ÎȘI SORBEA TATĂL DIN PRIVIRI

Mă așez mereu la masa de la fereastră. Cafeneaua e mică, o cuprinzi dintr-o privire. Ieri m-am întâlnit cu o veche colaboratoare, mama a patru copii, cel mic fiind coleg cu fiica mea. Cum masa era ocupată de un tătic și de fetița lui, m-am îndreptat spre colțul opus. Fetița, o creață dolofană, cu ochii mari și o mutriță serioasă, mi-a răspuns la limba scoasă. Vreo două minute am scos limba una la alta. Petronela, colaboratoarea mea, a întrerupt jocul. A intrat pe ușă zâmbitoare și m-a îmbrățișat strâns câteva secunde.

Mi-am tras scaunul de la masă, cu spatele la fetița creață. Petronela mi-a întins o plasă de hârtie cu creme și seruri. Familia ei se ocupă de o mică afacere cu produse cosmetice naturale. Le-am acceptat bucuroasă.

– Cum ești?

A tresărit. Nu se aștepta s-o întreb direct.

– De pe Facebook păreți zdraveni la cap.

A clipit și și-a împins ochelarii mai sus pe nas.

– Nu a văzut copiii de la Crăciun, iar la telefon nu-i caută. Săptămâna trecută, când a venit în oraș ca să semnăm actele de divorț, s-a certat cu cea mare.

– Îmi pare rău. I-am pus mâna pe braț și am strâns-o ușor.

– Mie îmi pare și mai rău. Am ignorat toate semnele de-a lungul anilor. Știi că sunt cu altcineva, așa-i?

Am sorbit o gură de cafea. Am tras cu sete din pai. O coajă rasă de portocală m-a înecat. Mi-au dat lacrimile de la tusea forțată. Petronela a continuat să povestească.

– Mă privește în ochi când facem dragoste. Soțul meu nu a făcut-o niciodată.

– Poate ții tu ochii închiși, am rostit bătându-mă în piept și ștergându-mi lacrimile.

Abia atunci m-a privit. Mi-a pus paharul cu apă în mână și a început să râdă. Petronela s-a despărțit de soțul ei acum doi ani. Separare eroică. Până în ultimul moment au ieșit în public ținându-se de mână. Își duceau copiii împreună la școală. Rareori mă intersectam doar cu ea sau doar cu el. La ședințele cu părinții participau tot împreună. Au făcut totul împreună până în ultima secundă. Portocala mi-a stat în gât și de la stupoare. Cum să renunți la copii dintr-o dată? Asta a fost următoarea mea întrebare.

– De ce a renunțat la copii? Ce vină au copiii? Băieții au vârsta la care se uită la el cu admirație și respect. Ce s-a întâmplat?

Nu mă așteptam la un răspuns pentru că-l știam. E sufocarea fiecăruia dintre noi în sânul familiei. Supunere. Limitare. Compromis. Plictiseală. Dar, când unul dintre noi evadează, majoritatea se ofensează. Îndrăzneala de a-ți recăpăta controlul asupra vieții ne înfricoșează. Când ne îndrăgostim, când facem copii, mergem cu valul. Devenim valul și ne spargem în divorț, sinucidere, perversiune, nebunie sau compromis.

Îmi pare nespus de rău de Petronela, dar îl înțeleg și pe fostul ei soț. Înțeleg ambele părți, dar refuz să-l scuz pentru că și-a părăsit copiii.

Mi-am sorbit cafeaua cu grijă. Să nu mai trag vreo coajă rasă de portocală. Am tras din pai gheața topită. O durere ascuțită de cap m-a făcut să-mi strâng mâinile cu putere.

Am căutat-o cu privirea pe fetița creață. Era în ușă cu tatăl ei. Îi fixa casca de bicicletă. Nu am scos limba la ea. Nu se uita la mine. Își sorbea tatăl din priviri.

Oare tatăl ei o s-o părăsească peste câțiva ani?

M-am întors spre Petronela.

– Povestește-mi, te rog, cum e sexul cu noul partener.

Foto: Bogdan Mosorescu

PĂRINȚII MI SE ÎMPUȚINEAZĂ

La 40 de ani mă simt legată de mâini și de picioare. Pendulez între tinerețe și bătrânețe.
Ca și cum.
Secunda se sparge: miros de nou-născut și miros de fecale ale unei babe ramolite.
Minutul se împarte: obrazul crud al fiicei mele și brațele fleșcăite ale mamei mele.
Ora se fragmentează: copiii îmi cresc, părinții mi se împuținează.
Stau martoră neputincioasă al valului care se ridică, iar apoi se sparge.
Tinerețea și bătrânețea mă îngrozesc deopotrivă. Ce pot face copiii, ce nu mai pot face părinții.
Ce pot, ce nu mai pot eu.
Nu mai pot să ignor lipsa de demnitate a bolii fizice și psihice.
Când o bătrână îți cere să-i bagi un supozitor în fund, iar din fund atârnă un Crăciun scabros, fugi, te închizi în casă și te asiguri că o să ai o moarte asistată.
Mie mi s-a cerut. Eu am fugit. Am privit de după perdea infirmierii care au coborât din salvare.
Am început să cobor în infern. Acesta este: momentul când părinții devin copii, când adulții copilăriei sparg barierele bunului simț.
Greața fizică mi-a tăiat pofta de mâncare. Mai există viață după ce am fost forțată să privesc extremitatea dorsală a corpului?
Vomit. Tot ce am scris e vomă.
Nu mă simt eliberată. Nu mă simt mai bine.
Mă simt de căcat.

Foto: Bogdan Mosorescu

EXERSĂM MILA

Avem un coș în apartament pentru hainele murdare, poziționat sub un tablou  Gheorghe Mosorescu. Peisajul, cu creste întunecate de munți la orizont și iarbă la poale, nu se potrivește cu mirosul dulceag răspândit de rufe. Aproape fiecare dimineață o încep cu sortarea pe culori: grămada de lenjerie, grămada de albituri, grămada de mătase și in, grămada de colorate, grămada de negre. Bag o mașină la spălat, apoi trec la uscător. Începe selectarea: tricourile lui Mateiu, bluzele Marei, șosetele tatălui lui Mateiu, blugii mei etc. Trag ușile de la dulap, deschid sertare, aranjez, așez, potrivesc.

Pentru mulți bărbați mioritici, această activitate nu este considerată muncă. Se pare că femeile întreprind activitățile casnice din dragoste fără nici un fel de așteptare. Dacă vă întrebați în legătură cu așteptările. Un mulțumesc e întotdeauna bine venit, dar nu satisface intelectual și monetar.

Cu ce bani își cumpără o femeie casnică o sticlă de Persil, un deodorant, o pereche de pantofi? Cu banii aduși în casă de provider care uneori, deseori, pune limite.

Cu ce bani își cumpără o femeie care muncește sticla de Persil? Cu banii câștigați de ea, iar uneori, deseori, bărbatul pune limite.

Femeile casnice și femeile cu un anumit serviciu muncesc și în casă, dar muncile casnice nu sunt remunerate. Dragostea pentru familie compensează. Compensează pe alocuri, dar nu elimină frustrările.

Complimentele Marei, îmbrățișările lui Mateiu, momentele cu Făt Frumos nu-mi scad nivelul de stres provocat de dereticat. De fiecare dată când adun hainele de pe uscător se întâmplă un 4 iulie la mine în corp. Cortizolul e la fel de ridicat ca al celui mai slab babuin din grup care nu are pe cine să-și descarce furia.

Ce e de făcut? Pot alege să nu mai fac. Nu este o opțiune. Am o datorie. A mamei în primul rând. Să angajez o doamnă la curățenie. Este o opțiune. O cântăresc de ceva vreme. Nu am decis. Să nu mă mai plâng, căci îmi urlu frustrarea la cine se întâmplă să-mi apară în raza vizuală.

De ce să nu mă mai plâng? Mă descarc atunci când vorbesc cu prietenele mele sau cu sora mea. Mai puțin cu mamanu. Ea se uită la mine și clatină din cap. Ghicesc cu ușurință ceea ce gândește. Consideră că sora mea și cu mine nu ne apreciem norocul în viață. Ea nu a putut să se plângă de rolul ei de menajeră în casă. Atât i-ar fi trebuit! Cunoașteți expresia? Atât îți trebuie! Avertizare. Amenințare. Poziționare.

Am crescut într-o casă în care fiecare avea un rol. Trăiesc într-un apartament în care rolurile s-au amestecat. În care femeia și bărbatul vor mai mult de la viață, de la identitatea de gen, de la societate. Este derutant și plin de neliniști. Uneori nu dormim nopțile. Alteori descriem o existență zeiască. Învățăm.

„În locul milei lui Dumnezeu, o pot exercita pe a mea”, zice Robert Sapolsky.

Exersăm mila.

Foto: Bogdan Mosorescu

AM MURIT. NEPOATA NU ȘTIE ÎNCĂ

Sună telefonul. Este o nepoată. În fiecare an mă sună să-mi ureze La mulți ani. Azi nu o să-i răspund. Am murit. Ea nu știe. Așa că insistă. Sună și tot sună telefonul. Până la urmă o să-i treacă prin cap.

O știu de când a fătat-o mă-sa. O fetiță mărunțică cu păr blond și ondulat. Care râde cu ochii. Care luminează orice încăpere cu zâmbetul. Când eram tânără și în putere, pe perioada vacanței de vară, găzduiam nepoții ai căror părinți și-au făcut casa la oraș. Noi am rămas la sat cu socrii în aceeași bătătură. Am crescut copiii. Nimic nu prevestea tot ce s-a întâmplat: moarte, boală, sărăcire, abandon, pustiu.

Ne trezeam dimineața, soacră mea și cu mine, înainte să crape de ziuă. Eu mă apucam de frământat aluat pentru cornurile cu gem. Soacra mea hrănea animalele. Când se trezeau copiii și dădeau buzna la bucătărie, ieșea abur din cornurile așezate în lada de lemn și acoperite cu o pânză de bumbac gingham.

În fiecare an, pe 6 mai, ne aminteam, nepoata și cu mine, despre aceste cornuri, despre acele dimineți, despre abur, lada de lemn și pânza gingham. A început să mă sune după ce a murit bărbatu-miu. Tânăr s-a dus. L-a luat Dumnezeu înainte să o ia pe soacră mea. Amândouă le-am supraviețuit bărbaților, și, mai tragic, le-am supraviețuit copiilor. Amândouă ne-am îngropat bărbații și primul născut.

Sună telefonul. L-am lăsat pe hol după ce am băut cafeaua. Sună într-o casă goală. Ultimul locuitor a picat din picioare la ora 9:05. S-a ridicat un abur, al morții. S-a acoperit un trup cu o pânză de bumbac gingham.

Băiatul meu a murit în urmă cu doi ani. S-a degradat pe parcursul unui an. În urma divorțului, și-a înecat amarul în alcool. Și-a băut mințile și corpul. Starea lui am dedus-o din felul cum dădea cu sapa în grădină. Pe lângă casă, avem o grădină de 1000 de metri pătrați. Trebuie mereu îngrijită că altfel se transformă în șerpărie. Sera am dat-o jos după ce a murit și soacră mea. Fiu miu cel mare a zis că preferă să cumpere castraveții de la piață. Sunt mai ieftini. Cel mic e la oraș, rar mai dă pe la sat. Soția lui stă mai mult prin școli. Și-a dat doctoratul. O mândrie pentru familia noastră. A fost. Că au divorțat și ei. Of, of, ce viață mi-a mai dat Dumnezeu! Nepoata m-a comparat anul trecut cu un stâlp. De aia m-ar lovi tragediile, că pot să duc. Duc. Am dus. Acum stau întinsă pe hol. Mă odihnesc și aud râsul nepoatei și al nepoților. De la doi băieți am primit 3 nepoți, toți băieți. Fug fetele de familia asta. Nevestele divorțează. Fetele nu se nasc.

Anul trecut l-am îngropat pe băiatul cel mare. Am intrat dimineața la el în cameră să deschid geamul. Părea că doarme, dar mi-am dat seama. Nici un om nu conține nemișcarea, doar moartea. M-am apropiat și i-am închis ochii. A murit cum a trăit: banal.

Nici la înmormântare nu l-a adus noră mea pe băiat să-și ia la revedere. Am plâns până la epuizare. Am plâns pentru existența efemeră a familiei. Parcă cineva sau ceva ne-a dat dreptul să existăm cu dată de expirare. Până când încetați să mai râdeți, să mai coaceți cornuri, să mai scoateți cărți din bibliotecă.

Pentru că am uitat să râdem. Nepoata mă mai făcea să râd, dar se vede treaba că o zi din an nu a reușit să sperie moartea. S-a jucat cu noi toți, și toți am pierdut.

Nu mai sună telefonul. Nepoata a înțeles. Probabil varsă o lacrimă. Sper să râdă din tot sufletul la înmormântarea mea. Să râdă și să dea un sens vieții mele și familiei care a găzduit-o veri la rând în malul Dunării.

Foto: Simona Nutu

Un bărbat însurat si cu copii încearcă să fie prieten cu o femeie singură. De ce?!

Am încheiat ieri o discuție în care mi s-a reamintit: Vezi să nu ajungă pe blog! Am zâmbit și i-am mulțumit. Într-adevăr, cam tot ce mi se întâmplă în viață ajunge pe blog. Plasticizez. Mistific. Dar. Mărturisesc. Redau. Defulez. Prietenii au încetat să ia la modul personal ceea ce scriu. Am repetat și am tot repetat. Nu e treaba nimănui ce scriu și cum scriu. Nu mă trageți la răspundere.

De exemplu cum aș putea să nu scriu despre unii bărbați din generația mea care m-ar umple de furie dacă aș fi mai puțin educată?! Ca o persoană cultă, mă rușinez. Mă umplu de o jenă teribilă când bărbații căsătoriți și cu copii încearcă să fie prieteni cu femeile singure. Acum. Femeile care acceptă sunt naive sau preferă să facă pe proastele? Făt Frumos zice că preferă să facă pe proastele. Uneori mai verific cu el comportamentul bărbaților. Nu m-a umplut nici până în prezent de sinceritate și transparență, dar îmi permite să trag un ochi în gândirea bărbatului.

Un bărbat însurat și copii care evident nu și-a dorit să ajungă subiect pe blogul meu, încearcă să fie prieten cu o femeie singură. Scrie mesaje. Sună. Arată disponibilitate. Iese la cafea. Dăruiește. Arată generozitate. Discută. Arată capacitatea de a comunica. Știți ce altceva mai arată? O familie perfectă pe facebook. Nici măcar mesajele nu lipsesc. O familie superbă! O familie fericită! Etc!

Ce observ eu din margine? Observ lipsă de respect în orice aspect al problemei. Aceasta este o problemă cu mai multe necunoscute. Prietena mea nu-i cunoaște familia. El nu-i cunoaște prietena din spatele tastaturii. Soția nu cunoaște sau nu recunoaște că are un bărbat plictisit lângă ea. El nu-și respectă soția, dar e bună de nevastă. El nu-mi respectă prietena, dar ar fi bună de tăvăleală. Amândouă sunt bune de ceva, la ceva, omul ar putea fi preocupat de gramatică și să facă cercetare. De este prepoziție. La este prepoziție.

Nu mă întreb de ce această joacă între doi adulți. Să joci cartea prieteniei cu intenția unei tăvăleli este lipsă de imaginație la 40 de ani. La 16 ani ar fi o găselniță, dar la 40 e chinuitor de anost.

Acum vă las să vă întrebați cine este acest bărbat. Punct.

Foto: Bogdan Mosorescu

Pomană sau celebrarea vieții

Mă pregătesc de o pomană. Citiți pomană și gândiți-vă la parastas. Parastasul este o slujbă religioasă făcută pentru pomenirea morților. Sâmbătă, familia mea o să-l pomenească pe bunicul meu. Rudele din toate colțurile țării se adună la masă. Morții prilejuiesc întâlnirile de familie.

Când m-a anunțat mamanu că a trecut un an de la moartea lui tataie și că urmează pomana, m-am împotmolit semantic în cuvântul pomană. M-am întrebat: De ce pomană? Pomana te duce cu gândul la ceva gratuit, primit de nevoiași de la privilegiați. Masa care urmează să fie servită în familie o consider o celebrare a vieții lui bunică miu. A avut, din punctul meu de vedere, o viață împlinită. A supraviețuit războiului. Era doar un copil atunci. A suportat foamea de după. S-a însurat. Și-a construit o casă cu nevasta lui. Au avut împreună trei copii. Au ajutat la creșterea nepoților, iar tătaie și-a cunoscut, atât cât i-au mai permis mințile, și strănepoții.

Mi-l amintesc într-un pardesiu de culoarea castanei coapte. Mă lua uneori de la școală. Mi-l amintesc pe motor cu bunică mea. Priveam în urma lor, iar imaginea spatelui lui bunică mea mă va face mereu să zâmbesc cu bucurie. Mi-l amintesc calm, muncitor, plecând la muncă cu un sufertaș gri. Mi-l amintesc o figură autoritară fără să folosească vreodată forța asupra lui bunică mea sau a copiilor. E firesc, așa-i? Nu neapărat. Violența domestică există. Nu și în familia Mosorescu. Constantin Mosorescu, împreună cu Afrodita Mosorescu au reprezentat reperele mele morale. Cu ei am luat masa în fiecare duminică. Cu ei am mers la circ, la doctor, la piață, la prieteni. Cu ei am râs și m-am simțit în siguranță.

Cum să-l asociez pe Constantin Mosorescu cu pomana? Sâmbătă o să mă bucur pentru viața pe care a trăit-o, pentru că-i duc moștenirea mai departe, pentru bucățica de normalitate oferită mie ca lăstar. Modelele din familie modelează caracterul și dau o direcție personalității. Mi-ar plăcea să-i știu mândri de mine. Vieții mele îi lipsesc punctele comune cu viața bunicilor. Învățăturile lor și felul lor de a fi au ajuns însă la mine. Le-am turnat într-un fel de a fi personal, dar ei sunt în mine. Eu sunt mândră de moștenirea lor. Au fost oameni, iar omenia lor merge mai departe.

La mulți ani, Constantin Mosorescu, oriunde te-ai afla! Să te iubim a fost atât de ușor.

Foto: Bogdan Mosorescu

A-ți suporta părinții seamănă mult cu testarea curajului în triburile primitive. Cei puternici reușesc

Cumva le-a potrivit mintea mea. După ce mi-a combinat senzații și sentimente, noaptea trecută am visat-o pe bunica tatălui Marei. Pe marginea patului, dis de dimineață, nu m-am mirat. Am încercat să recuperez visul și m-am lăsat ușor pe pernă.

Bunica tatălui Marei a fost o femeie puternică, o femeie înfigăreață, o femeie care mereu mă chestiona despre scris. Ai mai scris? Scrii? Hai să-ți dau o floare s-o pui pe birou, poate te ajută. Mă bucur că am visat-o zâmbitoare și binevoitoare către mine. Bunăvoința femeii din vis m-a însoțit la ceai, la lecturarea unui capitol din De ce nu fac zebrele ulcer?, la cafea. Mereu m-am întrebat, după despărțirea de tatăl Marei, dacă buni s-ar fi lepădat de mine după ce am predat cheile de la casă. Fără posibilitatea de a obține vreodată un răspuns, buni a plecat de ani de zile dintre noi, prefer să creez un scenariu personal. Buni m-ar fi chemat în continuare la supă duminica, buni ar fi înțeles că o nouă parteneră nu exclude vechea parteneră.

Și pentru că am lăcrimat, m-am așezat pe canapea. Mi-am propus o oră de lene. Să privesc tavanul, să-mi studiez unghiile, să-mi cercetez aspectul pielii. Întotdeauna m-am gândit la mine ca la o persoană nefamilistă. Nu m-am căsătorit niciodată. Mi-a lipsit dorința. E tot lipsă. Am născut. Am crescut câțiva ani copilul împreună cu tatăl. Lângă noi au locuit bunicii tatălui Marei. Mamanu s-a mutat la Timișoara într-un apartament la două străzi distanță. Vara mergeam la mare în familie, mama mea, mama lui, uneori sora mea. Iarna procedam la fel. M-am despărțit de tatăl Marei și m-am îngrijit de fericirea personală. M-am îndrăgostit și am ales ca Mara să crească lângă părinți separați, dar fericiți. Ceea ce îi doresc și ei. Să aibă grijă de suflet, să cultive sinceritatea, să dea atenție sentimentelor celorlalți atunci când își formulează nemulțumirile.

Nu e greu de imaginat de ce am concluzionat că sunt mai mult individualistă și mai puțin familistă. Dar. Fără DAR nu aș scrie acest articol. M-am răzgândit. M-am sucit atât de tare că afirm. Sunt mai catolică decât papa. La mama și la tata acasă, în fiecare duminică mergeam la bunica mamei. Luam masa împreună. Cu tatăl Marei am locuit aproape de bunici, iar părinții au fost mereu prezenți în casa noastră. În ciuda tuturor certurilor, nu m-a deranjat prezența lor. E firească cearta! Bunicii, în funcție de educație și condițiile de viață, vin să te învețe despre creșterea nepoților. Că doar voi ați crescut numai bine! N-am crescut numai bine, iar eu verbalizez și am verbalizat. Mamanu își exprimă iubirea prin mâncare. Ce ai mâncat. Cât ai mâncat. Mama tatălui Marei își exprimă iubirea prin cadouri. Ce haine ai. Ce telefon ai. La ce hotel te-ai cazat. Mă irită ambele atitudini. Le fac cunoscute. Mă cert. Prezența nu m-a incomodat. Prezența nu mă incomodează.

Familia și situațiile din familie reprezintă o situație, nu un stil de viață. Prefer să-mi fac cunoscute nemulțumirile legate de părinți și să-i păstrez în viața mea. Iubesc mesele în familie cu supă, grătar și prăjituri cu care eu nu m-aș complica niciodată. A-ți suporta părinții seamănă mult cu testarea curajului în triburile primitive. Cei puternici reușesc. Sunt puternică. Am rămas în țară. Am păstrat vizitele și prezența din când în când. Am alungat și m-am împotrivit supunerii tatălui sau mamei.

Dar sunt o familistă. Viața mea o dovedește. N-am bravat cu familia, dar am rămas în. O suport. Uneori mi-o doresc. Râdem. Mâncăm supă duminica, iar când bugetul o permite, călătorim împreună la munte sau la mare. Poate cineva să mă contrazică?!

Foto: Simona Nutu

Copilul are dreptul la o mamă fericită, la un tată fericit

Într-un comentariu, la un text, o doamnă mi-a anulat familia. Asta nu e familie, Mara, tatăl ei și cu mine dacă ne-am despărțit. I-am răspuns că o cred. Asta îi este convingerea. Am rămas puțin agățată în atitudinea doamnei. Ce ușor te anulează unele persoane! Asta e valabil și în lumea reală. Platformele de socializare dau la iveală mai multă agresivitate verbală. Studii s-au făcut. S-a demonstrat. Oamenii tind să fie mai violenți, mai lipsiți de politețe dacă nu stau în fața victimei lor. Puțin îmi pasă de!

M-am luptat cu sentimentul de vinovăție. Că nu m-am străduit mai mult. Că nu am pus binele copilului înainte fericirii personale. Că am plecat de lângă tată. Cu fiecare în parte am lucrat. Am pornit de la familia mea. Mama și tata au stat împreună pentru noi, sora mea și cu mine. Experiența din copilărie mi-a paralizat orice efort. M-am întrebat. Cu ce i-am greșit Marei? Că nu i-am mai iubit tatăl. Sunt vinovată. Recunosc. Dar. Nu sunt vinovată că am plecat. Nu sunt vinovată că am încercat să mă fericesc.

În câte familii mama a încetat să-l mai iubească pe tata? Tata a încetat să o mai iubească pe mama? Prea multe. E o obișnuință. Ce vreau să subliniez cu asta? Scot în evidență că organizarea unei familii, împreună sau separat, nu are nimic de-a face cu iubirea. Cei care se cred mai buni, superiori moral celor ca mine, am predat cheile la ieșire, nu sunt. Că ei cred asta, nu am nici un dubiu. Fix ca doamna care mi-a anulat familia.

Familia înseamnă putința de a sta pe același loc în orice condiții, înseamnă capacitatea părinților de a separa. Tata separă femeia de mamă. Mama separă bărbatul de tată. E datoria noastră, dacă am adus o viață pe pământ, să respectăm și să iubim părintele. Eu îl iubesc pe tatăl Marei. E un tată extraordinar care se străduiește, care se joacă cu Mara, care stă cu mine pe același loc. Și îi pretind să o iubească pe mamă. Tot timpul o să am aceste cereri. Copilul meu nu o să fie sacrificat pe altarul convențiilor sociale care reclamă o plată dubioasă. Să-i provoc durere Marei pentru că. Pentru că unele persoane refuză să acționeze spre bucuria copilului. Pentru că unele persoane nu au experiența despărțirii. Pentru că unele persoane cultivă confortul, nefericirea personală și obtuzitatea.

Niciodată n-a fost o opțiune pentru mine sacrificiul de sine. Mara are dreptul la o mamă fericită, la un tată fericit. Mama e fericită în altă parte. Tata e fericit în altă parte. Rămânem o familie oricum ne organizăm. Nu încerc să conving pe nimeni de nimic. Nu de aceea scriu. Notez pentru cei cu o gândire similară. Nu sunteți singuri și nu greșiți. Verificați cu copilul. Eu mereu verific cu Mara. Copilul este reperul. Întrebați-l. Stați de vorbă. Respectați-l intelectual. Într-adevăr nu știe mult un copil, dar simte monstruos. Copilul adulmecă mizeria sufletească. Dacă nu sunteți un actor excepțional, copilul mereu va pricepe. Ce anume sacrificați continuând să locuiți într-o relație lipsită de iubire? Unii, ca doamna din comentariu, ar răspunde că fericirea personală. Alții, ca mine, ar răspunde că fericirea tuturor.

Ca să iubești părintele, în unele cazuri, e necesar să eliberezi persoana. E greu, dar nu imposibil.

Foto: Flavius Neamciuc

De ce mai petrecem timp împreună, tatăl Marei, Mara și cu mine, după despărțire?!

De aproape o săptămână mă aflu în Germania. Am venit să o aduc pe Mara la tatăl ei. O reuniune de familie care cere explicații. De fapt, bunul simț nu are nevoie de. De ce să explici familia, să o pui în categorii? Un bărbat și o femeie au făcut un copil. Au devenit părinți. Un bărbat și o femeie s-au despărțit. Au rămas părinți. Indiferent de organizare, împreună sau separat, rămâi părinte.

În cinci ani de zile am dus multe discuții aberante. Le-am rărit printr-un refuz declarat și hotărât. Nu mai răspund la o întrebare anume. De ce petrecem timp împreună: tatăl Marei, Mara și cu mine? Mă ofensează să vorbesc despre. Am o minte de vrăjitoare. Am citit psihologie. Semiotica mi-a fixat pentru totdeauna importanța faptelor de cultură. Nu răspund.

De ce petrecem timp împreună, tatăl Marei, Mara și cu mine? O să notez aici un răspuns pentru părinții în situații de viață complicate și vulnerabile. Înainte de orice, vă sfătuiesc să acceptați. M-am gândit dacă să folosesc verbul a sfătui sau verbul a sugera. Nu. Vă sfătuiesc. Vă sfătuiesc să. Părinții divorțați nu or să mai aibă o viață lipsită de complicații sufletești. Simplificare e posibilă, dar depinde mult și de partenerul actual.

Noi petrecem timp împreună pentru că avem o datorie față de Mara. Nu o sacrific pe ea din cauza convențiilor sociale, din cauza tradiției, din cauza minților încuiate, din cauza membrilor de familie care consideră că așa ceva nu se face. Ce nu se face mai exact este să te bagi în intimitate unei familii. Tatăl Marei și cu mine ne-am despărțit, dar continuăm să fim o familie. Suntem familia Marei. După datorie, urmează valorile și convingerile. Am stârpit convingere după convingere. M-am îndoit de. Le-am analizat. Le-am reinterpretat. Le-am anulat. Convingerea că despărțirea nu înseamnă și absența unui părinte îmi aparține. Din când în când, Mara are nevoie de timp împreună cu mama și tata. Timp cu mama, da. Timp cu tata, da. Timp cu mama și tata, da. Aici am depistat cele mai periculoase blocaje la adulți. Adulții pretind să sacrifici copilul din cauza convenționalului, dar mai ales pentru că e un monstruos disconfort ca foștii și actualii parteneri să stea pe același loc. Vedeți, mie nu-mi pasă! Am grijă. Explic. Mă port cât pot eu de frumos. Nu renunț la familia Marei din cauza mofturilor adulților.

Mai petrecem timp împreuna, tatăl Marei, Mara și cu mine, pentru că ne place. Râdem împreună. Firește, ne și certăm. Împreună suntem acasă. Acasă înseamnă atâtea lucruri. La noi e vorba despre un sentiment. Când Mara întinde mâinile și ne ține pe amândoi de mână, atunci simțim că ceea ce e corect s-a înfăptuit.

Despărțirea dă altă formă familiei unui copil. Dispoziția va fluctua. Oricât de greu o să fie, un părinte are o datorie. Să-și crească pruncul împreună. Copiii înțeleg. Copiii acceptă regulile. Copiii vor doar să fie băgați în seamă și iubiți.

Ce părere ai despre, Mara? Mereu îi cer părerea. Verific cu ea ce a înțeles. În ultimul timp pricepe înainte să aduc orice explicație. Mai adaug. Mai corectez. Știu, mama, știu.

Chiar știe.

Bunici, părinți și nepoți la aceeași masă

Primul lucru pe care-l observi într-o casă în care un membru al familiei a decedat este că obiectele sunt așezate altfel. Când bunica mea a murit, am ridicat din umeri când nu am mai găsit vasul de apă la locul lui. E naiv să presupui că asta e tot. O lume s-a sfârșit. Începe alta.

În viața fiecărei familii există un timp neprețuit. Fac referire la secunda efemeră când la masă stau bunicii, părinții și copiii. Obiectele sunt așezate la locul lor. Dacă întinzi mâna, apuci șervețelele. Dacă întorci capul, zărești anumite desene. Instinctului nu-i trebuiește mintea. Obișnuința ne ghidează. Până când unul dintre noi moare.

În urmă cu o săptămână am primit vești alarmante de la Severin. Bunicul se pregătește să plece. A fost odată, cu mulți ani în urmă, când am stat toți la aceeași masă. Mămaie, tătaie, unchii, verișorii, mama, tata, eu și sora mea. N-am știut că aia e fericirea. N-aveam cum! O ceartă mereu izbucnea. Cineva își dădea ochii peste cap. Altul ar fi dat orice să fie oriunde în altă parte. Copiii se plictiseau. Nu știam că trăiam cel mai frumos moment dintr-o familie, dintr-un grup care împarte aceleași gene.

O genă, aia slabă, se desprinde și pleacă. La noi a fost bunica.

Bunicul stă cu valiza făcută. Mă gândesc la toate obiectele care urmează să dispară. Tabloul cu el și bunica mire și mireasă. O groază de vechituri păstrate de el or să fie sortate. Încă o lume încheiată în familia mea.

O lume nouă stă adunată în stânga mea. Motan doarme. I-am lipsit ultimele săptâmâni. Nu m-am așezat cu ceaiul și cafeaua pe canapea să scriu. A deschis un moment ochii și m-a privit. Ar putea să zică: Mai e mult până o să-mi muți bolurile. Nu plânge. Sau plângi. Eu dorm așa de bine cu tine lângă mine.

Familiile își pierd atâtea ore în ceartă și îmbufnare. De câteva ori mi-am privit mama și i-am cerut doar să se bucure de mine, să nu încerce să mă înțeleagă. Cum aș putea s-o înțeleg eu pe Mara în viitor? Un copil născut în 2010 nu are multe în comun cu un prunc născut în 1983. Numitorul comun rămâne afecțiunea și multe momente necunoscute de ea când mi-a provocat o stare de deplină mulțumire sufletească.

Când copiii părinților devin adulți, rămân mesele luate împreună. Mâncarea bună ne face oameni mai buni, mai interesanți, mai calmi.

În familia mea am avut parte de un scurt timp neprețuit. Aproape nu mai am amintiri. Mara vine să stabilească o nouă lume cu bunici, părinți și nepoți la aceeași masă.

Să ne bucurăm de noi înainte să ne facem valiza. Bunicul meu se află pe peron. Așteaptă trenul.

Foto: Bogdan Mosorescu