Importanța pe care și-o dau unele femei după ce au născut

Lipsa copilului de acasă, prin revenirea timpului liber de altă dată, îi permite minții să se adune și să se concentreze pe sine. Mara se află la tatăl ei de o lună. Pentru prima dată în zece ani am stat o lună fără copil. Prima săptămână savurezi liniștea. Dorul nu împunge. Din a doua săptămână te deranjează liniștea. Dorul împunge.

De ce deranjează liniștea? V-ați întrebat? Propun să lăsăm deoparte iubirea de părinte. Toți părinții își iubesc copiii. Să lăsăm deoparte și delirul de grandoare. Unii părinți sunt mai părinți ca alții prin omagiul adus reproducerii și confundarea cu viața copilului.

De când lipsește Mara nu mai slujesc altă persoană. Nu mă dau jos din pat pentru a face micul dejun pentru altcineva. Nu plănuiesc activități pentru altcineva. Fiind neobservată de un prunc, mănânc ciocolată seara. Nu sunt model. Nu iau masa la ore fixe. Gătitul e opțional. Am reluat Mari gânditori politici și am terminat o carte semnată de Dalai Lama. Mă culc când vreau. Mă trezesc când vreau. Totul este despre mine zi și noapte. M-am obișnuit să am ore la dispoziție pentru mine. Zilele adunate în săptămâni și culminate într-o lună m-au reîntors la timpul de altă dată. Un timp când nu o aveam pe Mara.

Am vizitat grădina zoologică cu nepotul meu. Am asistat la vreo două spectacole oferite de părinți. Performanțe ale unor femei care s-au erijat în rolul Mamei. Sunt absolut convinsă că nu sunt singura care a observat importanța dată de unele femei după ce au născut. Felul cum se adresează pruncului, cum li se schimbă tonul și gesturile știind că sunt urmărite de ochi străini. E momentul lor de a străluci, de a-și valida existența. Cu Mara plecată de lângă mine, aceste reprezentații teatrale proaste m-au făcut să respect mai mult cuplurile fără copii. Ce persoane curajoase! Să rămână o viață concentrate pe nevoi personale, să-și fie suficiente.

Unii dintre noi ne naștem cu sentimentul desăvâșirii. Cei desăvârșiți nu simt nevoia de a face copii. Ar trebui lăsați în pace aceștia. Ar trebui să știm. Să intuim persoanele desăvârșite. Să lăsăm deoparte teoriile despre familie, împlinirea prin copii, sensul vieții și moștenirea.

Oare cum s-a pricopsit individul cu sentimentul superiorității?! Să te crezi mai bun că ai copil, că n-ai copil, că ești alb sau negru, ortodox sau catolic și așa mai departe. Presupun că instinctual ne recunoaștem fragilitatea. Rațional ne-am ridicat la condiția de mici zei. Ne împărțim în zei și mici zei. Micii zei au nevoie de ceva mai mare ca ei. Zeii au nevoie de încredere în sine. Și unii și alții caută un sens pentru viață, un program pentru o zi din viața noastră. De aceea unii preferă să se dea jos din pat pentru a pregăti micul dejun pruncului. Copilul semnifică sensul. Cei fără copii nu se opresc din căutat nici măcar pentru un timp. Caută și caută, și caută.

Foto: Zenobia Lazarovici

Copilul are dreptul la o mamă fericită, la un tată fericit

Într-un comentariu, la un text, o doamnă mi-a anulat familia. Asta nu e familie, Mara, tatăl ei și cu mine dacă ne-am despărțit. I-am răspuns că o cred. Asta îi este convingerea. Am rămas puțin agățată în atitudinea doamnei. Ce ușor te anulează unele persoane! Asta e valabil și în lumea reală. Platformele de socializare dau la iveală mai multă agresivitate verbală. Studii s-au făcut. S-a demonstrat. Oamenii tind să fie mai violenți, mai lipsiți de politețe dacă nu stau în fața victimei lor. Puțin îmi pasă de!

M-am luptat cu sentimentul de vinovăție. Că nu m-am străduit mai mult. Că nu am pus binele copilului înainte fericirii personale. Că am plecat de lângă tată. Cu fiecare în parte am lucrat. Am pornit de la familia mea. Mama și tata au stat împreună pentru noi, sora mea și cu mine. Experiența din copilărie mi-a paralizat orice efort. M-am întrebat. Cu ce i-am greșit Marei? Că nu i-am mai iubit tatăl. Sunt vinovată. Recunosc. Dar. Nu sunt vinovată că am plecat. Nu sunt vinovată că am încercat să mă fericesc.

În câte familii mama a încetat să-l mai iubească pe tata? Tata a încetat să o mai iubească pe mama? Prea multe. E o obișnuință. Ce vreau să subliniez cu asta? Scot în evidență că organizarea unei familii, împreună sau separat, nu are nimic de-a face cu iubirea. Cei care se cred mai buni, superiori moral celor ca mine, am predat cheile la ieșire, nu sunt. Că ei cred asta, nu am nici un dubiu. Fix ca doamna care mi-a anulat familia.

Familia înseamnă putința de a sta pe același loc în orice condiții, înseamnă capacitatea părinților de a separa. Tata separă femeia de mamă. Mama separă bărbatul de tată. E datoria noastră, dacă am adus o viață pe pământ, să respectăm și să iubim părintele. Eu îl iubesc pe tatăl Marei. E un tată extraordinar care se străduiește, care se joacă cu Mara, care stă cu mine pe același loc. Și îi pretind să o iubească pe mamă. Tot timpul o să am aceste cereri. Copilul meu nu o să fie sacrificat pe altarul convențiilor sociale care reclamă o plată dubioasă. Să-i provoc durere Marei pentru că. Pentru că unele persoane refuză să acționeze spre bucuria copilului. Pentru că unele persoane nu au experiența despărțirii. Pentru că unele persoane cultivă confortul, nefericirea personală și obtuzitatea.

Niciodată n-a fost o opțiune pentru mine sacrificiul de sine. Mara are dreptul la o mamă fericită, la un tată fericit. Mama e fericită în altă parte. Tata e fericit în altă parte. Rămânem o familie oricum ne organizăm. Nu încerc să conving pe nimeni de nimic. Nu de aceea scriu. Notez pentru cei cu o gândire similară. Nu sunteți singuri și nu greșiți. Verificați cu copilul. Eu mereu verific cu Mara. Copilul este reperul. Întrebați-l. Stați de vorbă. Respectați-l intelectual. Într-adevăr nu știe mult un copil, dar simte monstruos. Copilul adulmecă mizeria sufletească. Dacă nu sunteți un actor excepțional, copilul mereu va pricepe. Ce anume sacrificați continuând să locuiți într-o relație lipsită de iubire? Unii, ca doamna din comentariu, ar răspunde că fericirea personală. Alții, ca mine, ar răspunde că fericirea tuturor.

Ca să iubești părintele, în unele cazuri, e necesar să eliberezi persoana. E greu, dar nu imposibil.

Foto: Flavius Neamciuc

Mama se întoarce de fiecare dată

Citesc. Învăț. Mă uit la filme. Ascult. Încerc să mănânc echilibrat. Fac mișcare. Uneori călătoresc. Rareori meditez. Cu toate astea, nu cred că o să scap vreodată cu adevărat de furie. Mă străduiesc de ani să devin cea mai bună versiune a mea.

Ceva fac bine în ciuda furiei. Îmi pică fisa mai des. Evaluez situațiile din viața mea cu altă atitudine. Am acceptat curând un comportament al Marei. În rândurile care urmează, s-ar putea că unele mame să găsească o alinare. Pentru clarificare, sunt o mamă despărțită. Nu sunt o mamă singură. Îmi cresc fata împreună cu tatăl ei. Alcătuim o familie modernă. Tatăl ei locuiește în Germania. Cu granițele închise, Mara își potolește dorul vorbind zilnic pe Whatsapp cu tata.

În aceste două luni am recuperat niște amintiri cu Mara din primii ei ani de viață. Tatăl ei a plecat să muncească în Germania după botez. Am botezat-o la trei luni. În anii care au urmat, ne-am obișnuit sau m-am obișnuit să am timpul meu cu Mara. Am realizat acest lucru când Făt Frumos a plecat la muncă și am rămas singure. S-a schimbat imediat dinamica dintre noi două. M-a copleșit un sentiment cald, cunoscut, confortabil, încântător. Ușa s-a închis și am rămas noi două.

S-a închis de multe ori ușa în cinci ani de zile. Ca orice copil, Mara a plâns. Nu vreau să plece tata! Niciodată nu am păcălit-o. Nu i-am distras atenția. Am luat-o în brațe, l-am condus la ușă pe tata, i-am explicat că merge la muncă, dar că se întoarce. Mama s-a întors de fiecare dată. De aceea ne-am jucat cucu-bau. Tata s-a întors de fiecare dată. Dar.

După despărțire, Mara a avut o atitudine clară. Zburda când pleca la tata. Plângea când revenea la mama. M-am consumat zile și nopți. Ce am făcut? Cu ce am greșit? De ce nu mă iubește? Am avut și acest gând odios. Am mers înainte ca un orb din pictura lui Bruegel. Ultimul orb exprimă liniștea. Are încredere că e condus. Primul orb exprimă groaza. A căzut. M-am așteptat ca tatăl să o conducă spre mine. Nu s-a întâmplat. S-a declanșat un război rece unde am confirmat teoria lui Cannon atacă-sau-fugi. Mi-am apărat, am considerat eu, copilul.

Mara nu avea nevoie de apărare. Mara reacționa. Ea a stat întotdeauna cu mama în ușă. Și-au luat la revedere. Mama nu a plecat niciodată de lângă ea. Mama s-a întors de fiecare dată înainte să i de facă dor, înainte să simtă că lipsește. Așa că de ce să zburde când revine acasă? Mama e mereu acolo. Mama o să fie mereu acolo.

Au fost necesari ani să văd, să observ, să mă conving că nu mă amăgesc. În continuare nu e ușor. Pleacă repede de lângă mine. Tata este preferatul ei. Dar știu un lucru. Mi-a picat fisa. Mara este fata mamei ei.

Foto: Flavius Neamciuc

Dacă v-ați săturat să aveți copiii acasă, atunci v-ați săturat de propria persoană

Am băgat o tavă cu biscuiți cu ovăz la cuptor. M-am așezat la scris. Pe ultimii i-am ars. Pentru că m-am așezat la scris. Motan doarme lângă. Mara își face lecțiile.

Pe facebook s-a schimbat direcția glumelor. Copiii sunt acum subiectul. Părinții s-au pricopsit cu copiii. Au acasă ceea ce au crescut. Asta îi face să se apuce cu mâinile de cap. Recunosc că exult. Întotdeauna am fost de părere că purtarea copiilor vorbește despre părinți. Înainte să meargă la grădiniță. Dacă nu te potolești, plecăm. Părintele nu se ridică. Părintele nu-și respectă cuvântul. M-am întrebat de ce. De ce părintele nu face ceea ce zice? Își subestimează pruncul? Nu e asta. Ah, ce manipulator e ăsta mic! O altă gogomănie rostită de părintele universal, indiferent de educație. Doctor sau șofer de tir, tatăl își proiectează copilul într-o reprezentare de geniu. Părintele nu-și respectă cuvântul din comoditate și dintr-o atitudine de zeu. Copilul să asculte la ceea ce zice părintele; altfel Zeus aruncă cu tunete și fulgere. În primii ani copilul imită. Imită ceea ce vede. Vede lipsa cuvântului. Nu gândește lipsa cuvântului, o vede. Lumea imaginilor aparține copiilor sub trei ani.

Și încep să asculte după trei ani. Aud. Dacă nu mănânci și legumele, atunci nu primești desert. Același părinte nu-și respectă cuvântul. Sau vine celălalt părinte și nu-i respectă cuvântul. Copilul vede și aude. La școală, copilul vede, aude și răspunde. Vede prin filtrul părintesc. Aude ceea ce îi provoacă plăcere. Răspunde ca o maimuță, ca mama maimuță sau ca tata maimuță.

Profesorii trebuie să se descurce cu toate purtările antagoniste din familie. Vă puteți imagina o clasă cu douăzeci de copii plus părinții cu atitudini nealiniate? Nu vă mai istoviți. De două luni părinții iau contact cu propriile reguli aplicate sau neaplicate pruncilor.

Unii au cedat plânsetului copilului. Alții au suportat influența bunicilor. Câțiva s-au înfricoșat de presiunea societății de a fi catalogat un părinte rău. Șoc! Nu suntem răi. Nu suntem buni. Cei mai buni sunt aceia care se străduiesc. Când te străduiești, atunci greșești.

De două luni lucrez cu Mara la un nou set de reguli. De unde să am habar ce reguli se potrivesc într-o stare de urgență?! Azi am ajuns la niște reguli pertinente și rezonabile. O întreb zile în șir. Mara, eu vreau să mă înțeleg cu tine. Tu vrei să te înțelegi cu mine?

Mă ascultă uneori cu ochii în lacrimi, cu barba tremurând. Dar eu vreau să mă joc. Eu vreau să mă joc. Într-un asemenea moment am vizualizat durerea ei pe termen scurt și durerea ei pe termen lung. Să o las să decidă fără îndrumarea mea ar semnifica o durere cronică. S-ar prelungi și nu s-ar vindeca ușor. Am creat două categorii. Mara face ce vrea ea. Mara îndeplinește sarcini și responsabilități. Sarcinile le execută cât mai bine pentru ea. Bine pentru ea nu înseamnă bine pentru orice alt coleg al ei.

M-am bucurat sincer de aceste zile petrecute cu copilul acasă. Ne-am certat. De ce eu? Acum să fac? Nu-mi place cartea aleasă de tine. Filmul ăsta are două ore. Nu vreau să mă spăl pe cap. Mai pot cinci minute pe tabletă? N-am chef de pilates. Cu toate astea, mi-e mai dragă Mara ca niciodată. A crescut. I s-a dezvoltat gândirea abstractă. Pune întrebări frecvent. Intuiește. Mă ia uneori în brațe. Mă sărută pe obraz fără să-i cer. Are un vocabular prodigios.

Concluzie.

Dacă v-ați săturat să aveți copiii acasă, atunci v-ați săturat de propria persoană. Educația e un boomerang. Vine înapoi. Ați primit în aceste luni tot ce ați băgat în capul și sufletul copilului. Nu vă place. Nu mai scriu continuarea. Sigur o presupuneți.

Vă las totuși o întrebare. Cum este să te confrunți cu propria educație? Profesorii știau de câți ani v-ați trimis copilul la școală.

Foto: Mile Sepetan

Ce fel de Românie o să-i fiu Marei? Ce fel de mamă?

Ziua de Paște a adus o ușoară modificare în rutina noastră. Am lăsat copilul să facă ce vrea. S-a jucat Roblox aproape toată ziua. Firește că a mai mers la baie și nu am scutit-o de pilates. Am lăsat copilul să mănânce ce vrea. A topit un iepure imens de ciocolată și niște presupuși biscuiți cu ovăz. Presupuși deoarece a sărit pisica în tavă și au devenit un fel de prăjitură ruptă.

A doua zi ne-am reluat programul ușor zăpăcite. Am ales să vizionăm Spanglish, un film bun cu Adam Sandler. Părinții de fete să nu-l ocolească. În timpul filmului pun de multe ori pauză. Mara se întoarce să-l pupe pe Motan. Uite, mami, e așa drăguuuț! Mara cere la baie. Mara poftește fructe dacă avem un bol cu popcorn sau popcorn dacă avem fructe. Eu îi atrag atenția asupra unei replici. La Spanglish a venit repede pauza. Fata declară despre mamă: Ea este Mexicul meu. M-am întors spre Mara: Eu sunt România ta.

Ne-am oprit din vizionat. Mara a pus pauză după o oră. Mâine, mama. Am rămas pe gânduri. De ce eu m-am atașat de pământ și de limbă? Poate pentru că am adormit de multe ori pe câmp? Poate pentru că prima oră de franceză m-a speriat atât de tare că m-am refugiat în propria limbă pentru consolare?

Și eu, la fel ca mama din Spanglish, am ținut ca Mara să facă rădăcini în România. Să-i fie clară identitatea. Oriunde o să aleagă să-și trăiască viața, să știe de unde se trage. Când o să mă întrebe degajat cum se zice un cuvânt în română, n-o să mă smiorcăi. O fac acum când tastez. Când o să pronunțe cotolet în loc de cotlet, n-o să mă bosumflu. O să râd de ea. Eu o să fiu România ei. O să-i reamintesc cuvintele. O să-i corectez greșelile. O să rămân plictisitoare toată viața pentru ea. Dar nu o să uite.

Ceea ce simt, să nu trageți concluzia că e patriotism. E doar iubire. Aș merge să trăiesc luni sau ani în Africa, Paris, pe o insulă în Grecia sau Londra. Dar m-aș întoarce. Nu să mor aici. Din nou, nu e patriotism. Să mai văd dealurile de la Schela. Să aud vântul. Să mă scald în Dunăre. Puțin îmi pasă ce se întâmplă cu mine după ce mor. Țin să controlez cum mor. Restul e o ieșire din lume care nu mai reprezintă o grijă pentru mine.

Cred că e trist ce am scris. Greu scap de patetism. Se amestecă prea multe persoane în viața mea de mamă. Probabil de aceea a avut așa mare impact filmul asupra mea. Știți cum e când cineva are ceva cu copilul tău? Presupune că-i cunoaște mai bine nevoile? Unii aveți habar despre ce vorbesc. Alții nu aveți habar despre ce vorbesc.

S-a întâmplat să o nasc într-o zi de duminică la șapte și cincisprezece minute seara. N-am cerut părerea nimănui dacă să o nasc sau nu. Nici pe a tatălui ei. A fost un accident și m-am aruncat cu capul înainte. Ca să-mi înțelegeți furia cu care scriu uneori. Tatăl ei m-a lăsat să decid pentru că ajunsese să-mi cunoască felul de a gândi. Nu-ți cer nimic pentru că nu o s-o faci. Ani mai târziu lupt pentru a fi mama propriului copil, pentru a face educație după propriul cap. Același cap care a ales s-o aibă.

Mara are doi părinți care o iubesc nespus. Mara mai are multe persoane care-și dau cu părerea despre educația și nevoile ei. Mama din Spanglish a reușit să-i facă educație fetei după principiile ei. Sunt curioasă de mine. Ce fel de Românie o să-i fiu? Ce fel de mamă o să-i fiu?

Foto: Mile Sepetan

Partenera tatălui. Prietena de situație a mamei

Acum vreo câțiva ani am făcut o înțelegere cu Mara. Mama, vreau și eu Instagram. Mara, o să discutăm despre după ce ajungi la o vârstă cu două cifre. De la această conversație, am luat-o într-o zi deoparte și am stabilit niște reguli pentru viitor. Ne-am cam înțeles. Am avut pace trei ani, dar nu a uitat. La zece ani mi-a cerut Insta. Mara are în prezent cont de Insta. După bătăi la cap, după ce Mara a repetat după mine. Nu pun poze cu mine. Când pun, cer aprobare de la mama sau tata. Nu vorbesc cu străini. Nu dau niciodată adresa. Am creat un cont. Mara, poți să te epilezi, eu sunt de acord. Nu vreau.

De la discuția despre Insta, am stabilit, cu încredere, reguli pentru viitor. Epilare cu ceară de la zece ani. Rimel și ruj de la cincisprezece ani. Telefonul nu-ți aparține. Din când în când, mama și tata or să-și bage nasul. Pentru intimitate, scrie în jurnal. Regulile le-am stabilit împreună și le-am alcătuit în urma cărților lecturate. Asta fac eu, citesc să fiu aproximativ o mamă bună. Uneori îi frunzăresc prin telefon. Plictisitor, plictisitor, electrizant! S-a întâmplat să găsesc un comentariu al partenerei tatălui ei despre Leto. Cine este Leto? Leto este un superb husky, fratele mai mare al Marei. Așa am hotărât eu cu ani în urmă.

De la despărțirea de tatăl Marei, am reușit, fără grație, doar cu dureri monstruoase, să separ mama de femeie. Femeia i-a greșit bărbatului, de aceea nu mi-am permis spectacole muierești. Mi-am acordat cu patos reprezentații de mamă. Am urlat, am bătut din picior, am aruncat. Nu sunt perfectă, eu promovez femeia cu defecte. Lamentațiile de mamă au ținut calmă femeia. M-am descărcat în reproșuri materne. Ai culcat fata în același pat cu altă femeie la o lună după despărțire. M-ai înlocuit în viața ei în jumătate de an. Mă răcoream cât puteam fără să-mi redirecționez furia spre cealaltă femeie.

Tatăl ei, cu un ton ușor disprețuitor, mi-a declarat. Tu poți să separi tatăl de bărbat. Zici că poți. Eu nu cred. Dar ca să fie clar, eu nu separ mama de femeie. De ani de zile exersăm acest ping pong paradigmatic. Personal, consider că m-am descurcat binișor. M-am apropiat cât am putut de parteneră. Prietene de situație, asta e viața. Ani de zile i-am ordonat Marei desenele cu familia extinsă, cu mama vitregă. Am înghițit în sec. În pozele de pe facebook, ele îmbrăcate la fel, am comentat prietenesc. Să-mi ia și mie o rochie. N-am primit nici un răspuns. M-am străduit și mă apreciez. Ca mamă despărțită, sunt o norocoasă. Partenera putea să nu o placă pe Mara, iar atunci ce aș fi făcut eu?! Suficient să urmăresc desenele Marei, hainele identice, brățările și discuțiile cu o durere în cerc închis. Văd, mă doare, văd.

Limita mea a fost atinsă când am citit un comentariu că partenera tatălui este mama lui Leto. Gelozia, mi-am permis-o, m-a pironit catatonic. Am văzut pur și simplu negru în fața ochilor. Dar de ce este ea mama lui Leto? De ce? L-am crescut și l-am dresat. Când s-a născut Mara, mereu am afirmat și am lucrat ca Leto să-i fie frate, nu un câine de companie. Iar acum câinele are altă mamă, iar Mara abia așteaptă să plece de lângă mine că să stea cu partenera tatălui. Ea nu țipă la mine, tu o faci!

Vedeți, e un concurs cu sinele când există o altă posibilă mamă. Să devii mai bună. La dracu cu toate astea. Sunt obosită, sunt geloasă și mi s-a luat de corectitudine. De acord, bărbații nu separă femeia de mamă. Un fost prieten m-a anunțat după 14 ani că s-a încheiat pedeapsa. Atât a luat ca să-mi ierte nemernicia. Acum este și un copil în poveste. Cât o să-i ia tatălui Marei să ierte femeia? Pentru că mama e sfâșiată sufletește. Și nu e corect! Și bat din picior, și miorlăi, și el nu răspunde la telefon să țip. La el să țip, firește!

În sfârșit v-am demonstrat de ce femeia cu defecte mi se potrivește atât de bine!

Foto: Mile Sepetan

Doi bărbați se sărută pe stradă. Cum să-i explic copilului?

Luna viitoare, Mara mea împlinește 10 ani. O să aibă voie să-și facă pagină de Facebook sau Instagram. Are de ales între una sau nici una. O să ajungă și la ea postări cu un conținut prostesc. Nu are copilărie. O să descopere. Mama ei a avut. I-au lipsit  telefonul, tableta și accesul la internet.

Internetul anulează copilăria. Dacă actualii copii nu se mai joacă cum știu părinții lor să se joace, atunci nu cunosc fericirea. Broaște în buzunar n-am purtat. Huckleberry Finn a purtat. Conform logicii, nici eu n-am avut copilărie fericită. Activitățile mele, glorificate azi, presupuneau păpuși, mobilier pentru păpuși, Nu te supăra frate, remi și ați prin ideea.

Purtarea adulților nu mă șochează. Așa funcționează oamenii. Resping ceea ce nu cunosc. Slăvesc ceea ce cunosc. De aceea îi poți observa pe unii părinți cum se umflă ca ardeii umpluți. Copilul meu nu se joacă pe telefon. Copilul meu citește. Copilul meu s-a distrat la sat jucându-se cu puii. Înaintașii noștri, unii dintre ei, sigur s-au împotrivit focului. Doar se descurcau la rumegat rădăcini, de ce să mănânce preparat? Ca să se scurteze intestinele, iar energia să se ducă la cap, iar capul să inventeze internetul. Ar fi un răspuns. Citesc Sapiens de Yuval Noah Harari. O să mai vin cu exemple de la.

O să discut cu Mara despre aceste postări. Așa cum mă străduiesc să discut despre orice, inclusiv despre sex. Da, am avut deja DISCUȚIA. Pe un ton firesc, sexul e o nevoie. Nu i-am refuzat dialogul despre mâncare sau defecare. Și pentru că vorbim despre copii, mâncarea o scârbește, fecalele o distrează. Părinții introduc repulsia și rușinea în viața copilului. Doi bărbați se sărută pe stradă. Un copil privește.
Isterie! Panică! Revoltă! Ce să-i explic copilului? Prima dată privește-l. Vezi cumva scârbă pe chipul lui? Nu vezi. Educația pune scârba pe. Apropo de, Mara o să găsească imagini cu bărbați sau femei sărutându-se. Nu-mi fac griji. La fel cum nu-mi fac griji că școala Montessori nu are și cursuri liceale.
Nu ți-e frică de? Primesc des această întrebare. Nu. Omul se adaptează. Mara o să se adapteze. Ordinea în familia noastră este: sănătate, joacă, învățare. Mi-e frică de ceva în viața asta, boala. Pentru orice altceva, sunt echipată sau mă echipez.

Faptul că Mara împlinește 10 ani, înseamnă că eu am cu 10 ani mai mult. N-am făcut mare lucru cu viața mea. Mara reprezintă elementul pur, dar nu o realizare. Educația ei este o realizare. Doresc să-i transmit tot ce știu despre stereotipii, imagologie și cinism. Să o îndrum prin realitatea cititorilor imbecili, academicienilor sterpi, semidocților. Măsura e esența și întotdeauna cu umor.

Pentru educația ei încerc să mă folosesc de toate instrumentele epocii. Din peșteră am ieșit. Focul l-am făcut. Grâul l-am cultivat. Piramidele le-am construit. Religia am inventat-o. Consecințele internetului rămân în necunoscut. Ne-am plictisit de lupta cu natura. În prezent ne războim cu propriile invenții.

Suntem chiar o realizare la scara evoluției! Să râdem. Ce altceva am putea face?!

Mara știe că mama citește Freud ca s-o înțeleagă mai bine

Dacă aș nota frânturile de conversații suprinse. Am început din generală să trag cu urechea pe stradă. Prima dată am observat aceleași chipuri, la aceeași oră. Recunoașterea fețelor mi-a atras atenția. O vorbă. O frază. Ani de zile m-am intersectat cu aceleași persoane. Un domn înalt și pleșuv mereu îmbrăcat la costum. O doamnă grasă cu un păr pieptănat conci.

Scoala am schimbat-o în clasa a VI-a. Prieteniile intense m-au distras de la trasul cu urechea. Absorbită de mine, de relațiile cu fetele, am făcut loc adolescenței dureroase și zgomotoase. În autobuz mai participam uneori indirect la unele conversații. Mă prefăceam că privesc concentrat pe geam, dar urechea percepea sunetele. Un martor mut, așa am fost de multe ori.

Când puteam să imit ce auzeam, o făceam gradilocvent. Îmi plăcea să-mi amuz prietenii, îmi asigura un loc în grup, o apartenență. De fiecare dată simțeam și rușine. Încălcarea intimității mă indispunea. Îmi trecea repede. Mereu m-am priceput să mă consolez singură. De aceea am greșit catastrofal.

Când am terminat școala, am presupus că un capitol din viața mea s-a încheiat. Mă refer la legăturile de prietenie și tot ce înseamnă ele. M-am pripit. Mara a redeschis acest capitol. Citesc cărți pentru creșterea copiilor. Nu mă opresc. Studiile de psihologie infantilă au confirmat că prieteniile sunt vitale la vârsta Marei. Mara are nouă ani. De multe ori a plâns și a suferit din cauza prieteniilor. O căutare disperată de stabilire a celei mai bune prietene m-a aruncat în trecut.

Ce bine este să fii adult! Să scapi de constrângerea grupului, de presiunea școlii! Cine nu scapă la maturitate de, înseamnă că nu se îngrijește de copil. Copilul din noi are nevoie să fie fericit. Din când în când să-și administreze doze de imaturitate, de lene, de plăceri mici, de satisfacții culinare, de mângâieri. E datoria fiecărui adult față de copilul din el.

Odată ce și-a creat legătura cu cea mai bună prietenă, nu i-am mai fost suficientă Marei. Nimic nu mai ajungea la ea când se întorcea necăjită de la școală. Firește! Lumea ei se rupe în bucăți atunci când aude amenințări. Nu mai ești prietena mea. Bine, nici eu nu mai vreau să fiu prietenă cu tine.

Oh, biata mea fata! Am compătimit-o. Am trăit afectiv dramele ei cu cea mai bună prietenă. Ca să răzbat, i-am povestit despre relațiile mele. Doar Dunia mică mi-a înapoiat-o, mi-a apropiat-o și mi-a aruncat-o în brațe plângând în hohote.

Mara știe că mama citește Freud ca s-o înțeleagă mai bine. Îi mai este bine cunoscut faptul că orice citesc, dau mai departe. O învăț să se facă plăcută dacă asta contează pentru ea. Îi indic cum să procedeze. O susțin cu sugestii la nivel de limbaj. Ascultă. Poate chiar ține cont. Habar n-am. Uneori o aud vorbind la telefon cu câte o prietenă. Asta este perspectiva ta. 

Mara are nouă ani și folosește corect cuvântul perspectivă. Din acest motiv îmi dau singură un plus ca mamă. Doar v-am mărturisit deja mai sus că mă pricep să mă consolez singură.

O să am nevoie. Știți ce vorbesc, nu?!

Micul prinț a murit

Micul Prinț a murit. Toți cei care l-au citit pe Exupery își amintesc șarpele de pe zid. Doar că eu nu fac referire la poveste.

Blogul este o unealtă. Prieteni sau colaboratori mi-l cer cu împrumut pentru o faptă sau altă. De obicei în preajma sărbătorilor. Să strângem cadouri de Crăciun. Să adunăm daruri de Iepuraș. Le dau vocea mea. Dacă pot face și eu ceva, fac.
Blogurile, asemenea romanelor de dragoste sau filmelor romantice, sfârșesc povestea unde ea începe. El și ea se căsătoresc după ce au învins piedicile. Adevărata provocare, a lupta cu plictisul într-o relație, trece sub tăcere. În cazurile sociale, un articol pe blog se sfârșește cu evidența cadourilor. Am strâns 100 de cutii de pantofi. Am strâns 1000 de cutii de pantofi.

Nimeni nu a povestit mai mult. Oare ce trup învelește puloverul alb așezat de mine într-o cutie de pantofi? Oare ce s-a întâmplat cu Micul meu prinț abandonat la naștere și operat la inimă trei ani mai târziu?

Aici cunosc finalul. Micul meu prinț a murit. Mi-au rămas niște fotografii în telefon și un video cum citeam Apolodor. Mi-e dor, mi-e dor, de frații mei din Labrador!

Oare Micul meu Prinț a aflat ce este dorul? Poate fi dorul posibil într-o asemenea viață? Abandonat la naștere. Măcinat de boală. Privit cu milă, dar nu cu iubire. Vizitat, dar neluat acasă. Distrat, dar nevrednic de protecția unei familii. Așa au arătat trei ani din viața unei ființe umane.

Din nou mă dezgustă rasa mea. Vestea m-a trimis în ora neagră și disperată a vieții. Furia mă transformă și poftesc să înjur, să caut vinovați, să fug în peșteră.

Nu o fac. Diversitatea e prea puternic impregnată. Socializez, râd, trec pe lângă spital și rememorez clipele petrecute cu Micul Prinț.

Această poveste s-a încheiat. Micul prinț e mort. Nu știu dacă e într-un loc mai bun. Știu sigur că a plecat dintr-o lume potrivnică lui.

În suflet îi port amintirea. De la moartea lui am mai făcut loc în mine pentru o nălucă.

Micule Prinț, mă bucur că am citit cu tine cea mai grozavă poveste a lumii. Doar așa imaginația mă asigură de prezența ta pe asteroidul B 612.

Cu bine, străina care ți-a sărutat fruntea.

Foto: Zenobia Lazarovici

Un cetățean săritor al lumii cere ajutorul pentru un copil

Există viață după Feli. Feli este băiatul abandonat care a suportat o operație la inimă. Mi-am petrecut cinci zile la spital cu el. O să răspund acum admiratorilor. Zeci de mesaje au ajuns în inbox cu intenție măgulitoare. În principal cuvintele îmi subliniau curajul, tăria de a sta lângă un copil abandonat. Cei care mi-au scris s-au declarat incapabili, prea sensibili pentru a se ridica, a ieși pe ușa spitalului, a reveni acasă la familie după tulburătoarea întâlnire cu năpăstuitul Feli.

Ca în multe alte situații din viața mea, eu am putut. M-am ridicat, am sărutat fruntea copilului, am deschis ușa, am condus până acasă, mi-am reluat activitățile. Nu am nici un buton de pornire-oprire sufletească. Trăiesc de atunci cu Feli în gând. Când trec pe lângă spital, imaginea lui îmi revine în minte și mă întreb ce mai face, cum mai este?! Mă consolez rațional. Lumea, România abundă de Feli. Unu, doi, trei, o sută, o mie etc! Eu am făcut cât am putut și cum am putut. Nu mi-am așezat pe umeri nici o pelerină de erou. Nu am ignorat. M-am deplasat responsabil, cu milă și umor în pătrățica îndatoririlor adoptate ca cetățean al lumii.

Cu aceeași reprezentare, de cetățean săritor al lumii, cer ajutorul pentru un alt copil. De data aceasta există o cerere și o ofertă. Un copil diagnosticat din burtică cu spina bifida și hidrocefalie s-a născut contrar opiniilor medicilor. Avem un copil, o mămică și un tătic. Nu abandonul ne dă peste cap, ci boala. Mama a ales să-l păstreze, iar patru ani mai târziu copilul luptă. Terapiile devin costisitoare, iar ele sunt benefice pentru evoluția lui fizică. În acest sens se strâng donații.

Cazul a ajuns la mine prin Cristina Bozga. În salonul ei de pe Gheorghe Lazăr, 33 oferă un spălat pe cap și un coafat pentru orice sumă donată. Întreaga lună aprilie, ce a mai rămas din, vă spălați pe cap și faceți o faptă bună. Igiena, frumusețea și bunăvoința aranjează pe oricine. Să fie donația fapta dumneavoastră bună cu o minimă satisfacție! Hegel ne-a asigurat că fapta bună rămâne o faptă bună și dacă beneficiem de pe urma ei. Trăim pe pământ. Să ne ușurăm zilele pământești. Pentru programări îi puteți scrie Cristinei. Bozga Cristina o găsiți pe facebook.

Îmi puteți scrie și mie pentru a vă programa la Cristina. Cunosc rușinoși. Nu o să mă întind la vorbă, atât am avut de spus.