CE VREAU DE LA IUBIRE

La Londra, într-un anticariat pe lângă British Museum, am zărit în fereastră o ediție princeps a volumului Ariel de Sylvia Plath.
600 de lire.
La Londra, într-un anticariat oarecare, am zărit în fereastră a doua ediție Ariel de Sylvia Plath.
300 de lire.
N-am atins nici una.
Primul anticariat a fost închis.
Cel de-al doilea anticariat a fost deschis, dar cu cartea în folie și cu o vânzătoare evident iritată de întrebarea mea legată de volumul din geam.
La Londra, într-o bezmetică librărie din Hampstead Village, am răsfoit un volum gros cu opera și viața Sylviei Plath.
49 de lire.

Am plecat din librărie cu un volum de poezie Love poems, o selecție de Peter Washington.
12 lire.
În prefață, Peter Washington își justifică alegerile și notează că fiecare poezie trebuie să contribuie cu ceva distinctiv la înțelegerea iubirii.
Din Sylvia Plath, poezia The Rival îndeplinește condițiile.
If the moon smiled, she would resemble you.
You leave the same impression
Of something beautiful, but annihilating.

Citesc Jurnalul Anaisei Nin și răsfoiesc Love poems. Ochiul privește. Urechea aude. Trupul simte. Văd. Aud. Simt.

Când am primit pe Whatsapp o poză cu un aparat de detergent de la Făt Frumos, am reacționat. Ceva vulgar a ajuns la destinatar. O femeie a cavernei refractară.

Bine, bine, dar ce vrei?
Un falus.
Sculat.

Foto: Bogdan Mosorescu

EU MĂ INVESTIGHEZ PE MINE

Sunt sucită spre interior. Hotărâtă să descopăr ceva nou. Schopenhauer și Anais Nin mi-au tulburat existența concentrată pe dorințe.

Schopenhauer mă provoacă să încetinesc, să respir, să privesc fără asocieri. Să revin flămândă spre intuitiv. Săptămâna trecută, la Londra, la muzeul Tate, după ce am admirat lucrările lui Rothko, am rămas cu o oră liberă până la începerea turului expoziției Frida Kahlo. Ne-am îndreptat, Mara și cu mine, spre cafenea. Toate mesele cu vedere spre Tamisa erau ocupate. M-am așezat pe o băncuță în mijlocul cafenelei. Cu un ochi o urmăream pe Mara. Își comanda o cafea. Cu un ochi observam mesele ocupate. Două prietene sporovăiau, o mamă își alăpta pruncul, o tânără stătea pe telefon. Am avut noroc. Mama și pruncul au părăsit cafeneaua. M-am așezat la masă cu atitudinea învingătorului. Cucerisem un loc râvnit. De bucurie, mi-am comandat un cocktail mimosa la bar.
Am încercat să încetinesc, să respir, să privesc fără asocieri: parcul din față, copacii, clădirile, oamenii din jur. Să pipăi ideea, despre asta e vorba. Să alung enervantele și zgomotoasele gânduri despre cât de costisitoare este Londra. Dificil să transformi în esență ceva care topește conturile. Am sorbit din pahar. Mi-am scuturat pletele. Gesturi conștiente de a alunga preocupările mundane. Să accesez rolul de creatoare. Câtă creativitate mai port în mine? Dacă grijile, gospodăria și maternitatea nu au ucis tot. Mara a întrerupt introspecția, nerăbdarea ei de a ne îndrepta spre expoziție. I-am povestit din nou despre o întâmplare de acum 13 ani dintre mine și o prietenă. Aflate în cartierul evreiesc în Cracovia, la o terasă cu muzică live unde am ascultat prima dată în viața mea Hava Nagila, cu toți porii deschiși către acel moment prezent, prietena mea a cerut să revenim la hotel.
— Oamenii care strică dispoziția ar trebui biciuiți, Mara!

Reîntoarcerea spre interior i-o datorez lui Schopenhauer. Pe de altă parte, Anais Nin mi-a trezit corpul. Interesant că notează în jurnal că fute, este futută, că înghite sperma, dar când se referă la vulva ei o numește miere. Firește, i-am preluat întrebările și îndoielile în legătură cu capacitatea de creație, cu libertatea individuală, cu pasiunea. Oare eu m-am trezit cu adevărat intelectual și sexual? Și își mai are rost introspecția la cei 43 de ani ai mei?

Invadată de furnicături în minte și corp, îmi cer să mă detașez de întreaga mea viață. S-o observ. Să-mi ucid dorințele. Să-mi pândesc reacțiile.

De azi sunt pusă sub observație. Eu mă investighez pe mine.