap. Să mă separ de lume. În lume râd. Asta înseamnă să fii cinic. Râzi când nu ai de ce. Așa că prefer pătura în locul oamenilor.

Să fii bun înseamnă să ai calități. Vag, nu? Frumusețea este o calitate. Să fii bun înseamnă să arăți bunăvoință. Dacă ești curios și cauți bunăvoință în dicționar, dai peste purtare binevoitoare față de cineva. Vag, nu? Să fii bun înseamnă să funcționezi bine. Vag, nu?

Consider că oamenii nu au habar ce este binele și cum anume să-l definească. L-au desprins din cruzime și durere. Oamenii au fost martorii unor scene înfiorătoare: între om și animal, între om și natură, între om și om. Mila simțită față de celălalt a ajuns, prin scremete intelectuale, conceptualizată. Așa s-au născut binele și răul. Le lipsește firescul. Ce e natural în bine? Ce e natural în rău?

Oamenii sunt miloși sau violenți, frumoși sau urâți. Imediat recunoști frumusețea. Imediat adulmeci compătimirea. În fața binelui și răului recunoști o ignoranță prost mascată în atâtea discipline. Când zici. E un om bun. Ce anume transmiți? Când zici. Sunt bine. Ce anume comunici?

Am donat sânge. Credeți sau presupuneți că am donat deoarece sunt un om bun? Mai exact. Să revenim la dicționar. Conform dicționarului, am calități, maniere și funcționez bine. Vag, nu? Care calitate anume a permis unei asistente cu un aspect milităresc să-mi înfigă un ac în venă de dimensiunea igliței lui bunică mea? Manierele m-au determinat să stau la o coadă două ore? Funcționarea, nu știu dacă fizică sau socială, mi-a selectat această activitate pentru o zi de marți și nu alta?

Am donat sânge de milă. S-a întâmplat să țin o bebelușă moartă în brațe. Am donat pentru copii. S-a întâmplat să aplic un pansament pe un sân extirpat. Condițiile de viață mi-au trasat pașii spre spital. Am donat pentru mine. Pentru acel sentiment firesc al omului de a se face util, de a face ceva, orice.

Refuz termenii de bine și rău. Sunt prea vagi și nu au legătură cu carnea sau spiritul. Nu mai scriu. Nu mai pot. Opresc laptopul, sting lumina, trag pătura peste cap. Mâine îl iau pe Mosorescu de la aeroport. O să fac poze. N-or să aibă nici o legătură cu frământările de astă seară. Și o să râd.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ce fel de oameni o să fie copiii noștri

12476217_1120530014623818_720944002_nM-am uitat la un film aseară, The Martian cu Matt Damon. Am admirat cu tristețe frumusețea universului. Nu o să explic de ce m-am simțit mâhnită, cred sincer că o să fiu înțeleasă. Unii cel puțin or să aibă o idee clară la ce mă refer.

Am privit cu stimă și bucurie personajul Mark Watney. Și mi s-a făcut frică. Inteligența te ține în viață. Ce aș fi făcut eu în locul lui? Aș fi murit.

Nu o să călătoresc niciodată în spațiu, nu sunt atât de inteligentă. Sunt însă suficient de inteligentă. Mă simt. De copil am participat la lărgirea minții. La început din plictiseală, apoi din curiozitate și am continuat din felul de a fi.

Stările sufletești conflictuale, momentele de amărăciune, dezorientare și furie, zilele de repaus în care abia îmi mut trupul dintr-un loc în altul doar pentru inactivitate fizică și intelectuală m-au convins că nu mi-am făcut nici o favoare hrănindu-mi judecata.

Ce să fac cu tot ce am strâns în mine? (o exprimare afectată, nu mă interesează răspunsul).

Am urmărit filmul de pe canapea. Confortabil așezată, liberă în mișcări ale trupului, s-a clintit mintea. Brusc, am suprapus peste lupta de supraviețuire a personajului, lupta înverșunată a mamelor actuale de a-și crește copiii.

M-am întrebat, o întrebare retroactivă, ce fel de oameni o să fie copiii noștri? Educația noastră pornește de la o respingere. Dezaprobăm acțiunile părinților noștri în felul în care ne-au crescut. Eu una o fac. Am înțeles, dar cel mai greu mi-a fost să accept factorii. Ne-au crescut după putințe intelectuale, dar mai ales financiare.

În personalitatea individului, factorii contează. Epoca imprimă sufletul.

Exprim bunăvoință sau îmi doresc să o exprim. Îmi privesc mai mult mama sau tatăl. Le las uneori câteva secunde avans înainte să izbucnesc.

O scenă casnică: ne așezăm la masă, mama participă. Mara, fetița mea, mănâncă puțin și anunță că s-a săturat. Dezaprob mesele ei frugale, dar îi permit să se ridice. Înainte de asta, aproape întotdeauna aud: nu-mi place cum mănâncă fata asta! De fapt nu mănâncă deloc. E așa slabă!

Mama mea mi-a oferit mai multă libertate decât i-a fost oferită. Și ea a respins, într-o oarecare măsură, educația părinților ei. Mi-a permis să mă desfășor cel mai mult unde ea a fost oprită. Am avut voie să am iubiți, să-i prezint acasă. Am avut voie să ies seara cu prietenele în oraș și să revin acasă la răsăritul soarelui. Am avut voie.

Un scenariu asemănător aș putea nota și în ceea ce-l privește pe tata. E suficient să subliniez că fiecare individ devenit părinte, își educă copilul dintr-o limitate a lui din copilărie. În acest punct pot să primesc multe dezaprobări. Sper să nu mă condamne nimeni.

Nu mă descurajez. Merg din nou pe exemple. Mara mea a avut voie să deseneze peste tot prin casă: pereți, mobilă, parchet. Eu nu am avut privilegiul. La fiecare serbare a Marei, tatăl ei este prezent. Mama lui a ratat serbările. Tot ce a contat pentru noi, ce ne-a afectat și impresionat în copilărie, le-am trasformat ca adulți în determinații vitale. Le-am dat sens. Într-o viață lipsită de sens, ceea ce ne afectează capătă semnificații.

Ce oameni o să fie copiii noștri? Ce o să ne reproșeze? Cum îi afectăm prin acțiuni, comportament și atitudine? Facem bine și greșim. Nu cunosc măsura, nu-mi dau cu părere. Mara o să-mi semnaleze cât am greșit și cât am procedat bine.

Mara adultă. Până la maturitatea ei, mama are timp să crească. De îmbătrânit, toți o facem, dar unii nu cresc.

O să-mi fac în continuare favoarea de a crește.

Cresc pentru a crește. Răsplata mi-ar fi un copil fericit. Să fie alți copii ai mamelor de azi medici, profesori, ingineri. Eu vreau un copil fericit.

Ce a ajuns copilul tău?

Fericit.

Eu sunt. Eu am.

M-am oprit. Nu mai caut nici un sens în viața asta a mea. Îi dau uneori felurite semnificații. Ezitai puțin când tastai felurite. Inițial gândisem într-un alt sinonim. Primul gând poate fi doar una dintre alegeri.
Mă împac.
Dacă m-am oprit, acum mă împac.
Cu aceeași viața, viața mea.
M-am oprit să caut un sens vieții mele și mă împac cu viața mea. Decizia aceasta mi-a afectat cumva câinele, când mă zărește, pe lânga sărut, îmi caută mâna, își bagă singur botul în umezeala palmei.
De ce e atât de supus dulăul meu cu ochi albaștri încă nu știu. Cum nu știu de ce mă tulbură nespus Pastorala lui Beethoven.
Am dezvoltat o obsesie. Muzica urlă și umple liniștea casei. Muzica asta urlă și umple neliniștea ființei mele.
După o săptămână în Italia, undeva în Liguria, există chiar și o mare liguriană, alcătuirea mea la care am muncit s-a năruit ca un castel de nisip. Am cedat din nou nervos. Calmul aparent, detașarea afișată, înțelegerea și compasiunea s-au dus într-o secundă, într-o privire nebună, pierdută.
Iau totul așa cum este.
M-am lamentat, mi-am plâns de milă bineînțeles. Munca mea, străduința, cărțile, oamenii, muzica, tot ce m-a ajutat s-a pierdut.
M-am oprit.
Nu mai caut un sens vieții, atunci de ce dau atâta sens unei crize? Îi dau sens, importanță, o investesc cu puterea unui subiect.
Eu sunt subiect.
Eu sunt puterea.
Eu am puterea.
Eu sunt. Eu am.
Eu.

Punct.

Notă: acesta e un text pe care nu-l recitesc pentru publicare. Îmi cer scuze pentru greșeli de orice fel.

Animalia

Când nu ai chef de scris, nu scrii. Când nu ai dispoziție pentru lume, poate e cazul să ieși în lume. Să privești oamenii.
Eu nu am chef de scris, nu am stare de om. Adulmec ca un animal, ca regnul pe care-l descriu: animalia.
Urmez un îndemn, ascult muzică. De o oră ascult muzică și imediat mă întorc la cărți.
Și poate un sfert de ceas de meditație. Ăsta e unul dintre momentele când un cârd de fete, bune prietene vin și te fac să râzi sau primești o îmbrățișare de la bărbat.
Ora nu-mi pune la dispoziție nici una, nici alta.
Rămân cărțile, întotdeauna rămân cărțile.

Povestea greierilor

Ați auzit de povestea greierilor? Mie mi-a revenit de la Platon. Aștept un moment potrivit să i-o spun și Marei înainte de culcare, mă găsesc deja ostenită de Bela, Aurora, Cenușăreasa, Albă ca Zăpada.
O să notez aici minunata poveste, Mara mea așa alege să se exprime: Mama, dar ce spui tu e minunat!

A fost o vreme când greierii erau oameni, iar acești oameni au existat înainte să apară Muzele. La nașterea Muzelor, și odată cu nașterea lor, nașterea cântecului, unii dintre oameni s-au lăsat prinși de patima cântării încât nu s-au mai oprit. Nu au mai mâncat, nu au mai băut și s-au stins fără să-și dea seama.
Dintre aceștia s-au născut greierii. Muzele au făcut în așa fel ca să nu simtă foame, și abia născuți, să înceapă îndată să cânte, fără să mănânce, fără să bea până la ultimul ceas al vieții.
Drept răsplată, greierii mergeau la Muze și le dădeau de veste cine le cinstește cel mai mult pe pământ.
Iar Platon încheie așa povestea: Căci, dintre Muze, ele mai cu seamă, îndeletnicindu-se cu toate câte privesc cerul precum și pe zei și pe oameni, au glasul cel mai pur. Iată deci nu puține motive care ne îndeamnă să vorbim în loc să ațipim la amiază.

Aceasta a fost povestea greierilor după Platon.