Femeia cu rochie neagră cu buline și pantofi roșii mi-a atras atenția. Stătea în colțul străzii și butona telefonul. Am trecut pe lângă ea în drumul meu spre Piața Iosefin. Am poftit nuci. Am plecat cu două plase de plastic pline cu legume și un ciolan. O să gătesc azi o fasole uscată. Am uitat de femeie sub povara celor două plase. Mi-am tras mânecile cardiganului de lână ca să nu-mi mai pătrundă mânerele plaselor adânc în piele.
Pe malul Begăi m-am oprit pentru o pauză. Brațele amorțite au executat dificil o mișcare de altfel ușoară. Am așezat plasele pe bancă. Am luat loc lângă ele și am privit apa. Îmi tot repet în gând să privesc, să contemplu. Dacă voi credeți că priviți cu adevărat, atunci vă înșelați. Încercați să redați din memorie drumul înapoi spre casă: clădirile cu fațadele, copacii, magazinele, culoarea reclamelor.
Pe cerul senin de azi am urmărit zborul porumbeilor. Și m-am gândit cu tristețe și frică la descătușarea mea. Ce s-ar întâmpla dacă mi-aș asculta cu adevărat inima și mintea? Prizonieră cu jumătate de normă în maternitate, prizonieră cu jumătate de normă la gospodărirea casei, muncesc cu normă întreagă pentru alții.
Mă întristează munca din casă. Se hrănește de ani cu creativitatea mea. Mă întristează uneori și maternitatea. N-aș putea să plec de lângă copiii mei. Ar fi insuportabil pentru suflet. Aș muri. În locul morții subite din iubire și vinovăție, mor în fiecare zi trebăluind.
Mor un pic atunci când adun hainele de pe uscător. Le împachetez. Le sortez. Le pun la loc în dulapuri. Continui. Când șterg ușile albe. Când dau cu mopul. Când spăl sitele. Renasc în jurnal pe blog, în povești imaginare cu femei cu rochii negre cu buline și pantofi roșii, cu poeme scurte.
Femeia cu rochie neagră cu buline și pantofi roșii mi-a atras atenția. Stătea în colțul străzii și butona telefonul. Privirile ni s-au intersectat.
Ce să mai iau de la piață? M-am întrebat.
O altă femeie. Mi-am răspuns.
Îmi exersez imaginația în plimbările pe malul Begăi. De doi ani mă tot plimb și de câteva luni am început să mă împrietenesc cu cartierul.
Mă las pradă obișnuinței.
Foto: Flavius Neamciuc
