EURI DE VÂNZARE

– Ați auzit?
Forfotă pe malul Begăi, chiar înainte de podul metalic pietonal. Două femei, poate mamă și fiică, poate prietenă cu prietenă, și o fetiță în jur de 11, 12 ani se uită în gura unei altei femei. Această altă femeie gesticulează, iar brațul întins aproape îmi atinge nasul când trec pe lângă ele.
– Îmi cer scuze. Își cere scuze din obișnuință. O secundă mă privește, apoi revine către micul grup gură-cască.
– Ce se vinde? întreabă fetița răsucindu-și poalele rochiei pe degetul mare.
– Se vând euri. Mi-am luat și eu unul.
– Un eu? Și cum l-ai plătit?
– Am avut noroc. Se putea plăti cu Revolut.
– Chiar ai avut. La piață nu prea poți să plătești cu Revolut.
– Dar nu în piață.
– Dar unde?
– La colțul pieții. Cum intri, în partea dreaptă.
Atât am prins din discuție. N-am stat locului. N-am tras cu urechea. M-am îndepărtat cu un zâmbet pe buze și curioasă. O femeie și-a cumpărat un eu de la intrarea în piața Iosefin, cum intri, pe dreapta. De când s-au pus în vânzare euri? Cine le produce? Sau cine renunță la ele? Vin din fabrică? S-au desprins de indivizi cu un CNP?
Piciorul stâng, cel care mă scoate forțat din casă, ligamentul rupt nu ține cont de anotimp și dispoziții, a luat-o spre piața Iosefin. Clocotesc de nervi. Mă irită căldura, o vecină și contul bancar. Nu am suficient să-mi cumpăr un eu. Dar am nevoie de unul? Cum știi dacă ai unul? Cum descoperi dacă îți lipsește?
De la mama știu că te naști cu unul.
Trec pe lângă magazinul Femadar. Are o ușă mică albă de termopan. Este murdară, iar prin geam nu se vede aproape nimic. O să intru să cumpăr niște cotlet. Mai înaintez câțiva pași. Un boschetar răspândește un miros dulceag și grețos de urină și tutun. Îmi întorc capul. Îmi rețin eructația.
La intrarea în piață, în partea dreaptă, o sexagenară stă întinsă pe jos.
– Ajută-mă să mă ridic, fata mea. Am căzut și nu e nimeni să mă ajute. O privesc mirată, cu părere de rău și îngrețoșată. Miroase ca boschetarul. Îmi împing ochelarii de soare pe nas. Pică. Bag telefonul în buzunarul pantalonilor scurți. Trec în spatele capului ei și încerc s-o ridic.
– Auuuuuu!
O las. Se întinde la loc pe trotuarul fierbinte. O geantă neagră de umăr, pare piele, și un cărucior de cumpărături stau răsturnate lângă bătrână.
– Ridică-mă!
O apuc de sub brațe. E grea ca un pietroi și pute. Reușesc să o ridic, apoi mă îndepărtez. Mă simt murdară și tot ce vreau este să mă îndepărtez. Abia în malul Begăi îmi reamintesc de eurile puse în vânzare. Nu mă mai întorc oricât aș fi de curioasă.
Mă mulțumesc cu al meu.

Foto: Bogdan Mosorescu

SUFLETUL NE UMFLĂ

O înmormântare ocupă un loc fruntaș printre primele mele amintiri. O vecină care locuia pe o stradă paralelă a murit într-o zi de vară. Simt și acum canicula. Îmi ardeau buricele degetelor de la monedele aruncate pe drum în urma mortului. Mă repezeam, eu și alți copii de care nu-mi amintesc, să ne burdușim buzunarele. Distracția copilărească în contrast cu durerea adultă. Frica. O clipă nu mi-am aruncat ochii asupra mortului. Coșciugul singur mă băga în sperieți.

Și înmormântările au continuat. Spectacolul dat în jurul morții atrăgea atenția. Am privit lung după o mașină care căra un coșciug. M-am holbat la poza mortului legată la un colț cu mătase neagră. Muzica îți pătrundea în circulația sângelui. Mă văd acolo.  Nemișcată în stradă, înspăimântată, îngrețoșată, acuzându-mă: de ce eu îmi continui viața?  

Ani de zile nu am fost capabilă să privesc morții. Nu i-am ocolit. Am pierdut oameni dragi. Am stat lângă, imaginându-mi cum se trezesc. De fiecare dată cu circulația sângelui învolburată.

Primul mort pe care l-am privit eliberată de frică a fost bunicul meu. Am stat lângă el. Am plâns. Umerii mi-au atras atenția. Toți morții se restrâng în spațiu. Sufletul ne umflă, se pare. Hainele le par mari. Apoi, trupul, care a adăpostit persoana dragă nouă, ne vâră sub nas liniștea. Grija de a fi om s-a sfârșit.  Nici o forță exterioară nu mai mișcă, nu mai determină, nu mai condiționează.

Această liniște desprinsă de la morți îmi revine iar și iar ca imagine. Umerii rigizi și restrânși, somnul, nemișcarea. Când dau cu aspiratorul, când întind rufe, când mă asaltează notificările cu reduceri. Nici o grijă. Moartea grijilor. Prin moartea fizică.

Cum să obțin liniștea, acea liniște, cât timp rămân o persoană, cât timp o să mă semnez Dunia?

Amintindu-mi, poate, să privesc cerul mai des. Ieri am admirat frumusețea spontană a cerului plin de cumulus. Și tocmai acea frumusețe mi-o copiez în casă prin estetică: tablouri, printuri și sculpturi. Înconjurată de frumos mă apropii de liniște, dar având suflet, trupul mi se mărește în spațiu.

În apartamentul meu am dimensiunile împăratului-zeu, Leto Atreides, din Dune. Cine îmi trece pragul își face loc cum poate de trupul meu. E liniște.

Și așa realizez: ies tot mai rar din casă.

Foto: Bogdan Mosorescu

EXERSĂM MILA

Avem un coș în apartament pentru hainele murdare, poziționat sub un tablou  Gheorghe Mosorescu. Peisajul, cu creste întunecate de munți la orizont și iarbă la poale, nu se potrivește cu mirosul dulceag răspândit de rufe. Aproape fiecare dimineață o încep cu sortarea pe culori: grămada de lenjerie, grămada de albituri, grămada de mătase și in, grămada de colorate, grămada de negre. Bag o mașină la spălat, apoi trec la uscător. Începe selectarea: tricourile lui Mateiu, bluzele Marei, șosetele tatălui lui Mateiu, blugii mei etc. Trag ușile de la dulap, deschid sertare, aranjez, așez, potrivesc.

Pentru mulți bărbați mioritici, această activitate nu este considerată muncă. Se pare că femeile întreprind activitățile casnice din dragoste fără nici un fel de așteptare. Dacă vă întrebați în legătură cu așteptările. Un mulțumesc e întotdeauna bine venit, dar nu satisface intelectual și monetar.

Cu ce bani își cumpără o femeie casnică o sticlă de Persil, un deodorant, o pereche de pantofi? Cu banii aduși în casă de provider care uneori, deseori, pune limite.

Cu ce bani își cumpără o femeie care muncește sticla de Persil? Cu banii câștigați de ea, iar uneori, deseori, bărbatul pune limite.

Femeile casnice și femeile cu un anumit serviciu muncesc și în casă, dar muncile casnice nu sunt remunerate. Dragostea pentru familie compensează. Compensează pe alocuri, dar nu elimină frustrările.

Complimentele Marei, îmbrățișările lui Mateiu, momentele cu Făt Frumos nu-mi scad nivelul de stres provocat de dereticat. De fiecare dată când adun hainele de pe uscător se întâmplă un 4 iulie la mine în corp. Cortizolul e la fel de ridicat ca al celui mai slab babuin din grup care nu are pe cine să-și descarce furia.

Ce e de făcut? Pot alege să nu mai fac. Nu este o opțiune. Am o datorie. A mamei în primul rând. Să angajez o doamnă la curățenie. Este o opțiune. O cântăresc de ceva vreme. Nu am decis. Să nu mă mai plâng, căci îmi urlu frustrarea la cine se întâmplă să-mi apară în raza vizuală.

De ce să nu mă mai plâng? Mă descarc atunci când vorbesc cu prietenele mele sau cu sora mea. Mai puțin cu mamanu. Ea se uită la mine și clatină din cap. Ghicesc cu ușurință ceea ce gândește. Consideră că sora mea și cu mine nu ne apreciem norocul în viață. Ea nu a putut să se plângă de rolul ei de menajeră în casă. Atât i-ar fi trebuit! Cunoașteți expresia? Atât îți trebuie! Avertizare. Amenințare. Poziționare.

Am crescut într-o casă în care fiecare avea un rol. Trăiesc într-un apartament în care rolurile s-au amestecat. În care femeia și bărbatul vor mai mult de la viață, de la identitatea de gen, de la societate. Este derutant și plin de neliniști. Uneori nu dormim nopțile. Alteori descriem o existență zeiască. Învățăm.

„În locul milei lui Dumnezeu, o pot exercita pe a mea”, zice Robert Sapolsky.

Exersăm mila.

Foto: Bogdan Mosorescu

TIMP. SPAȚIU. CAUZALITATE

Timp. Spațiu. Cauzalitate. Când? Unde? Din ce cauză? Aceste forme ale cunoașterii îmi frământă mintea deoarece în continuare citesc Lumea ca voință și reprezentare de Schopenhauer. Imediat sfârșesc Cartea a doua din primul volum. Lectura șchioapătă. Merg des la notițe.

Casa miroase a tei și a balsam de rufe Joy de la Sano. Ușa de la balcon e larg deschisă. Zgomotul de la mașini, vocile trecătorilor, cucul care cântă mă irită și mă încântă. Am pus laptopul și cartea lângă mine. Să citesc? Să scriu? Să scriu pe blog sau în manuscris? Cu-cu! Băăă! Vrum!

Să închid ușa pentru liniște? Dar atunci curenții de aer nu mai poartă în casă mireasma teilor. Cu-cu! Am ales să suport poluarea fonică. Aduce izbitor cu starea mea sufletească: mult zgomot. Firește, selectez perturbările de la scris și citit după plăcerile personale. Așa că am ieșit din casă pentru TESZT – Festivalul Euroregional de Teatru Timișoara. Păreri contradictorii s-au exprimat despre programul festivalului în online: de la cea mai proastă ediție la cea mai măreață ediție. Evaluările, atât pozitive, cât și negative, s-au făcut pornind de la emoții în care eu nu m-aș încrede până nu se reglează prin apelul la rațiune. De exemplu, directorul Teatrului maghiar este pe alocuri detestat doar pentru că este ungur și atât. Despre director, ungur sau nu, pot să vă spun că a avut un discurs memorabil și curajos la deschidere. Democrație. Feminism. Libertate. Curaj. Susținere. Despre asta a vorbit Hunor Horvath într-un spațiu neconvențional al orașului unde am privit fascinată spectacolul Macbeth. Tot la deschidere am observat prezența managerilor Ion Rizea de la Național și Lucian Vărșăndan de la Teatrul German. Aplaud alăturarea și mă simt încrezătoare în viitorul instituțiilor.

Ies din casă pentru teatru. V-ați obișnuit deja să vă povestesc despre această formă anume de cunoaștere a comportamentului uman. Dar mai ies din casă și pentru muzică, vernisaje, lansări de carte, haine, bijuterii, mâncare bună și cafele delicioase. La Filarmonică, datorită audiției lui Beethoven și Mendelssohn, inima a pompat nebunește. Sângele a transformat venele în autostradă. Am amețit de la grandoarea plăcerii auditive. Căutați Scoțiana după ce citiți acest text. Puneți mână pe piept și așteptați. Mașinile cu șoferi turbați din partea mea de oraș unde se lucrează, sute de metri blocați pe Liviu Rebreanu, o să le simțiți în circulația sângelui. Pentru stări transcendentale, cumpărați bilet la Filarmonică. Pentru confort și decență la sălile de baie, faceți recomandări în chestionarele pe care le trimit spectatorilor, dar le ignoră. Consideră că a-l asculta pe Alexei Volodin depășește disconfortul loviturii cu capul în ușă când mergi la baie. O fi, n-o fi așa, avem ce vrem nu neapărat ce putem. Putem să ne respectăm spectatori și instituții.

O să pun punct aici. Timpul trece. Vreau să sfârșesc Cartea a doua de Schopenhauer, apoi să mai dau și cu aspiratorul prin casă. Dacă n-ar fi timpul, n-am avea trecut și viitor, doar o încremenire. Revin des la notițele despre timp, spațiu și cauzalitate. Mă liniștesc când le parcurg. Acopăr zgomotul din mine. Mă tot întreb: Merită să ies din casă? Răspunsul depinde în funcție de dispoziție. Acum aș răspunde că nu merită. Dar când vizionam Macbeth sau ascultam Scoțiana, aș fi răspuns că merită.

Nu merită.
Merită.
Infinit.
Moarte.

Foto: Bogdan Mosorescu

SOARE CU DINȚI

E soare cu dinți afară.

Așa obișnuia mamanu să ne spună când eram copii. M-am oprit din tastat când mi-am dat seama că am folosit pluralul. Să ne spună în loc de să-mi spună. Eu scriu textul, mie să-mi spună. Așa obișnuia mamanu să-mi spună. Dar asta înseamnă s-o exclud pe sora mea și mă simt de parcă aș minți, de parcă i-aș nedreptăți existența. Prostii, firește! Sunt o femeie adultă care scrie de aproape 20 de ani public. Scriu. Mă expun. Plasticizez. Imaginez. Fix ca o zeiță a blogului mărunt, cu trimitere la Arundhati Roy, Dumnezeul lucrurilor mărunte.

Dimineața încă trag cardiganul de lână pe mine. Tare îmi e că zilele următoare o să pornim din nou centrala. Dinții soarelui mușcă din noi. Dar e un frig diferit. Nu mă răcește, mă întărește. Mă simt capabilă să revin asupra cărții cu titlu perfect: Cel dintâi care iartă.

În ciuda lenei și a reprezentării de gospodină, mintea construiește capitolele cărții. Mi-am pus o pereche de pantofi stiletto în picioare. Sunt noi-nouți. I-am comandat în urmă cu o săptămână de la Stuart Weitzman. Derutată de culoare, credeam că am comandat o piele întoarsă roz-pudră, din cutie am scos nuanța vișinelor prea coapte. Cu o pereche de șosete roz bonbon, cu stiletto și pantaloni de trening, m-am așezat pe canapea.

M-am gândit să nu mai înceapă cartea cu capitolul: Bunica. Să înceapă cu capitolul: Fiica. De asemenea mi-e greu să urmăresc ce ticluiesc pe blog legat de roman. Cel mai bine ar fi să reiau lucrul în Word, dar albul acela mă îngrozește. Îmi alungă toate ideile. Fiica. O să conțină informații autobiografice. Nu pot să mă îndepărtez de mine când scriu. Nu mai rămâne nimic de spus. Interesant este că vârsta și experiența îmi permit confundarea atât cu mama, cât și cu fiica. Mustesc în biasuri. Ce-i drept, am așteptat mult să scriu acest roman, anunțat, dar fără structură. Sunt fiică. Sunt mamă. Sper să nu ajung bunică prea curând.

Înainte de a reîncepe munca separat în Word, o să vă las o listă de autori promisă în articolul anterior. Pregătiți-vă sufletele, mințile și dicționarele. Literatura de calitate vă provoacă în întregime. Nu vă relaxează. Vă face conștienți de toți mușchii corpului. Încordați-vă.

1. Virginia Woolf, Valurile
2. Joseph Conrad, Inima întunericului
3. Franz Kafka, Procesul
4. Louis Ferdinand Celine, Călătorie la capătul nopții
5. Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot

Spor!

CARTIERUL SOARELUI

Dacă mă iau după hartă, și mă iau pentru acuratețe, locuiesc în Cartierul Soarelui. Aprob. Mă gândesc la Regele Soare și asta îmi dă un sentiment de privilegiată.

De un deceniu locuiesc pe Ioan Mureșan. Înainte să devin proprietara unui apartament într-un bloc comunist, am locuit cu tatăl Marei pe strada Eneas. De la Eneas, fiu al zeiței Afrodita, la Mureșan, un chirurg emerit, am început să experimentez lumea adulților din apartamentul 4. Pot să fiu adult! Mă încurajez în fiecare zi.

De 13 ani construiesc trasee în acest spațiu restrâns. Am condus pe străzi care peste noapte au devenit cu sens unic. De fiecare dată mi-a scăpat imensul cerc roșu cu un dreptunghi alb în mijloc. Copiii au mers, Mateiu încă mai merge, la grădinița de pe strada Brâncoveanu.

În fiecare dimineață pornim de pe Mureșan, dreapta pe Salcâmilor, stânga pe Rebreanu până la liniile de tramvai. Dreapta pe Drubeta, stânga pe Eneas până pe Brâncoveanu, urmat de dreapta și iar dreapta pe Glad cu oprire. Drumul spre grădiniță a adus o singură surpriză: strada Alexandru Macedonski devenită cu sens unic. Drumul înapoi spre casă a adus surprize în mod repetat: strada Cozia devenită peste noapte cu sens unic, strada Feldioara de asemenea. De aproape un an revin acasă pe Glad, dreapta pe Ulpia Traiana, stânga pe Rebreanu până la Calea Martirilor deoarece o altă stradă a devenit cu sens unic, strada Cosminului.

Drumul de întoarcere spre casă s-a schimbat prin restrângere. Restrângere în spațiu, micșorare în timp. Puține trasee, puțin timp de trăit. Poate fi o pregătire, o repetiție pentru moarte. Nu mă deranjează să învăț să mor. Găsesc repelent contingentul. Să-mi cadă o cărămidă în cap. Nu.

În urma unui accident la schi într-o stațiune austriacă, am modificat traseul din prima parte a zilei. De la grădiniță nu mai pornesc spre Soarelui, ci spre Dâmbovița. Unde se intersectează Bulevardul Dâmbovița cu Splaiul Sofocle, opresc mașina. Este acolo un mic golf al râului Bega. Mă plimb pe malul râului spre cartierul Freidorf sau spre cartierul Iosefin, depinde de dispoziția mea: de maci sau de cafea zilele astea. Luni am pornit spre Freidorf și m-am bucurat de maci și de natură. Azi am pornit spre Iosefin și m-am zgâit la excavatoarele care demolează Podul Iuliu Maniu și am savurat o cafea la Mimosa.

Splendoarea și tragicul vieții mele particulare: viața merge înainte.