NU ȘTII, COLEGUL TĂU DE BANCĂ ȘTIE

Într-o dimineață de septembrie 1990, tata m-a însoțit la Școala Generală Numărul 3. M-a împins în fața învățătoarei ca să-i ofer buchetul de flori, niște garofițe, preferatele mamei. De la căldura de afară și a palmelor, când le-am ridicat, arătau ca sălciile plângătoare de pe malul Dunării.

Prima zi de școală din clasa I am stat cu capul în jos. Cu capul în jos am oferit florile. Cu capul în jos m-am așezat în bancă. Frică. Rușine. Disconfort. Neliniște. Multe amintiri au plonjat în inconștient din perioada aceea. Uitarea s-a instalat.

Situații stânjenitoare, umilitoare, înfricoșătoare adună clasa I. Nu știi, colegul tău de bancă știe! Constituie prima mea evaluare ca elevă. Frică. Rușine. Disconfort. Neliniște. Un debut care m-a marcat și care mi-a prins mintea și atitudinea într-o gheară.

Am fost printre elevii buni ai clasei, dar nici o laudă, nici o apreciere n-au egalat vreodată caracterul vizionar al frazei: Nu știi, colegul tău de bancă știe!

Așa se face că n-am învățat ca să acumulez cunoștințe, ci ca să-mi ajung sau să-mi depășesc colegul de bancă. După examenul de admitere în liceu m-am apucat să descompun în bucăți moștenirea lăsată de învățătoare dedicându-i disprețul meu. Inclusiv acum când scriu mă schimonisesc. M-am simțit nedreptățită la vârsta de 7 ani. Mă cred nedreptățită la aproape 43, în ciuda capacității de a gândi critic.

La liceu m-am dedicat exclusiv materiilor care îmi aduceau bucurie. Literaturile română, franceză și engleză au devenit principalii furnizori de autori și titluri. Cu Iliada lui Homer mi-am asigurat moștenirea. Nu ai citit, Dunia e singura care a citit. Devenită peste noapte cititoare celebră, liceul l-am terminat devorând cam tot ce mi-a picat în mână. Romain Rolland mi-a dăruit un crez: Viața nu e tristă, are doar ore triste.

Nu știi, colegul tău de bancă știe. Nu ai citit, Dunia e singura care a citit. Viața mi-a pendulat între cele două moșteniri, între frică și curaj, între rușine și îndrăzneală, între disconfort și confort, între neliniște și împăcare.

În toate îndrăznelile mele mi-a fost frică. Rareori am putut să-i dau nume sau formă fricii. Luni dimineață m-am plimbat pe malul Begăi cu direcția: Cartierul Freidorf. La calea ferată, în loc să păstrez linia Splaiului Sofocle, am traversat podul și m-am luat după aleea cu maci. Așa se face că m-am trezit pe câmp și am tresărit la fiecare zgomot, fâlfâit de aripi, plonjări de batracieni. Și tot timpul m-am întrebat: Dacă o să mă atace câinii? Dacă o să dau peste un violator? O femeie de 43 de ani mai e expusă violului? Natura m-a liniștit cu iarba. Păsările m-au distras cu trilurile. Lui Făt Frumos i-am trimis locația în timp real. M-am așezat la umbră pe malul apei și am citit câteva capitole din cartea Obiecte, ființe, himere de Ciprian Vălcan. Vocea naratorului confundată cu vocea copilului a slăbit strângerea gherească de la inimă. Literatura m-a salvat din nou și nu orice literatură, ci literatura de calitate, cum și-a început discursul Mircea Mihăieș la lansarea cărții lui Ciprian Vălcan de la Cărturești.

Voi recunoașteți literatura de calitate? V-ar ajuta o listă?

Foto: Bogdan Mosorescu

MI-E DOR ȘI NU MI-E DOR – DESPRE DEALURILE CARE M-AU CRESCUT

Mi-e dor de zilele din copilărie. Nu mi-e dor de zilele din copilărie. Tânjesc după ceva din acele zile. De exemplu, îmi lipsesc dealurile.
Casa părintească de la Schela e pe deal. Un iubit din facultate adeseori îmi cânta la ureche: Sus în deal e-o casă/Și acolo-i mândra mea/Sprintenă, frumoasă/Dacă o vezi n-o poți uita!

Ne-am uitat între timp, iubitul și cu mine. Ne-am construit vieți separate.

Viața mea se desfășoară de peste 20 de ani în alt oraș al patriei, fără Dunăre, dar cu un râu. Bega se numește râul. Iubesc și detest acest râu. Îi iubesc șoaptele curgătoare. Îi detest malurile mizerabile. Nu ai nici o șansă să stai cu picioarele în apă fără să te gândești la toate bolile pământului.

La Schela m-am plimbat mult pe dealuri. M-am jucat prin crovuri. Un crov anume a devenit deosebit de familiar. Când mergeam cu caprele, în forma aceea mică și circulară ne adăposteam de vânt. Vântul de la Schela e de soi urlător și distrugător. Smulge țiglele de pe casă, ia pe sus miei și iezi, te coafează fără să-i pese de forma capului, spune povești dinaintea timpului. Crovurile, dealurile, ogașele, pădurile, copacii singuratici și Dunărea mi-au arătat o lume pe care nu am crezut-o niciodată Lumea. Nu mă întrebați de ce sau cum. Am privit întotdeauna mai departe. În locul acela, mai departe se numea Serbia. Dar într-o creastă de munte pitic sârbesc am intuit lumea largă.

An de an mi-am lărgit lumea. A fost un punct fix: Schela, Drobeta Turnu Severin. Punctul fix a numărat păduri de tei, lilieci mov, corcoduși, cimbrișor, brândușe și brebenei. Înainte să deschid o carte de filozofie sau să descopăr cuvântul, am fost o filozoafă prin reflecție. Am privit ore întregi cerul și pământul de plictiseală. Timpul nu trecea. Caprele nu se săturau.

Am stat de multe ori singură în crov. Mi-am fost frică de șerpi. M-am dat de-a rostogolul. Am aprins focul într-o groapă săpată cu un băț. Am cules flori. Am ațipit. Am râs. Am jucat cărți. Am privit cerul. Am crescut. Într-o primăvară m-am întins pe jos. Era duminică. Mi-e clară amintirea pentru că a doua zi am lipsit de la școală. Spatele încălzit de la soare s-a umplut de bube. Varicela mi-a adus o săptămână liberă în care am stat în casă, m-am scărpinat și doar am privit dealurile.

Ca să ajung pe dealuri de la casa noastră făceam stânga pe bulevard, dreapta prin colțul cartierului ocupat de țigani. O țineam drept până la coasta dealului cu ogaș pe dreapta și corcoduși pe stânga. Treceam pe lângă casa lui nea Gheorghe care și-a lăsat familia și s-a mutat singur. Ce alegere bizară pentru un copil care nu-și putea explica un stil de viață fără electricitate și apă curentă. La 500 de metri mai în față, eram atenți la câini, mulți. O altă familie care își ducea zilele departe de comunitate. Acum îi înțeleg. Treizeci de ani mai târziu le înțeleg scârba și dezamăgirea. Câțiva metri și crovul ni se punea la picioare.

Ultima dată când am ajuns pe dealuri, administrația orașului a transformat crovul în groapă de gunoi. Nu vă explic furia, căci durerea a fost incredibil de mare și insuportabilă. În continuare nu suport, de aceea nu mă gândesc.

În aceste zile vântul urlă pe dealuri. Mută gunoiul dintr-o parte în alta. Ridică miasmele mortăciunilor cu iz de cimbrișor.

Pe acele dealuri o să mă întorc mereu. Sunt lipite de sufletul meu.

Foto: Bogdan Mosorescu

De ce ne controlează viața copilul sărac din noi?

Vizionarea filmului Out of Africa a avut un anumit impact asupra mea. Personajul interpretat de Robert Redford își trăiește viața pe pământ din perspectiva trecătorului. Refuză proprietatea, nu acceptă căsătoria. La Constantin Noica am citit că nu trebuie să-i iei omului proprietatea, ci să-i arăți că nu are nevoie de ea. Pe străzile Bucureștiului, într-un dialog aprins cu Bogdan Mosorescu, am ajuns amândoi la concluzia că lumea modernă nu ne mai permite nici un fel de originalitate, dar ne putem construi un stil.

De fiecare dată când conversez pe teme esențiale, după ce mă înflăcărez în gesturi și vorbire, mi se face rușine. E dublul acela care mă inhibă. O voce de nicăieri îmi atrage atenția că sunt o caraghioasă. Rar o ascult și bine fac! Până azi aș fi înnebunit clar.

M-am schimbat mult în ultimii ani și în același timp am rămas un copil speriat. Tot mai des observ acest copil în persoanele din jurul meu. Unul anume mă irită: copilul sărac. Majoritatea dintre noi suntem o gazdă ospitalieră pentru el. De obicei îl răsfățăm cu lipsurile copilăriei. La mine, de exemplu, o să descoperiți mereu zeci de blugi și de sfetere. Ce m-au necăjit în adolescență aceste neajunsuri!

Când descopăr copilul sărac în adulți, dau un pas înapoi și mă întreb: De ce ne controlează viața copilul sărac? De ce am ajuns la 35 de ani și răspund unor frustrări din copilărie?

Copilul sărac nu reprezintă o glumă, nu-l tratați cu superficialitate și nu-l ignorați. Copiii săraci fac ravagii. România are un copil sărac celebru, Nicolae Ceaușescu pe numele lui.

Dacă unii nu știți la ce mă refer și credeți că bat câmpii, chestionați-vă. Ce lucruri vă cumpărați compulsiv în prezent? Ce acțiuni îndepliniți irațional sub efectul amenințător al angoasei și vinovăției?

El este copilul sărac, copilul speriat, copilul abandonat, copilul respins. Câte reprezentări, atâtea stiluri de viață! V-aș recomanda să mergeți cu copilul la doctor. Un psiholog bun poate face viața suportabilă. Cinicilor, o categorie preferată de mine, le-aș sugera să nu-i mai caute în coarne copilului.

Acest copil e special. Necesită un comportament dur și corect, întotdeauna corect. Cauza episoadelor traumatice din copilăria noastră o găsiți în nedreptățire.

Nu faceți asta! Copilul săract are nevoie de recunoaștere. Hei, știu că ești acolo. Știu că ai suferit. Știu că te-am ignorat. Lasă-mă să te ajut. Te recunosc. Te accept. O să trăim împreună.

Conviețuirea o să fie dificilă. Copilul sărac comandă să fie satisfăcut. La mine vrea blugi și sfetere. Alege contrariul în discuțiile cu partenerul. Plăcerea lui primează.

La maturitate, omul își e dator sieși cu o purtare corectă. Te iubesc, copilule, dar nu mai fac tot ce vrei tu. Am zeci de blugi în dulap. Am dus zeci de certuri. Acum doresc să mă odihnesc, să-mi potolesc zbaterea. Sunt un trecător pe pământ. Mi-au mai rămas maxim 30 de ani de luciditate.

Vreau să mă bucur de ceai, de cafea, de vin, de mâncare, de familie, de prieteni, de călătorii. Vreau să râd înainte de toate. Să râdem înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cum am devenit atee

În ultimii doi ani m-au întrebat câteva persoane: Cum ai ajuns atee? Interesant este că nu m-a chestionat nimeni cum am ajuns creștină.

Îmi amintesc de mine mică, în pat cu bunică mea, repetând după ea, Înger, îngerașul meu. Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu,/Totdeauna fii cu mine și mă învață să fac bine./Eu sunt mic tu fă-mă mare,/Eu sunt slab, tu fă-mă tare, /Totdeauna mă însoțește și de rele mă păzește. De cele mai multe ori adormeam înainte de Amin.

La un moment dat urmăream niște desene cu poveștile din Biblie. Robotul Memo era fascinant. Îmi doream să călătoresc și eu asemenea celor doi copii din animație. Așa s-a întâmplat să am habar despre religie. Cu o bunică credincioasă, cu filme de animație la o vârstă prea fragedă pentru a fi capabil să te îndoiești. Am primit reprezentări de-a gata despre credință. La fel cum am primit reprezentări de-a gata despre viață.

Nu m-am îndoit niciodată de Dumnezeu în copilărie. Așteptam să fiu răsplătită pentru faptele bune și pedepsită pentru cele rele. Ruptura aici a avut loc. Greșeam adeseori. Mergeam pe câmp cu animalele, dar mă lăsam ademenită cu ușurință la joacă. Așa că fie pierdeam caprele, fie ajungeau în câmpurile cu grâu, fie pășteau pe calea ferată, iar eu mă bălăceam în Dunăre. Multe plângeri au primit ai mei. Ba că înjur, ba că am încercat să fumez, ba că, ba că etc!

Frica de pedeapsă, de tatăl terestru și de tatăl ceresc, a dus la rezistență. Nu mi-a trecut prin cap să mă îndoiesc de ordinea lumii, dar m-am împotrivit. La început gânduri deplasate. I-am atins de multe ori onoarea lui Dumnezeu la mine în cap și de prea multe ori reputația tatălui meu. Seara adormeam cu frică. Ce o să mi se întâmple?! Și s-au întâmplat diverse episoade care să marcheze o copilă.

La adolescență, îndrăgosteala a reprezentat un nou test. Cum să împlinești voia lui Dumnezeu în plină emancipare a femeii?! O colegă sigură de credința lui Dumnezeu m-a împins spre îndoială. Nu e păcat să faci dragoste dacă iubești?!

Pentru mine fraza asta a însemnat clar interpretare. Nu interpretasem niciodată cuvântul lui Dumnezeu. Luasem ca atare poveștile lui bunică mea. Aplicasem fără nici o schimbare învățăturile din cărțile citite de mine. Doar că nu reușeam să fiu bună, iar atunci mă revoltam. N-am reușit, în perioada aceea, să separ divinitatea de dogmă, credința de habotnicie. Poate nici nu cunoșteam sensurile cuvintelor. Așa a debutat faza de huliganism. Am devenit huligan. Am trecut la agnosticism, iar o perioadă m-am liniștit. Până într-o zi obișnuită când un prieten mi-a strigat peste masă că a venit vremea să se termine o dată cu tâmpenia asta. Nu e nici un păpușar acolo sus care trage de sfori să ne fie bine nouă bine sau rău. Depinde de noi, de acțiunile noastre dacă ne este bine sau rău.

Nu m-am pus de acord cu el atunci. M-am holbat vreo câteva minute și nu am mai vorbit despre. Am început apoi lecturarea lui Freud și a lui Dawkins. Pe paginile cărților am găsit descrise sentimentele de revoltă. Nu urma nici o judecată, nici o dojană, nici o condamnare. Gândurile inoportune nu duceau la pedeapsă, ci reprezentau niște reacții. Limitările s-au transformat în delimitări. Gândurile s-au fixat. Comportamentul și-a dovedit utilitatea. Nevoile omului au devenit fundamentale pentru o viață satisfăcătoare. Plăcerile și neplăcerile ne definesc.

Mi-am terminat în gând propoziția cu Dumnezeu. Nu îndrăznisem niciodată să o duc până la capăt. Să-i știrbesc autoritatea cu limbajul deprins pe stadion sau pe câmp. Așa am eliberat copilul. Nu e niciodată prea târziu să ai o copilărie fericită, zice Freud. Iar eu am reușit să-i fac dreptate copilăriei mele.

Mi-am schimbat orientarea. Am scris decisă: ateu. În prezent nu sunt liniștită, ci liberă. Nu mă mai pedepsește nimeni. Nici nu mă mai răsplătește cineva, dar pot să trăiesc cu asta.

Cu pedepsele și limitările, viața îmi era insuportabilă.

Acum îmi suport viața și râd înainte de toate.

Foto: Simona Nutu 

Oare Dunia o să apuce calea parenting-ului?!

Gătesc așa rar în ultima vreme că mi-am amintit vorba unui vecin: la frate miu sunt mai dese revelioanele ca sexul. Parcă văd că vine Revelionul peste mine, iar eu uit să fac o ciorbă. Mi-ar fi foarte ciudă și chiar dezavantajos creativ. Extraordinar cum mi se învârt ideile în cap în timp ce spăl vase, curăț usturoi, toc verdețuri etc.

De la ultima prestare în bucătărie, am un text. Încerc să-l relatez. Este vorba despre o categorie aparte de oameni. O scurtă paranteză. Printre cititorii fideli, se numără câțiva de pe la începuturi. Când am rămas însărcinată și am anunțat într-un fel sau altul – (știu că am scris la un moment dat că port două inimi în mine) – mulți au fost curioși în ce direcție o să meargă blogul. Nu am făcut presupuneri, mi s-a spus.

Oare Dunia o să apuce calea parenting-ului?! Niciodată nu am fost în pericol. Parentingul e prea mult o modă și prea puțin o datorie. Eu îmi reprezint maternitatea ca pe o datorie cu munți de nervi și munți de recompense. Am suspectat la un moment dat generația nouă de părinți de intenții vindicative. După câteva seminarii cu subiecte legate de creșterea copilului și zeci de cărți de specialitate lecturate, mi-a devenit clar că ne creștem copiii în funcție de frustrările copilăriei. Ce nu ne-au permis părinții noștri nouă, noi permitem copiilor. Ne luăm revanșa cu o atitudine de părinte modern, tolerant și cu dorința de a le da un alt start în viață. Ăla pe care nu l-am avut noi. E mai mult vorba despre noi, dar cine recunoaște?! Nu afirm că nimeni, confirm că prea puțini.

Eu am preferat, când am ajuns adult, să mă fac pe mine prima dată un copil fericit. De aia Freud a avut un ecou bezmetic în mine. Diferența dintre mine și părinții cu atitudine roz în creșterea copiilor este că eu îmi recunosc furia în fața Marei. Da, se mai întâmplă ca un părinte educat să înjure ca un birjar și nu intenționez să jignesc birjarul. Azi nimeni nu mai jignește pe nimeni, toți suntem niște ființe cu potențial, dar pe unii trebuie să se străduiască alții să-i înțeleagă.

Și am ajuns la punctul sensibil. Nu am luat-o pe arătură când am născut, dar s-ar putea să o iau de acum încolo. Reprezentările și atitudinile s-au schimbat de când Marei mele au început să-i pice dinții. Pe lângă asta, cel mai proaspăt membru al familiei are aproape doi ani. Mai e necesar să notez că se ceartă ca niște chiori?

Mara mea a picat în dizgrație. I s-a retras toată atenția, iar eu mereu îi șterg lacrimile din colțurile ochilor. Nu încerc să creez o imagine, ci să sugerez. Ea se străduiește să ascundă. Iar atunci îi simt durerea și mă orbește furia pe toți aceia care habar nu aveți să vă purtați în compania copiilor.

Ei sunt minuni și reprezintă viitorul. Și ăia între 0-3 ani, și ăia insuportabili și urâți de 7 ani, inclusiv adolescenții acoperiți de coșuri și obraznici. Și nici măcar obraznici nu sunt, dar nu mă interesează acum să fac educație sau să explic ceva.

Vreau să vă atrag atenția! Mulți îmi faceți fata să sufere prin maimuțăreala voastră exclusivă cu omulețul ăla care se cacă pe el și vă seduce doar pentru că nu poate să vă refuze sărutările. Nu vă pun nici o întrebare despre cum considerați că se simt ei, cei mai mari, e clar că nu v-ați luat o secundă să vă gândiți. Dar acum nu o să puteți spune că nu ați știut. Mulți dintre voi, ăia din capul meu, o să știți și o să rămâneți fără scuze.

O să mă gândesc serios să încep să-i reprezint pe toți copiii trecuți de 6 ani. Bieții de ei, biața mea Mara și biata de mine. Că sufăr alături de ea.

Cum ziceam, îmi anunț furia și sunt foarte.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mai lasă-mă un minut. 34 de ani

Transformarea în vedete, prin intermediul facebook, ne-a schimbat viața. Indiferent de ceea ce susținem, facebook este pentru ceilalți. Dorim să epatăm, să ieșim în evidență. Nu e nimic greșit și dacă e posibil, vă sugerez să nu permiteți să vi se bage în cap altceva.

Facebook-ul și vizibilitatea există în viața noastră. Cu asta începem să lucrăm. Ce nivel de expunere suportăm și ne face să rămânem confortabili?

Acum 3 ani am decis să-mi scot de pe facebook data de naștere. Oricât de fermecătoare găseam atenția acordată, o mare iritare nu mă părăsea toată ziua. Zecile de mesaje în care mă gratulau diverse persoane construiau o senzație insuportabilă: sunt o hoață. Fur oamenilor un minut din viața lor.

Nașterea unui prunc aduce uimire. Mirarea din fața unei ființe noi nu are egal. Nașterea unei persoane impune muncă fizică și intelectuală. Autoeducația presupune o căutare neîncetată de desăvârșire. Desăvârșirea e doar un motiv, satisfacția omului constă în experiența acumulată.

Așa cum am fost educată, dar mai ales cu m-am educat eu însămi, a fi gratulată de necunoscuți printr-o convenție mă nemulțumește. Nu doresc să iau timpul nimănui, fie și câteva secunde. Platitudinea nu mă reprezintă.

Cu data de naștere necunoscută pe facebook, multă atenție mi-a fost retrasă. Am revenit la o zi de naștere specială printr-o conștientizare personală și prin câteva persoane care mi-au cunoscut amprenta. Uneori încerc să-mi imaginez viața familiei și prietenilor fără mine. Se întâmplă când sunt furioasă. Scenariul conține un fel de pedeapsă a celorlalți prin absența mea. O copilărie, dar în prezent îmi permit orice.

Am scris că în sfârșit sunt un copil fericit. Mulțumirile i le datorez în mare parte lui Freud. Fac ce vreau eu, cum vreau eu, când vreau eu.

O fi ușor și firesc pentru unii. Eu încă mai port discuții cu mine despre prioritatea sinelui. Azi împlinesc 34 de ani și sunt fericită și nefericită. Asta e cea mai mare realizare din viața mea: să trăiesc simultan fericirile și nefericirile.

În rest, nu mă diferențiez. Reacționez în continuare. Mănânc carne cu poftă și sub nici o formă, în viitorul apropiat, nu aș renunța la a o consuma. Asemenea cu zahărul. Consider avortul apanajul femeii. Militez pentru a fi femeie. O scurtă paranteză. Mi s-a spus, într-o conversație despre Lucian Boia, că durerea mea mare este că m-am născut în Oltenia. Fals! Suferința morală constă în a fi femeie. Unii bărbați încă nu au aflat că suntem persoane și nu accesorii sau obiecte de valoare.

Ce mai fac la 34 de ani? Gestionez situațiile conflictuale dintre eu și supraeu. Îmi reproșez de multe ori că nu am realizat nimic în viața mea. Alteori zbor pe elefanți roz. Mai permit altora să-mi utilizeze timpul în interesul lor. Râd de mine și de neadaptarea în societate pe care o găsesc o fudulie filozofică. Am curaj să-mi susțin părerile și atunci când inteligența altora îmi aruncă disprețuitor că vreau doar să contrazic.

În general, mi-am dat multe motive de mândrie prin verificări de circumstanță.

Am 34 de ani, mă simt confortabil cu cifra, dar mai ales mă mulțumește gândirea. Am apucat pe drumul educației, demnității, gustului, eleganței.

Calea mea.

Mai lăsă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă,
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Nichita Stănescu

O să te ia tanti

Aș avea de scris despre câteva piese de teatru, despre conferința Etică și bun simț în comunicare, despre Cochete pe biciclete, despre o carte, despre imposibilitatea unui oltean de a scăpa privirilor în Banat, aș avea.

O să fac altceva. O să notez ceva scurt din experiența de mamă. Recent am trăit un episod nesuferit. Cum blogul îmi permite să ajung la mulți părinți, chiar și la aceia care m-au provocat să scriu aceste rânduri, caut să obțin și să rețin atenția.

Ce s-a întâmplat? O mămică, de data aceasta o prietenă apropiată, exasperată, epuizată de pruncul ei de jumătate de metru, a ales ca metodă de impunere înfricoșarea. Dacă nu te potolești, plec și te las singur! La replica asta am strâmbat din nas și am privit în altă parte.

Nu mai explic nimănui posibilele consecințe ale banalei replici. Impresionabilitatea variază de la individ la individ, dar unii dintre noi, care ne reprezentăm părinții ca întreaga noastră lume, nu înțelegem de ce ne-ar abandona. Foarte ușor redevin copil și retrăiesc disperările copilăriei.

Prietena mea firește că nu a plecat de lângă copil și copilul bineînțeles că nu s-a liniștit. M-am aplecat la un moment dat să-i acopăr fundulețul, pantalonii picau șucar lăsând să se vadă pampersul, când am auzit-o rostind în ceafa mea: Serios acum, dacă nu te potolești, o să te ia Dunia și o să te lase în pădure la leu.

Stop! Poate copilului îi fusese inoculată frica de leu. Puțin îmi pasă. Eu am auzit sub forma unui urlet infernal afirmația O să te ia Dunia.

Înjurăturile mute de birjar din capul meu nu le notez. Dețin un repertoriu bogat, tata ne-a luat, pe sora mea și pe mine, de foarte multe ori pe stadion. Știu să înjur.

Cum mă aflam oricum aplecată cu intenția de a ridica pantalonii, am privit mutra derutată din fața mea, poate și temătoare, și cu cea mai caldă voce de care dispun, l-am asigurat că nu aș face așa ceva pentru nimic în lume, mami e doar obosită și nu știe ce vorbește.

Am reușit, de când am devenit mamă, să separ femeia de mamă sau bărbatul de tată. Mama și tata beneficiază de comportamet preferențial. De obicei greșelile de atitudine se datorează persoanei. De data aceasta, în confortul prieteniei, am reacționat cu brutalitate. Când m-am ridicat în picioare, și m-am apropiat de chipul femeii din fața mea, blândețea cu care m-am adresat copilului părea imposibilă. Ei i-am spus la câțiva centimetri distanță ce gândesc despre părinții care încearcă să-și controleze copiii astfel și mai ales ce gândesc când mă folosesc pe post de bau bau.

Un exercițiu ușor, așa-i, să vă imaginați ce a fost la gura mea?! Dar m-am răcorit și mi-am luat revanșa pentru toate situațiile trecute unde nu mi-am permis să dau peste bot părintelui care m-a folosit la modul acesta sinistru.

O ultimă sugestie. Dacă dorești să construiești o relație bazată pe încredere cu copilul tău, prima dată începe cu a-ți respecta propriul cuvânt. Dacă îi arunci din când în când un: Potolește-te, plecăm!, dar vorba nu devine niciodată faptă, vina îți aparține în totalitate. Copilul reacționează și copiază. Copiază adultul din viața lui. Adică pe tine.

Copilul este o persoană, una în devenire. Învață să-l respecți și mai ales permite-i să te respecte.

Mulțumesc!

Foto: Flavius Neamciuc

Zice Dunia

13516325_1235733589770126_4285904823795198370_n– Mami, dar ce facem azi? Mami, dar ne întâlnim cu o prietenă?

Mara se află în vacanță. Nu avem program și nici o activitate pregătită. Intenționez să o las să se plictisească. În copilăria timpurie plictisul îndeamnă copiii spre încercări felurite. Excepție fac părinții de adolescenți.

Eu sunt mamă de copil de șase ani. La șase ani întâmpin cu zâmbet ștrengăresc lipsa de ocupație a omulețului. Să-și pună singură întrebări și determinări.

Voiam să vă spun. Plictisul incită la creație.

Ne-am născut să trăim Acum

312126_283826304960864_1639491810_nÎn trecut, și nu în trecutul îndepărtat, mi-am mai exprimat părerea despre nostalgia pe care o resimt unii dintre noi după copilărie.
Copiii de azi nu au copilărie, noi am avut copilărie. Ca argumente se enumeră cățăratul prin copaci, joaca cu mingea pe stradă, vacanțele petrecute la bunici.
Ca punct slab și condamnabil avem tehnologia pe care o folosește un copil azi: telefon, iPad, iPhone, iPod etc.

Mă străduiesc fix în acest moment să fac ordine în zarva de gânduri. Mi-e foarte greu să încep cu ceva anume, să construiesc fără să critic la rândul meu. Căci toată lumea critică. E cel mai la îndemână.

Aș începe cu ceva de care sunt sigură și de care toată lumea e sigură.

Postulat: trăim în epoca iPhone cu toate semnificațiile desprinse de aici.

O să merg mai departe cu o întrebare: cât de apropiați suntem cei din generația 83, generația mea, de bunici și de părinți?

Mai adaug o întrebare.

Cât de mult se întrepătrund mentalitatea și cultura noastră cu cea a părinților?

Copilăria este o perioadă. Semnificație: interval între naștere și adolescență. Restul ține de acțiune. Cățăratul ține de acțiune, de a acționa. Părinții fac educația copiilor. De ce nu-i duceți la cățărat? Ați putea să descoperiți că nici măcar nu le place. E cineva sau ceva de arătat cu degetul? Tehnologia? Un motiv l-am putea afla în congenital, lipsa însușirilor pentru o asemenea activitate.

Părinții le permit azi copiilor fel și fel de aparate. Părinții noștri ne trimiteau la bunici. Un alt fel de: cum punem problema?!

Probleme nici nu există, ne confruntăm cu situații. Cu situațiile trebuie să te adaptezi. Ce observ este o neputință în adaptare și cel mai mult un refuz. Nu era mai frumoasă copilăria noastră, pe aceea o cunoaștem. Necunoscând nevoile copilului actual se declanșează panică. Și fugim în trecut. Condamnăm prezentul pentru neputința noastră.

Am mers cu caprele pe câmp și am mers la Disneyland. Comparabile? Din ce punct de vedere? Mi s-au dezvoltat mușchii picioarelor pe câmp, dar ține și de genetică. La Disneyland m-am lăsat cuprinsă de iluzia unei lumi fericite.

În fapt, discuția ar putea avea ca punct de pornire acțiunea. O acțiune urmată de organizare, priorități, factor economic, educație. Și revenirea la postulatul enunțat mai sus: trăim în epoca iPhone. Unii se străduiesc să trăiască alte vremuri. O luptă fără izbândă. Soluția celor care nu se potrivesc în această lume: retragerea. Critica pe care o împrăștiați, atitudinea nostalgică și condescendentă nu vor face din această lume un loc mai bun. Iar lumea chiar poate fi un loc mai bun.

Lumea este un loc mai bun. Trăiesc oameni care nu critică, nu condamnă, te îndrumă, îți spun o poveste despre alte vremuri. Nu impun.

Oamenii aceia au forța să facă din copii și din timpuri o variantă bună și cea mai potrivită a noastră, a celor care ne-am născut să trăim ACUM.

Trăiți ACUM. E timpul nostru.

Interzisul neexplicat

Pentru chiar a nu știu câta oară în ultimul an, o să scriu despre Freud. Cineva mi-a zis ieri că o să-mi treacă, o să-mi treacă de lectura cărților lui.
M-am întrebat imediat de ce, după atâția ani, Freud provoacă asemenea reacții? Sper să reușesc să găsesc o comparație, comparațiile ajută pentru o mai bună înțelegere, pentru a exprima cel mai corect ce simt când provoc reacții ca aceasta: o să-ți treacă de Freud.
Am găsit. Știu exact cum mă simt. În copilărie, s-a întâmplat de câteva ori, după ce scoteam o carte din bibliotecă, tata mă trimitea înapoi cu ea cu o explicație categorică: nu e pentru copii.
M-am confrutat deseori cu Interzisul neexplicat.
Sub impresia că protejezi mintea sau sufletul, mintea și sufletul dezvoltă dorința de a cunoaște. Sunt plină de dorințe, iar Freud îmi îndeplinește unele dorințe. O dorință a mea a constat întotdeauna în a cunoaște comportamentul uman. Am privit întotdeauna oamenii cu entuziasm, orice gest al lor îmi sporea înflăcărarea.
În prezent, sub influența lecturii, cu cele câteva fire de păr alb, cu transformarea mea în născătoare și cu devenirea în femeie, împart trăirea omului, trăirea mea pe acest pământ în instinct sexual și putere de sublimare.
Cred și împărtășesc rezultatele cercetării lui Freud cu privire la copilărie. Mara mă ajută să verific ceea ce altii numesc simple speculații.
Instinct sexual și putere de sublimare, așa exist și sunt azi. Fiecare dintre noi avem instinct și fiecare dintre noi putem să dezvoltăm puterea de sublimare.
Mi se pare o formulare frumoasă, puterea de sublimare, și o trăire teribilă. Asta mi-a lăsat mie moștenire Freud.
Am habar și despre teama de necunoscut. Freud este atât de cunoscut încât a ajuns să fie aproape necunoscut. Și de aici teama celorlalți când vorbesc din învățăturile lui.
Freud îmi revine și ca un excelent pedagog. Din rândurile cărților lui, dintre rânduri, se desprinde cel mai pertinent îndemn: cunoaște obiectul sau subiectul interesului tău și apoi formulează o părere. Poți să accepți sau că combați doar după ce cunoști, indiferent dacă aceasta cunoaștere se face cu mintea sau cu sufletul.
Nu poate să-mi treacă de Freud, eu îi sunt loială lui Freud.