Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "empatie"

CÂT COSTĂ O FAPTĂ BUNĂ?

De 5 aug., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Încerc să ies în fiecare dimineață la plimbare pe malul Begăi. Fiind vară, uneori mă însoțesc și copiii. Joia trecută am prelungit plimbarea. Am intrat și în piața Iosefin să cumpărăm de la localnici sos de roșii. De la Agil am luat carne tocată și m-am bucurat pentru timpul câștigat. La momentul acela părea că am câștigat timp. Cel mic și-a exprimat pofta pentru masa de prânz.
– M-am săturat de paste. Fă și tu ceva de mâncare. Fă ardei umpluți cu orez. Ba nu, cu carne, ca la grădi. Sunt preferații mei.
Soarele ardea înainte de ora 12. Am încercat să grăbesc pasul. I-am dat un impuls celui mic cu o atingere pe spate. O pantă care coboară dinspre stradă spre malul apei l-a deturnat pe cel mic.
– Pot, mama, pot, să mă dau de două ori?
De două ori simt că mor. Mă trec valuri-valuri de la căldură și de la cortizol. Pică în Bega. Cade. Își rupe piciorul. Își rupe mâna. Își sparge buza sau un dinte.
La mașină am ajuns toți trei asudați. Cea mare și cel mic au început cearta înainte să pornesc motorul.
– Puneți centura.
– Eu vreau să stau în mijloc.
– Dacă stai în centură, îți pun melodia ta preferată.
La semafor, intersecția Șagului cu Liviu Rebreanu, ascultam The Weeknd fiecare cu gândurile lui. Eu știu sigur că ardeii grași îmi țineau mintea ocupată. Calculam, scăzând timpul câștigat la piața Iosefin, la cât o să le pun mâncarea pe masă. Copiii priveau pe geam, iar geamul ne-a schimbat următoarea oră. Un bătrân vorbea și ne făcea semne. Deschid și nu deschid geamul cerșetorilor, dar mereu deschid bătrânilor. Am auzit cu o ureche Gătaia. Un ochi urmărea traficul, o ureche îl asculta pe cel mic.
– Nu mergem la Gătaia. Locuim în apropiere. Am închis geamul fără bucurie. O câștigasem oricum ușor. Niște cumpărături făcute în drum în locul cumpărăturilor la Femadar de pe Averescu nu au autoritatea necesară să mă bucure. Obții ușor, pierzi ușor.
– Ce voia, domnul, mama? a întrebat cel mic.
– Să-l ducem la Gătaia, i-am răspuns.
– Nu. Să-l ducem la spital, a corectat cea mare.
Frână. Am pus frână ușor. Mașinile din fața mea deja porniseră. Bătrânul a revenit la geam.
– Unde vreți să mergeți?
– La policlinică, sunt programat la ora 2 la operație.
– Urcați.
Cel mic s-a dus la el în scaun. Cea mare m-a privit, apoi și-a sprijinit capul pe geam. The Weeknd cânta în continuare fără să mai ajungă la vreunul dintre noi. Ardeii grași mi-au fost înlocuiți cu protuberanța din gâtul bătrânului blocat pe partea dreaptă.
– Mulțumesc. Să vă ajute Dumnezeu.
– Să vă ajute. De ce mergeți singur la spital?
– Nu are cine să mă ajute. Dumnezeu mă ajută. Mare e împărăția lui. Avem biserică la podul metalic, în Sinaia. Fiecare cuvânt articulat îi oprea respirația.
– Nu mai vorbiți. Păstrați-vă puterea.
– Ce mașină frumoasă aveți! În viața mea n-am văzut o mașină așa frumoasă.
Am traversat intersecția neliniștită. Inima îmi bătea mai tare. Mintea îmi trimitea scenarii neplăcute. Capul plecat al bătrânului m-a făcut să mă întorc.
– Sunteți credincioși?
Mi-am întors privirea. Am strâns tare de volan.
– Suntem toți botezați la ortodocși.
– Ei, nu contează asta, Dumnezeu e numai unul. Uitați niște cărți de la biserică. Dumnezeu e mare. Noi avem biserica la podul metalic, e mare.
Cel mic tăcea. Cea mare tăcea. I-am spus să mulțumească pentru reviste.
– Să le puneți acasă pe dulap.
Fix la biserica Baptistă de pe Liviu Rebreanu am oprit și am tras ușor dreapta. Ochii bătrânului m-au privit speriați. Cea mare m-a privit întrebătoare. Cel mic privea și el încercând să înțeleagă ceva.
– Dați-vă jos din mașină. Mergeți acasă. Scoateți ardeii din frigider și așteptați-mă. De aici merg eu să-l duc pe domnul la policlinică.
Cea mare s-a dat jos. I-a deschis ușa celui mic care nu a comentat. Eu voiam doar să-i știu pe ei departe de mașină, de situație, de bătrân. Privirea lui mă pironea.
Am continuat drumul în tăcere. Bătrânul l-a mai invocat pe Dumnezeu și m-a informat că are pensie 300 de lei, iar medicamentele costă 250 de lei.
– Nu am bani cash la mine, îmi pare rău.
– Ați zis că stați aproape. Vă aștept.
Am privit pe geam. Am strâns de volan. Străzile în lucru au mărit timpul până la policlinică. Unde e bucuria mea de acum 30 de minute? A înlocuit-o vinovăția: Ce mașină frumoasă!, frustrarea: Vă aștept să-mi aduceți bani, neliniștea: Dacă îmi face rău? Să trimit copiii acasă. Să fie în siguranță. Și mulțumirile aduse lui Dumnezeu. Unde e Dumnezeul lui? Un om a oprit mașina, o femeie, și nici măcar o credincioasă.
– Am 300 de lei pensie, v-am spus?!
– Mi-ați spus.
– Dar cel mai mare și mai important este Dumnezeu.
– Este. Încercați să stați liniștit. Să vă odihniți. Am ajuns la parcare transpirată, iritată, indispusă. Facerea asta de bine mă consumă. Aș vrea să tacă. Să-i mulțumească lui Dumnezeu în gând și să nu mi-l bage mie pe gât. Dumnezeul lui mi-a crescut în gât. Mă doare când îmi înghit saliva. Îmi pică ochii pe telefon și realizez că pot să scot bani de la bancomat. Mă dau jos și se uită la mine. E ca un câine. Nu mă scapă din ochi.
– Merg să scot niște bani să vă las de medicamente.
Merge în spatele meu. Îi aud respirația greoaie. Bancomatul a dispărut. Mă întorc spre bătrân.
– Îmi pare rău.
– Haideți să întrebăm aici.
– Este o casă de amanet. Nu pot să scot bani de aici. Nu mă scapă. Aproape îl simt cum mă încolăcește. Se apropie de un domn și întreabă de o bancă. Domnul se uită la mine și mă direcționează spre BRD. Bătrânul îmi respiră în ureche.
– Stați aici la umbră. Merg eu. Este în intersecția următoare și e cald.
Copiii, ardeii grași, timpul câștigat și pierdut, bucuria, gâlca bătrânului din gât, iritația, căldura îmi înfig piciorul în asfalt. Calc apăsat. Neliniștea mă îngreunează. De ce m-am oprit? De ce n-au oprit cei cu icoane spânzurate de oglinda retrovizoare? De ce? De aia. Orice răspuns o să-mi dau, nu mă va face să mă simt bine. Abia aștept să mă urc în mașină.
I-am pus în mână bancnotele de hârtie.
– Merg să-mi cumpăr o apă. I-am zâmbit pentru prima dată.
M-am urcat în mașină. Nu am privit în urmă. Am dat jos geamurile din spate. Câștigasem o jumătate de oră pe malul Begăi cu sosul de roșii și carnea tocată cumpărate din Iosefin. Am pierdut o oră ducând un bătrân la policlinică în Buziașului. Când am parcat în fața blocului arăta ora 13. Revistele le-am aruncat la coșul galben. Ardeii i-am băgat la cuptor în jur de ora 14. Am mâncat după ora 15.
Cea mare s-a agitat. Cel mic a plâns. Ne-am așezat la masă flămânzi și iritați.

Foto: Bogdan Mosorescu

De ce mă bați, mamă? De ce mă bați, tată? De ce mă bați, fiule?

De 18 iul., 2017 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Împrejurările vremurilor m-au reținut pe un subiect: părinții care ridica mâna la copii. Încep cu o mărturisire: nimeni și nimic nu o să mă convingă vreodată că o palmă la fund ține de maltratare. Uneori mă amuz și amintesc în discuții despre biata mamă a lui Nică, o mâncau Asistența Socială și Protecția Copilului.

O să mă justific cu palma la fund. O să pară că mă contrazic în primă fază. Cunoașteți fragmentul din Kafka, Scrisoare către tata, cu paharul de apă? Nu-i nimic dacă nu-l știți. Citiți!

Știu că într-o noapte am început să scâncesc necontenit după apă, sigur nu pentru că mi-ar fi fost sete, ci probabil în parte ca să fiu nesuferit, în parte să mă distrez așa, singur. După ce ai constatat că mai multe amenințări grave nu ajută la nimic, m-ai luat din pat, m-ai scos afară pe balconul dinspre curtea interioară și m-ai lăsat să stau acolo un timp, numai în cămașa de noapte, în fața ușii închise. Nu vreau să spun că măsura n-ar fi fost justificată, poate în cazul respectiv nu se putea obține altfel odihna în noaptea aceea, însă vreau să caracterizez prin asta metodele tale de educație și efectul lor asupra mea. După această întâmplare bănuiesc că am fost un copil ascultător, însă am rămas de atunci cu o rană lăuntrică. N-am reușit niciodată, așa cum era firea mea, să leg laolată cum se cuvine ceea ce era pentru mine de la sine înțeles plânsul acela fără sens după o gură de apă și ceea ce era cu totul înspăimântător în faptul că am fost scos afară din casă. După ani de zile încă mai sufeream la gândul chinuitor că omul acela uriaș, tatăl meu, autoritatea supremă, putea veni să mă tragă afară din pat, aproape fără motiv, și să mă scoată în toiul nopții pe balcon, și că deci, în ochii lui, eu nu însemnam nimic.

Scot din fragment următoarele: efect și fire. De aceea o palmă la fund poate și nu poate fi brutalizare. Dacă ne ascultăm copiii, niciodată nu o să-i traumatizăm prin măsurile luate pentru educația lor. La cei mai mulți dintre noi palma la fund semnifică o zguduire mai puternică, un semnal de alarmă pentru părinți disperați și neputincioși ca să protejeze copilul inconștient de pericolele care-l pândesc.

Restul, asemenea lui Kafka, au nevoie de multă empatie.

Las acum palma la fund și trec la bătaie ca metodă de educație. Dacă m-aș lăsa pradă nervilor, v-aș minuna cu o vulgaritate ieșită din comun la vorba românească Unde dau mama și tata crește. Fals!

Ca mamă, nu mi-am bătut niciodată copilul. Mara are 7 ani. Adevărat, în imaginar s-a întâmplat să o izbesc de câteva ori cu capul de pereți. În fața ei, am încercat și mi-am verificat empatia. M-am transpus de multe ori în durerea ei și am descoperit că avea dreptate. Nu pot să-mi bat copilul de rușine și rușine ar fi necesar să simtă toți părinții care practică bătaia. Bătaia nu e ruptă din Rai. Bătaia reprezintă o neputință și un interes imediat al adultului: de potolire a copilului nesupus.

Cum să ridici mâna la un copil, iar apoi să stai în fața lui și să-i pretinzi ascultarea, iubirea, atenția? Copilul e o persoană, dar cu nevoi speciale din cauza fazelor de dezvoltare ale individului. Dacă îți permiți să lovești, o faci prima dată din cauza cantității: mare, mic. Tu ești mare, el e mic, iar cel mic e lipsit de apărare. În câțiva ani, cel mic e și el mare. Ce anume îl reține să nu lovească înapoi? Iubirea părintească? Iubirea asta l-a lovit cu sete pentru binele lui, i s-a spus. Să reacționeze mimetic? Identificare cu mediul în care trăim a produs o știință: psihanaliza.

Prea puțini copii ridică mâna la părinții lor. Dar excepții există și eu personal nu le pot condamna. De ce mă bați, mamă? De ce mă bați, tată? De ce mă bați, fiule?

Ușor se ridică mâna și lovește, dar e de plumb privirea care urmează. Îmi doresc pentru mine să nu experimentez rușinea asta. Să o respect pe Mara ca persoană prima dată. Mara este și nu este a mea. Este mă îndreptățește, iar negația mă ține rațională. Am născut, cresc un prunc, educ un copil, las cu durere să se desprindă de mine un om.

Copiii sunt oameni. În primul rând. Repetați asta și poate mâna o să refuze să se ridice și să lovească.

Să vină Crăciunul

De 14 oct., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Se apropie Crăciunul şi mi-am îndreptat atenţia spre familie. Am tras aer în piept. O să urmeze vremuri grele sufleteşti. Ce înseamnă familie pentru mine:

– Mara şi cu mine.
– Mara, tata şi cu mine.
– Mama şi tatăl meu. Divorţaţi.
– Sora, cumnatul şi nepotul.
– Familia tatălui Marei.
– Tatăl Marei şi iubita lui.
– Făt Frumos şi cu mine.
– Familia lui Făt Frumos.
– Prietenii apropiaţi.

Aici e depăşită numeric expresia să împaci şi capra şi varza. Multe verze, multe capre, cine-i păstorul?
Îmi imaginez mame citind acest text. O respiraţie de uşurare sau un zâmbet de triumf, ele au reuşit să-şi construiască o familie şi să o păstreze. Unele au acceptat infidelităţi, altele s-au convins că o viaţă sexuală satisfăcătoare nu e esenţială, câteva ignoră comportamentul urât şi sexist, puţine şi-au etalat frustrările şi au stabilit parteneriate.

Ultimele menţionate, mamele cu frustrări recunoscute, or să mă compătimească. Lor le mulţumesc. Dau dovadă de empatie.

Când stabileşti în viaţă că nevoile personale sunt la fel de importante ca nevoile unei forme sociale realizate prin căsătorie, o familie deosebită ca a mea, compusă din elemente diferite, pare conformă cu principiile şi cerinţele raţiunii.

Toţi ne dorim fericirea. Pentru noi fericirea a însemnat completare. La sărbători, cu toate elementele reunite, ne provocăm cantităţi imense de disconfort. Dar eu ştiu de ce şi am început să mă amuz. Familia funcţionează ca o psihoză. Neagă realitatea şi o înlocuieşte. De aici conflictele.

O să ne tratăm cu dulciuri şi vin.

Multe dulciuri, mult vin.

Să vină Crăciunul.

Mama, eu cred că tu gândești greșit

De 20 iun., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13474178_1229342687075883_1988611674_nAm făcut o descoperire. Mă întreb câte mame au mai aflat înaintea mea și de ce nu m-a avertizat nimeni. Mi-ar plăcea să se discute mai mult despre această neplăcere.

În februarie anul acesta, Mara, fetița mea, a împlinit șase ani. La șase ani articulează bine cuvintele și a început să dezvolte gândirea abstractă. Cu gândirea primară, la cererea mea, să pună un ochi în tigaie, Mara și-a apropiat chipul de tigaia jucărie. De la cinci ani, în urma dialogurilor purtate, mi-a atras atenția capacitatea ei de a sintetiza, trecerea de la simplu la compus. Mi-a cerut într-o zi să-i citesc un mesaj pe care-l ștersesem. I-am mărturisit că nu-l mai am, iar ea mi-a oferit soluția: povestește-mi doar ce-ți amintești.

Descoperirea mea ține de limbaj articulat și comportament.

Mara mea, fetiță de șase ani, nu mai are îngăduința celor din jur. Trupul i s-a deșirat, a căpătat forme de femeiușcă. Condiționările sociale nu tolerează la o aparență feminină un comportament considerat vulgar.

Deja s-a întâmplat să-mi fie copilul socotit vulgar. Mara nu a lăsat încă exhibiționismul în urmă. Își ridică fusta în cap, își arată uneori fundul, rostește căcat și pișat și se prăpădește de râs. I-au picat dinții, suge degetul mare, dar i s-a retras burtica, o să aibă abdomen curând, umerii sunt rotunzi cu aspect sidefat.

Trupușorul ei nu o mai ajută să primească aprecierile și bunăvoința celor din jur. Cu ea bebeluș am avut parte de alte priviri, de îngăduință. În primii ani o mamă deține o putere invizibilă prin căcăciosul din brațe. Dependența unei ființe de alte ființe stârnește empatie. Problemele create de boli, de alimentație, de neputința copilului de a se exprima o umplu pe mamă de respectul celor din jur.

Problemele legate de limbaj și de comportament, după vârsta de cinci ani, le atrag mamelor judecați. Mama devine iresponsabilă, incapabilă, iar copilul un monstruleț. Am întâlnit ochi dezaprobatori.

Când de fapt, după cinci ani începe greul. Comunicarea cu omulețul provoacă, are loc de la un eu la un alt eu. S-a desprins psihic de mamă. Mama nu mai este prelungirea lui. Mama e o persoană, el e altă persoană, rostește eu apăsat și își dorește independența.

Nu o să aleg calea ușoară. Nu o să-i bag Marei în cap rușinea și păcatul. De aceea încă își mai ridică fusta în cap. Cunoaște reguli, funcționează după ele, dar cu lipsa pedepsei. Absența unei nenorociri abătute asupra păcătosului încetinește procesul de educare.

Mara nu e o păcătoasă. Mara greșește și îi explic la nesfârșit până o să se fixeze. Am timp până la douăzeci de ani când o să-i fie și partea rațională a creierului adultă. Îmi pasă de privirile dezaprobatoare?

Mă înfurie uneori pentru că nu o pot apăra pe Mara de mințile înguste.

La șase ani, Mara nu mai are îngăduința celor din jur, iar mama ei nu mai e eroină prin naștere. Am devenit două persoane în generalul speciei. Eu, ca mamă, mă zbat pentru armonia ei.

N-am primit nici o palmă pe umăr cu mesajul: de la șase ani ai copilului o să simți singurătatea în a fi mamă. O să ți se anuleze drepturile și îngăduințele necerute la naștere. Copilul tău o să fie urât că e știrb și prost crescut pentru că nu-i faci educație cu frica de bătaie. O să auzi des că bătaie e ruptă din Rai.

Apropo de Raiul acesta, într-un dialog cu Mara, discutând despre comunicarea noastră, mamă-fiică, adult-copil, am întrebat-o ce soluție are ea pentru neascultarea ei. Nu-i place când ridic vocea. Am dezvoltat un sistem. Îi explic orice de trei ori, apoi ridic vocea.

Mara, vrei cumva să ajungem la bătaie?

Mara: mama, eu cred că tu gândești greșit.

Mara are dreptate. Copiii au de cele mai multe ori dreptate.