MAMA COTROPEȘTE SCRIITOAREA

Mă opresc, în plimbările mele pe malul Begăi, să contemplu.
Unu, doi, trei: număr în gând.
E Nilul. Nu e Nilul, dar ar putea foarte bine să fie. Seamănă. Stufărișul care încadrează râul ar putea să-l ascundă pe Moise. Am decis, din tot ce am citit eu, că personajul Moise îmi place. Corectitudinea, curajul și cruzimea lui mă fascinează. Nici un coș de nuiele nu am zărit pe apă. Gunoaie cu nemiluita, da. Personaje religioase, nu.
Imaginar, mi-am creat un colțișor de Egipt lângă silozul abandonat din Iosefin. Egiptul se află la zece minute distanță de casa mea.

În casa mea, un apartament pe strada Ioan Mureșan, dorm două pisici la picioarele mele. Nu le confund cu pisicile egiptene. După ce-mi fac plimbarea de dimineață, pășesc în altă lume. Conviețuiesc zilnic în vreo patru realități. Mă trezesc eu când merg la baie dimineața, dar când mă îmbrac, sunt deja a altcuiva. Sunt mama copiilor. Pe malul Begăi mă transform într-o filozoafă. Contemplu. Îmi pun întrebări. Observ oamenii pe lângă care trec. Un pescar alături de o persoană cu handicap în cărucior cu rotile. Alături, o masă improvizată acoperită cu o grămadă de mămăligă, o conservă de porumb desfăcută și felii de brânză.
O oră mai târziu stau față în față cu albul laptopului. Unde sunt gândurile de pe malul Begăi? Sunt eu acum mai mult decât sunt eu când merg spre grădiniță cu Mateiu?
Singură, cu cafea, cărți și laptopul deschis, scriu. Cuvintele fug de mine. Revin galopant după ce public pe blog, după ce reprezentările mi se întrepătrund. Mama cotropește scriitoarea. Încă nu mă simt confortabil să mă gândesc la mine ca la o scriitoare. Refuz introspecția.

Seara ne adunăm cu toții și ne separăm după activități. Poate fiecare își analizează cealaltă persona. Eu adorm uneori cu reprezentarea mea de pe malul Begăi. Îmi iubesc viața. Îmi detest viața. Și sunt foarte bine între aceste două forțe care nu mă dispută, mă întregesc. Am suficientă iubire în mine cât să suport eșecurile și dezamăgirile. Adevărat, adeseori mă întreb cum aș fi fost cu alte alegeri. Să nu fi devenit mamă la 26 de ani. Să fi refuzat confortul financiar. Să fi mers la un cenaclu în facultate și să mă expun criticilor.

Am devenit mamă. Am acceptat dependența financiară. Am creat un blog unde m-am declarat propriul stăpân.

Alegeri.

Mă împac cu ele.

Foto: Flavius Neamciuc

MOR ÎN FIECARE ZI TREBĂLUIND

Femeia cu rochie neagră cu buline și pantofi roșii mi-a atras atenția. Stătea în colțul străzii și butona telefonul. Am trecut pe lângă ea în drumul meu spre Piața Iosefin. Am poftit nuci. Am plecat cu două plase de plastic pline cu legume și un ciolan. O să gătesc azi o fasole uscată. Am uitat de femeie sub povara celor două plase. Mi-am tras mânecile cardiganului de lână ca să nu-mi mai pătrundă  mânerele plaselor adânc în piele.

Pe malul Begăi m-am oprit pentru o pauză. Brațele amorțite au executat dificil o mișcare de altfel ușoară. Am așezat plasele pe bancă. Am luat loc lângă ele și am privit apa. Îmi tot repet în gând să privesc, să contemplu. Dacă voi credeți că priviți cu adevărat, atunci vă înșelați. Încercați să redați din memorie drumul înapoi spre casă: clădirile cu fațadele, copacii, magazinele, culoarea reclamelor.

Pe cerul senin de azi am urmărit zborul porumbeilor. Și m-am gândit cu tristețe și frică la descătușarea mea. Ce s-ar întâmpla dacă mi-aș asculta cu adevărat inima și mintea? Prizonieră cu jumătate de normă în maternitate, prizonieră cu jumătate de normă la gospodărirea casei, muncesc cu normă întreagă pentru alții.

Mă întristează munca din casă. Se hrănește de ani cu creativitatea mea. Mă întristează uneori și maternitatea. N-aș putea să plec de lângă copiii mei. Ar fi insuportabil pentru suflet. Aș muri. În locul morții subite din iubire și vinovăție, mor în fiecare zi trebăluind.

Mor un pic atunci când adun hainele de pe uscător. Le împachetez. Le sortez. Le pun la loc în dulapuri. Continui. Când șterg ușile albe. Când dau cu mopul. Când spăl sitele. Renasc în jurnal pe blog, în povești imaginare cu femei cu rochii negre cu buline și pantofi roșii, cu poeme scurte.

Femeia cu rochie neagră cu buline și pantofi roșii mi-a atras atenția. Stătea în colțul străzii și butona telefonul. Privirile ni s-au intersectat.

Ce să mai iau de la piață? M-am întrebat.

O altă femeie. Mi-am răspuns.

Îmi exersez imaginația în plimbările pe malul Begăi. De doi ani mă tot plimb și de câteva luni am început să mă împrietenesc cu cartierul.

Mă las pradă obișnuinței.

Foto: Flavius Neamciuc

O SĂ MAI ÎNCERC ȘI MÂINE

Pe o pătură întinsă pe jos dormeau doi oameni. Față în față. Peste ei, o altă pătură. Nu sunt sigură de culori, oricum, spălăcite. Nu i-am privit. Am tras cu ochiul. Mi s-a părut indecent, chiar dacă se odihneau pe malul Begăi, să le agresez vulnerabilitatea. Am schițat un zâmbet. Soarele deja le încălzea trupurile amorțite și înghețate de la pământul cu reprezentare de pat.

În plimbările mele pe malul Begăi mă intersectez adesea cu oameni. Îi numesc oameni pentru că aparținem aceleiași specii. Nu pot să-i numesc indivizi. Nu am habar de caracterul sau nașterea lor, de parcursul lor în viață.
Aproape că mă feresc să numesc viață supraviețuirea lor.

Cu ce sunt diferiți acei oameni de orice viețuitoare de pe malul Begăi? I-am compătimit. Mi-am exersat mila, apoi am ajuns la mașină. Am deschis. Am urcat. Bordul s-a aprins. Ce bord frumos! A exclamat mama mea împuținată la trup în timp ce o duceam la doctor să-și ia trimitere pentru specialiști.

M-am cufundat în lectura lui Schopenhauer. Nu m-am mai gândit la oamenii de pe malul Begăi până nu am deschis laptopul. I-am folosit ca introducere. Mintea mi se golește instant când mă așez la scris. Mă ascund. Joc de-a v-ați ascunselea cu mine. Mă caut.

Stau în fața ecranului. Tastez și șterg de câteva ori. De multe ori. Nu mă pot aduna. Textul de azi are utilitatea unui exercițiu. Valoare estetică nulă.

Copiii, cea mare și cel mic, îmi ocupă inima. Mă strâng îngrijorarea și tristețea. Mă învinovățesc că mă bucur dimineața când amândoi merg la școală. Abia îi aștept să revină acasă. Cel mic a început să-și rupă pielița de pe degetul mare. Emoțiile lui mă derutează. Ce se întâmplă în mica lui societate la grădi de vine cu buricul degetului sângerând?! O să mă străduiesc să nu mai fac, mama, promit, pune-mi cremă. Îi pun cremă. Îl sărut. Dar emoțiile sunt emoții. Cea mare răspunde în dodii, dar zice că nimic nu-i tulbură dispoziția.

Sufletele copiilor îmi demonstrează că n-am suficientă iubire în mine pentru scris. Pe ei îi iubesc mai mult. Tristețea lor mă disperă. Lipsa inspirației mă frustrează, dar nu mă lasă fără respirație. Mi-aș dori să iubesc scrisul cum îi iubesc pe ei: cu entuziasm, cu pasiune, cu sacrificiu.

Dacă aș fi iubit cuvintele cu ardoare, ce poveste aș fi scos de la pătura cu cei doi oameni dormind pe malul Begăi!

O să mai încerc mâine.

Foto: Flavius Neamciuc

CÂT COSTĂ O FAPTĂ BUNĂ?

Încerc să ies în fiecare dimineață la plimbare pe malul Begăi. Fiind vară, uneori mă însoțesc și copiii. Joia trecută am prelungit plimbarea. Am intrat și în piața Iosefin să cumpărăm de la localnici sos de roșii. De la Agil am luat carne tocată și m-am bucurat pentru timpul câștigat. La momentul acela părea că am câștigat timp. Cel mic și-a exprimat pofta pentru masa de prânz.
– M-am săturat de paste. Fă și tu ceva de mâncare. Fă ardei umpluți cu orez. Ba nu, cu carne, ca la grădi. Sunt preferații mei.
Soarele ardea înainte de ora 12. Am încercat să grăbesc pasul. I-am dat un impuls celui mic cu o atingere pe spate. O pantă care coboară dinspre stradă spre malul apei l-a deturnat pe cel mic.
– Pot, mama, pot, să mă dau de două ori?
De două ori simt că mor. Mă trec valuri-valuri de la căldură și de la cortizol. Pică în Bega. Cade. Își rupe piciorul. Își rupe mâna. Își sparge buza sau un dinte.
La mașină am ajuns toți trei asudați. Cea mare și cel mic au început cearta înainte să pornesc motorul.
– Puneți centura.
– Eu vreau să stau în mijloc.
– Dacă stai în centură, îți pun melodia ta preferată.
La semafor, intersecția Șagului cu Liviu Rebreanu, ascultam The Weeknd fiecare cu gândurile lui. Eu știu sigur că ardeii grași îmi țineau mintea ocupată. Calculam, scăzând timpul câștigat la piața Iosefin, la cât o să le pun mâncarea pe masă. Copiii priveau pe geam, iar geamul ne-a schimbat următoarea oră. Un bătrân vorbea și ne făcea semne. Deschid și nu deschid geamul cerșetorilor, dar mereu deschid bătrânilor. Am auzit cu o ureche Gătaia. Un ochi urmărea traficul, o ureche îl asculta pe cel mic.
– Nu mergem la Gătaia. Locuim în apropiere. Am închis geamul fără bucurie. O câștigasem oricum ușor. Niște cumpărături făcute în drum în locul cumpărăturilor la Femadar de pe Averescu nu au autoritatea necesară să mă bucure. Obții ușor, pierzi ușor.
– Ce voia, domnul, mama? a întrebat cel mic.
– Să-l ducem la Gătaia, i-am răspuns.
– Nu. Să-l ducem la spital, a corectat cea mare.
Frână. Am pus frână ușor. Mașinile din fața mea deja porniseră. Bătrânul a revenit la geam.
– Unde vreți să mergeți?
– La policlinică, sunt programat la ora 2 la operație.
– Urcați.
Cel mic s-a dus la el în scaun. Cea mare m-a privit, apoi și-a sprijinit capul pe geam. The Weeknd cânta în continuare fără să mai ajungă la vreunul dintre noi. Ardeii grași mi-au fost înlocuiți cu protuberanța din gâtul bătrânului blocat pe partea dreaptă.
– Mulțumesc. Să vă ajute Dumnezeu.
– Să vă ajute. De ce mergeți singur la spital?
– Nu are cine să mă ajute. Dumnezeu mă ajută. Mare e împărăția lui. Avem biserică la podul metalic, în Sinaia. Fiecare cuvânt articulat îi oprea respirația.
– Nu mai vorbiți. Păstrați-vă puterea.
– Ce mașină frumoasă aveți! În viața mea n-am văzut o mașină așa frumoasă.
Am traversat intersecția neliniștită. Inima îmi bătea mai tare. Mintea îmi trimitea scenarii neplăcute. Capul plecat al bătrânului m-a făcut să mă întorc.
– Sunteți credincioși?
Mi-am întors privirea. Am strâns tare de volan.
– Suntem toți botezați la ortodocși.
– Ei, nu contează asta, Dumnezeu e numai unul. Uitați niște cărți de la biserică. Dumnezeu e mare. Noi avem biserica la podul metalic, e mare.
Cel mic tăcea. Cea mare tăcea. I-am spus să mulțumească pentru reviste.
– Să le puneți acasă pe dulap.
Fix la biserica Baptistă de pe Liviu Rebreanu am oprit și am tras ușor dreapta. Ochii bătrânului m-au privit speriați. Cea mare m-a privit întrebătoare. Cel mic privea și el încercând să înțeleagă ceva.
– Dați-vă jos din mașină. Mergeți acasă. Scoateți ardeii din frigider și așteptați-mă. De aici merg eu să-l duc pe domnul la policlinică.
Cea mare s-a dat jos. I-a deschis ușa celui mic care nu a comentat. Eu voiam doar să-i știu pe ei departe de mașină, de situație, de bătrân. Privirea lui mă pironea.
Am continuat drumul în tăcere. Bătrânul l-a mai invocat pe Dumnezeu și m-a informat că are pensie 300 de lei, iar medicamentele costă 250 de lei.
– Nu am bani cash la mine, îmi pare rău.
– Ați zis că stați aproape. Vă aștept.
Am privit pe geam. Am strâns de volan. Străzile în lucru au mărit timpul până la policlinică. Unde e bucuria mea de acum 30 de minute? A înlocuit-o vinovăția: Ce mașină frumoasă!, frustrarea: Vă aștept să-mi aduceți bani, neliniștea: Dacă îmi face rău? Să trimit copiii acasă. Să fie în siguranță. Și mulțumirile aduse lui Dumnezeu. Unde e Dumnezeul lui? Un om a oprit mașina, o femeie, și nici măcar o credincioasă.
– Am 300 de lei pensie, v-am spus?!
– Mi-ați spus.
– Dar cel mai mare și mai important este Dumnezeu.
– Este. Încercați să stați liniștit. Să vă odihniți. Am ajuns la parcare transpirată, iritată, indispusă. Facerea asta de bine mă consumă. Aș vrea să tacă. Să-i mulțumească lui Dumnezeu în gând și să nu mi-l bage mie pe gât. Dumnezeul lui mi-a crescut în gât. Mă doare când îmi înghit saliva. Îmi pică ochii pe telefon și realizez că pot să scot bani de la bancomat. Mă dau jos și se uită la mine. E ca un câine. Nu mă scapă din ochi.
– Merg să scot niște bani să vă las de medicamente.
Merge în spatele meu. Îi aud respirația greoaie. Bancomatul a dispărut. Mă întorc spre bătrân.
– Îmi pare rău.
– Haideți să întrebăm aici.
– Este o casă de amanet. Nu pot să scot bani de aici. Nu mă scapă. Aproape îl simt cum mă încolăcește. Se apropie de un domn și întreabă de o bancă. Domnul se uită la mine și mă direcționează spre BRD. Bătrânul îmi respiră în ureche.
– Stați aici la umbră. Merg eu. Este în intersecția următoare și e cald.
Copiii, ardeii grași, timpul câștigat și pierdut, bucuria, gâlca bătrânului din gât, iritația, căldura îmi înfig piciorul în asfalt. Calc apăsat. Neliniștea mă îngreunează. De ce m-am oprit? De ce n-au oprit cei cu icoane spânzurate de oglinda retrovizoare? De ce? De aia. Orice răspuns o să-mi dau, nu mă va face să mă simt bine. Abia aștept să mă urc în mașină.
I-am pus în mână bancnotele de hârtie.
– Merg să-mi cumpăr o apă. I-am zâmbit pentru prima dată.
M-am urcat în mașină. Nu am privit în urmă. Am dat jos geamurile din spate. Câștigasem o jumătate de oră pe malul Begăi cu sosul de roșii și carnea tocată cumpărate din Iosefin. Am pierdut o oră ducând un bătrân la policlinică în Buziașului. Când am parcat în fața blocului arăta ora 13. Revistele le-am aruncat la coșul galben. Ardeii i-am băgat la cuptor în jur de ora 14. Am mâncat după ora 15.
Cea mare s-a agitat. Cel mic a plâns. Ne-am așezat la masă flămânzi și iritați.

Foto: Bogdan Mosorescu

EURI DE VÂNZARE

– Ați auzit?
Forfotă pe malul Begăi, chiar înainte de podul metalic pietonal. Două femei, poate mamă și fiică, poate prietenă cu prietenă, și o fetiță în jur de 11, 12 ani se uită în gura unei altei femei. Această altă femeie gesticulează, iar brațul întins aproape îmi atinge nasul când trec pe lângă ele.
– Îmi cer scuze. Își cere scuze din obișnuință. O secundă mă privește, apoi revine către micul grup gură-cască.
– Ce se vinde? întreabă fetița răsucindu-și poalele rochiei pe degetul mare.
– Se vând euri. Mi-am luat și eu unul.
– Un eu? Și cum l-ai plătit?
– Am avut noroc. Se putea plăti cu Revolut.
– Chiar ai avut. La piață nu prea poți să plătești cu Revolut.
– Dar nu în piață.
– Dar unde?
– La colțul pieții. Cum intri, în partea dreaptă.
Atât am prins din discuție. N-am stat locului. N-am tras cu urechea. M-am îndepărtat cu un zâmbet pe buze și curioasă. O femeie și-a cumpărat un eu de la intrarea în piața Iosefin, cum intri, pe dreapta. De când s-au pus în vânzare euri? Cine le produce? Sau cine renunță la ele? Vin din fabrică? S-au desprins de indivizi cu un CNP?
Piciorul stâng, cel care mă scoate forțat din casă, ligamentul rupt nu ține cont de anotimp și dispoziții, a luat-o spre piața Iosefin. Clocotesc de nervi. Mă irită căldura, o vecină și contul bancar. Nu am suficient să-mi cumpăr un eu. Dar am nevoie de unul? Cum știi dacă ai unul? Cum descoperi dacă îți lipsește?
De la mama știu că te naști cu unul.
Trec pe lângă magazinul Femadar. Are o ușă mică albă de termopan. Este murdară, iar prin geam nu se vede aproape nimic. O să intru să cumpăr niște cotlet. Mai înaintez câțiva pași. Un boschetar răspândește un miros dulceag și grețos de urină și tutun. Îmi întorc capul. Îmi rețin eructația.
La intrarea în piață, în partea dreaptă, o sexagenară stă întinsă pe jos.
– Ajută-mă să mă ridic, fata mea. Am căzut și nu e nimeni să mă ajute. O privesc mirată, cu părere de rău și îngrețoșată. Miroase ca boschetarul. Îmi împing ochelarii de soare pe nas. Pică. Bag telefonul în buzunarul pantalonilor scurți. Trec în spatele capului ei și încerc s-o ridic.
– Auuuuuu!
O las. Se întinde la loc pe trotuarul fierbinte. O geantă neagră de umăr, pare piele, și un cărucior de cumpărături stau răsturnate lângă bătrână.
– Ridică-mă!
O apuc de sub brațe. E grea ca un pietroi și pute. Reușesc să o ridic, apoi mă îndepărtez. Mă simt murdară și tot ce vreau este să mă îndepărtez. Abia în malul Begăi îmi reamintesc de eurile puse în vânzare. Nu mă mai întorc oricât aș fi de curioasă.
Mă mulțumesc cu al meu.

Foto: Bogdan Mosorescu

CARTIERUL SOARELUI

Dacă mă iau după hartă, și mă iau pentru acuratețe, locuiesc în Cartierul Soarelui. Aprob. Mă gândesc la Regele Soare și asta îmi dă un sentiment de privilegiată.

De un deceniu locuiesc pe Ioan Mureșan. Înainte să devin proprietara unui apartament într-un bloc comunist, am locuit cu tatăl Marei pe strada Eneas. De la Eneas, fiu al zeiței Afrodita, la Mureșan, un chirurg emerit, am început să experimentez lumea adulților din apartamentul 4. Pot să fiu adult! Mă încurajez în fiecare zi.

De 13 ani construiesc trasee în acest spațiu restrâns. Am condus pe străzi care peste noapte au devenit cu sens unic. De fiecare dată mi-a scăpat imensul cerc roșu cu un dreptunghi alb în mijloc. Copiii au mers, Mateiu încă mai merge, la grădinița de pe strada Brâncoveanu.

În fiecare dimineață pornim de pe Mureșan, dreapta pe Salcâmilor, stânga pe Rebreanu până la liniile de tramvai. Dreapta pe Drubeta, stânga pe Eneas până pe Brâncoveanu, urmat de dreapta și iar dreapta pe Glad cu oprire. Drumul spre grădiniță a adus o singură surpriză: strada Alexandru Macedonski devenită cu sens unic. Drumul înapoi spre casă a adus surprize în mod repetat: strada Cozia devenită peste noapte cu sens unic, strada Feldioara de asemenea. De aproape un an revin acasă pe Glad, dreapta pe Ulpia Traiana, stânga pe Rebreanu până la Calea Martirilor deoarece o altă stradă a devenit cu sens unic, strada Cosminului.

Drumul de întoarcere spre casă s-a schimbat prin restrângere. Restrângere în spațiu, micșorare în timp. Puține trasee, puțin timp de trăit. Poate fi o pregătire, o repetiție pentru moarte. Nu mă deranjează să învăț să mor. Găsesc repelent contingentul. Să-mi cadă o cărămidă în cap. Nu.

În urma unui accident la schi într-o stațiune austriacă, am modificat traseul din prima parte a zilei. De la grădiniță nu mai pornesc spre Soarelui, ci spre Dâmbovița. Unde se intersectează Bulevardul Dâmbovița cu Splaiul Sofocle, opresc mașina. Este acolo un mic golf al râului Bega. Mă plimb pe malul râului spre cartierul Freidorf sau spre cartierul Iosefin, depinde de dispoziția mea: de maci sau de cafea zilele astea. Luni am pornit spre Freidorf și m-am bucurat de maci și de natură. Azi am pornit spre Iosefin și m-am zgâit la excavatoarele care demolează Podul Iuliu Maniu și am savurat o cafea la Mimosa.

Splendoarea și tragicul vieții mele particulare: viața merge înainte.