Încerc să ies în fiecare dimineață la plimbare pe malul Begăi. Fiind vară, uneori mă însoțesc și copiii. Joia trecută am prelungit plimbarea. Am intrat și în piața Iosefin să cumpărăm de la localnici sos de roșii. De la Agil am luat carne tocată și m-am bucurat pentru timpul câștigat. La momentul acela părea că am câștigat timp. Cel mic și-a exprimat pofta pentru masa de prânz.
– M-am săturat de paste. Fă și tu ceva de mâncare. Fă ardei umpluți cu orez. Ba nu, cu carne, ca la grădi. Sunt preferații mei.
Soarele ardea înainte de ora 12. Am încercat să grăbesc pasul. I-am dat un impuls celui mic cu o atingere pe spate. O pantă care coboară dinspre stradă spre malul apei l-a deturnat pe cel mic.
– Pot, mama, pot, să mă dau de două ori?
De două ori simt că mor. Mă trec valuri-valuri de la căldură și de la cortizol. Pică în Bega. Cade. Își rupe piciorul. Își rupe mâna. Își sparge buza sau un dinte.
La mașină am ajuns toți trei asudați. Cea mare și cel mic au început cearta înainte să pornesc motorul.
– Puneți centura.
– Eu vreau să stau în mijloc.
– Dacă stai în centură, îți pun melodia ta preferată.
La semafor, intersecția Șagului cu Liviu Rebreanu, ascultam The Weeknd fiecare cu gândurile lui. Eu știu sigur că ardeii grași îmi țineau mintea ocupată. Calculam, scăzând timpul câștigat la piața Iosefin, la cât o să le pun mâncarea pe masă. Copiii priveau pe geam, iar geamul ne-a schimbat următoarea oră. Un bătrân vorbea și ne făcea semne. Deschid și nu deschid geamul cerșetorilor, dar mereu deschid bătrânilor. Am auzit cu o ureche Gătaia. Un ochi urmărea traficul, o ureche îl asculta pe cel mic.
– Nu mergem la Gătaia. Locuim în apropiere. Am închis geamul fără bucurie. O câștigasem oricum ușor. Niște cumpărături făcute în drum în locul cumpărăturilor la Femadar de pe Averescu nu au autoritatea necesară să mă bucure. Obții ușor, pierzi ușor.
– Ce voia, domnul, mama? a întrebat cel mic.
– Să-l ducem la Gătaia, i-am răspuns.
– Nu. Să-l ducem la spital, a corectat cea mare.
Frână. Am pus frână ușor. Mașinile din fața mea deja porniseră. Bătrânul a revenit la geam.
– Unde vreți să mergeți?
– La policlinică, sunt programat la ora 2 la operație.
– Urcați.
Cel mic s-a dus la el în scaun. Cea mare m-a privit, apoi și-a sprijinit capul pe geam. The Weeknd cânta în continuare fără să mai ajungă la vreunul dintre noi. Ardeii grași mi-au fost înlocuiți cu protuberanța din gâtul bătrânului blocat pe partea dreaptă.
– Mulțumesc. Să vă ajute Dumnezeu.
– Să vă ajute. De ce mergeți singur la spital?
– Nu are cine să mă ajute. Dumnezeu mă ajută. Mare e împărăția lui. Avem biserică la podul metalic, în Sinaia. Fiecare cuvânt articulat îi oprea respirația.
– Nu mai vorbiți. Păstrați-vă puterea.
– Ce mașină frumoasă aveți! În viața mea n-am văzut o mașină așa frumoasă.
Am traversat intersecția neliniștită. Inima îmi bătea mai tare. Mintea îmi trimitea scenarii neplăcute. Capul plecat al bătrânului m-a făcut să mă întorc.
– Sunteți credincioși?
Mi-am întors privirea. Am strâns tare de volan.
– Suntem toți botezați la ortodocși.
– Ei, nu contează asta, Dumnezeu e numai unul. Uitați niște cărți de la biserică. Dumnezeu e mare. Noi avem biserica la podul metalic, e mare.
Cel mic tăcea. Cea mare tăcea. I-am spus să mulțumească pentru reviste.
– Să le puneți acasă pe dulap.
Fix la biserica Baptistă de pe Liviu Rebreanu am oprit și am tras ușor dreapta. Ochii bătrânului m-au privit speriați. Cea mare m-a privit întrebătoare. Cel mic privea și el încercând să înțeleagă ceva.
– Dați-vă jos din mașină. Mergeți acasă. Scoateți ardeii din frigider și așteptați-mă. De aici merg eu să-l duc pe domnul la policlinică.
Cea mare s-a dat jos. I-a deschis ușa celui mic care nu a comentat. Eu voiam doar să-i știu pe ei departe de mașină, de situație, de bătrân. Privirea lui mă pironea.
Am continuat drumul în tăcere. Bătrânul l-a mai invocat pe Dumnezeu și m-a informat că are pensie 300 de lei, iar medicamentele costă 250 de lei.
– Nu am bani cash la mine, îmi pare rău.
– Ați zis că stați aproape. Vă aștept.
Am privit pe geam. Am strâns de volan. Străzile în lucru au mărit timpul până la policlinică. Unde e bucuria mea de acum 30 de minute? A înlocuit-o vinovăția: Ce mașină frumoasă!, frustrarea: Vă aștept să-mi aduceți bani, neliniștea: Dacă îmi face rău? Să trimit copiii acasă. Să fie în siguranță. Și mulțumirile aduse lui Dumnezeu. Unde e Dumnezeul lui? Un om a oprit mașina, o femeie, și nici măcar o credincioasă.
– Am 300 de lei pensie, v-am spus?!
– Mi-ați spus.
– Dar cel mai mare și mai important este Dumnezeu.
– Este. Încercați să stați liniștit. Să vă odihniți. Am ajuns la parcare transpirată, iritată, indispusă. Facerea asta de bine mă consumă. Aș vrea să tacă. Să-i mulțumească lui Dumnezeu în gând și să nu mi-l bage mie pe gât. Dumnezeul lui mi-a crescut în gât. Mă doare când îmi înghit saliva. Îmi pică ochii pe telefon și realizez că pot să scot bani de la bancomat. Mă dau jos și se uită la mine. E ca un câine. Nu mă scapă din ochi.
– Merg să scot niște bani să vă las de medicamente.
Merge în spatele meu. Îi aud respirația greoaie. Bancomatul a dispărut. Mă întorc spre bătrân.
– Îmi pare rău.
– Haideți să întrebăm aici.
– Este o casă de amanet. Nu pot să scot bani de aici. Nu mă scapă. Aproape îl simt cum mă încolăcește. Se apropie de un domn și întreabă de o bancă. Domnul se uită la mine și mă direcționează spre BRD. Bătrânul îmi respiră în ureche.
– Stați aici la umbră. Merg eu. Este în intersecția următoare și e cald.
Copiii, ardeii grași, timpul câștigat și pierdut, bucuria, gâlca bătrânului din gât, iritația, căldura îmi înfig piciorul în asfalt. Calc apăsat. Neliniștea mă îngreunează. De ce m-am oprit? De ce n-au oprit cei cu icoane spânzurate de oglinda retrovizoare? De ce? De aia. Orice răspuns o să-mi dau, nu mă va face să mă simt bine. Abia aștept să mă urc în mașină.
I-am pus în mână bancnotele de hârtie.
– Merg să-mi cumpăr o apă. I-am zâmbit pentru prima dată.
M-am urcat în mașină. Nu am privit în urmă. Am dat jos geamurile din spate. Câștigasem o jumătate de oră pe malul Begăi cu sosul de roșii și carnea tocată cumpărate din Iosefin. Am pierdut o oră ducând un bătrân la policlinică în Buziașului. Când am parcat în fața blocului arăta ora 13. Revistele le-am aruncat la coșul galben. Ardeii i-am băgat la cuptor în jur de ora 14. Am mâncat după ora 15.
Cea mare s-a agitat. Cel mic a plâns. Ne-am așezat la masă flămânzi și iritați.
Foto: Bogdan Mosorescu
