În 27 februarie a avut loc vernisajul expoziției #poartariduri în spațiul MV. Mirela Vlăduți, curatoarea, a urcat muzele pe pereți în percepția ei vizuală. Găsiți poveștile chipurilor sau povestea unui chip. Depinde cum alegeți să priviți.

Pe parcursul proiectului am ales, prin fiecare acțiune, ideea de chip, de femeie, de frumusețe: o privire directă și crudă spre esență. Timpul este o formă de cunoaștere, iar femeia, prin intervenția asupra chipului, anulează parțial cunoașterea. Timpul nu-l oprim, firește! Pământul își continuă rotația, 365 de zile și o ia de la capăt. Jefuim timpului viitorul. Femeile nu-și mai permit să treacă de 40 de ani. Oare ce fel de dorință este asta? Care-i necesitatea, care-i satisfacția?

Îmi pun întrebări multe. Îmi dau răspunsuri puține.

Femeile sunt femeia. Toate cunoaștem neliniștea, disperarea, oroarea, umilința. De aceea proiectul #poartariduri, prin mine ca reprezentantă, ține enorm la compătimire. Mă compătimesc pe mine. Compătimesc femeile. Citesc ca să-mi țin mintea ocupată, iar în prezent parcurg lent Lumea ca voință și reprezentare de Schopenhauer. Am concluzionat, la finalul Cărții a doua, că dorințele ne devastează. O dorință satisfăcută deschide drumul unei dorințe noi. Și continuă la infinit. Dorințele nu se sfârșesc. Ce este de făcut?

Eu îmi doresc un apartament mai mare, o oglindă Pond L, saboți tabi de la Margiela, rochii de mătase și aș putea continua. Obiecte, obiecte, obiecte. Exteriorul dictează interiorului. Când îmi pun capul pe pernă seară, atunci interiorul întrece forța exteriorului. Vreau să fiu sănătoasă. Să mă bucur de copiii mei, și de mâna de oameni din jurul meu care contează.

Lumea nu are un sens, dar o poți observa. E măiastră. Forța naturii și forța omului au creat un limbaj al iubirii. Iubim. Când ne îndrăgostim, înțelegem naivitatea platelor și agresivitatea animalelor. Ne prezentăm frumoși fără disimulare, ca un trandafir înflorit. Ne lipim trupurile instinctiv ca leii. Ne exprimăm metaforic prin rațiune și simțire.

Iubirea rupe șirul dorințelor. Le slăbește. Când scriu, când citesc, când privesc cerul înstelat, când urc pe munte sau înot, saboții tabi de la Margiela n-au nici o putere asupra mea. Concentrarea spre interior îmi potolește nevoile sociale și mi le satisface pe cele ale ființei.

E liniște azi în mine. Aștept curioasă ziua de mâine.

Foto: Bogdan Mosorescu