SĂ FIM FĂRĂ PUTINȚĂ DE DEVENIRE

Știu sigur că săptămâna asta am de ales între Taifas și Festivalul de Literatură, între oricare dintre festivaluri și a sta cu copiii, între a scrie și a citi.
Citesc în continuare Schopenhauer, iar azi, pentru prima dată, m-a copleșit pesimismul lui. Obișnuiam să râd, să pic pe gânduri, să subliniez, să mă las mușcată până la carne de formele de cunoaștere. Omul nu devine un altul, ci este o dată pentru totdeauna. Afirmația m-a întristat peste măsură. Greșelile din trecut m-au copleșit. Greșelile copiilor mei, făcute și nefăcute, m-au copleșit. Să fim fără putință de devenire mi se pare insuportabil.

Nu o să-l contrazic pe Schopenhauer, dar îi resping afirmația la nivel de specie, cum tot el alege să se exprime. Mă concentrez pe caracterul dobândit. Experiența a pus straturi pe felul meu de a fi și tot ea a dat jos straturi.

Râd de când mă știu. Râd cu toată gura. Râd cu sufletul. Râd cu ochii. Dar râd și ca să mă apăr de atitudinea și comportamentul celorlalți. În punctul acesta am intrat și intru în conflict cu mine. Mi-am impus să nu mai râd. Să tac. Să respir. Să privesc intens. Îmi iese din ce în ce mai des. Și aș trece asta la devenire. E un proces care sper să-mi aducă un moment cathartic.

Mă întreb dacă Schopenhauer a fost mulțumit de viața lui. Satisfăcut de intelectul lui pariez că a fost. Dar sufletește? A fost un băiat nevalidat și neiubit de mama lui, a fost o dată pentru totdeauna. Aici simt compasiune pentru el. Cresc un băiețel și-mi înțeleg imensa putere pe care o am asupra lui și asupra felului cum își reprezintă lumea. Copilăria! Oricât aș citi, oricât aș cunoaște, ajung la aceeași concluzie. Copilăria ne definește. Iubirea mamei ne întărește sau ne slăbește. În primii ani, mama este certitudinea vieții.

De aceea îmi vine greu să aleg orice înaintea copiilor mei. Săptămâna asta am ales un spectacol și o apariție TV. Am ajuns acasă și înainte, și după culcarea copiilor, să dau un sărut și să adorm.

Noaptea am stat și l-am privit pe cel mic. În patul nostru king size, el doarme cu mâna colier în jurul gâtului meu. Trei sferturi de suprafață, nefolosite, care vor deveni o absență când va pleca de acasă.

Tot de la Schopenhauer: viața are certitudinea prezentului. În prezent, am doi copii acasă și două festivaluri în desfășurare. Mintea și sufletul funcționează la capacitate maximă. Diseară merg să-l ascult pe Bogdan Ghiu vorbind despre Foucault. O să revin acasă să dau un sărut sau să adorm.

Cu capul pe pernă, eu o să mă consolez.

MAMA COTROPEȘTE SCRIITOAREA

Mă opresc, în plimbările mele pe malul Begăi, să contemplu.
Unu, doi, trei: număr în gând.
E Nilul. Nu e Nilul, dar ar putea foarte bine să fie. Seamănă. Stufărișul care încadrează râul ar putea să-l ascundă pe Moise. Am decis, din tot ce am citit eu, că personajul Moise îmi place. Corectitudinea, curajul și cruzimea lui mă fascinează. Nici un coș de nuiele nu am zărit pe apă. Gunoaie cu nemiluita, da. Personaje religioase, nu.
Imaginar, mi-am creat un colțișor de Egipt lângă silozul abandonat din Iosefin. Egiptul se află la zece minute distanță de casa mea.

În casa mea, un apartament pe strada Ioan Mureșan, dorm două pisici la picioarele mele. Nu le confund cu pisicile egiptene. După ce-mi fac plimbarea de dimineață, pășesc în altă lume. Conviețuiesc zilnic în vreo patru realități. Mă trezesc eu când merg la baie dimineața, dar când mă îmbrac, sunt deja a altcuiva. Sunt mama copiilor. Pe malul Begăi mă transform într-o filozoafă. Contemplu. Îmi pun întrebări. Observ oamenii pe lângă care trec. Un pescar alături de o persoană cu handicap în cărucior cu rotile. Alături, o masă improvizată acoperită cu o grămadă de mămăligă, o conservă de porumb desfăcută și felii de brânză.
O oră mai târziu stau față în față cu albul laptopului. Unde sunt gândurile de pe malul Begăi? Sunt eu acum mai mult decât sunt eu când merg spre grădiniță cu Mateiu?
Singură, cu cafea, cărți și laptopul deschis, scriu. Cuvintele fug de mine. Revin galopant după ce public pe blog, după ce reprezentările mi se întrepătrund. Mama cotropește scriitoarea. Încă nu mă simt confortabil să mă gândesc la mine ca la o scriitoare. Refuz introspecția.

Seara ne adunăm cu toții și ne separăm după activități. Poate fiecare își analizează cealaltă persona. Eu adorm uneori cu reprezentarea mea de pe malul Begăi. Îmi iubesc viața. Îmi detest viața. Și sunt foarte bine între aceste două forțe care nu mă dispută, mă întregesc. Am suficientă iubire în mine cât să suport eșecurile și dezamăgirile. Adevărat, adeseori mă întreb cum aș fi fost cu alte alegeri. Să nu fi devenit mamă la 26 de ani. Să fi refuzat confortul financiar. Să fi mers la un cenaclu în facultate și să mă expun criticilor.

Am devenit mamă. Am acceptat dependența financiară. Am creat un blog unde m-am declarat propriul stăpân.

Alegeri.

Mă împac cu ele.

Foto: Flavius Neamciuc

MOR ÎN FIECARE ZI TREBĂLUIND

Femeia cu rochie neagră cu buline și pantofi roșii mi-a atras atenția. Stătea în colțul străzii și butona telefonul. Am trecut pe lângă ea în drumul meu spre Piața Iosefin. Am poftit nuci. Am plecat cu două plase de plastic pline cu legume și un ciolan. O să gătesc azi o fasole uscată. Am uitat de femeie sub povara celor două plase. Mi-am tras mânecile cardiganului de lână ca să nu-mi mai pătrundă  mânerele plaselor adânc în piele.

Pe malul Begăi m-am oprit pentru o pauză. Brațele amorțite au executat dificil o mișcare de altfel ușoară. Am așezat plasele pe bancă. Am luat loc lângă ele și am privit apa. Îmi tot repet în gând să privesc, să contemplu. Dacă voi credeți că priviți cu adevărat, atunci vă înșelați. Încercați să redați din memorie drumul înapoi spre casă: clădirile cu fațadele, copacii, magazinele, culoarea reclamelor.

Pe cerul senin de azi am urmărit zborul porumbeilor. Și m-am gândit cu tristețe și frică la descătușarea mea. Ce s-ar întâmpla dacă mi-aș asculta cu adevărat inima și mintea? Prizonieră cu jumătate de normă în maternitate, prizonieră cu jumătate de normă la gospodărirea casei, muncesc cu normă întreagă pentru alții.

Mă întristează munca din casă. Se hrănește de ani cu creativitatea mea. Mă întristează uneori și maternitatea. N-aș putea să plec de lângă copiii mei. Ar fi insuportabil pentru suflet. Aș muri. În locul morții subite din iubire și vinovăție, mor în fiecare zi trebăluind.

Mor un pic atunci când adun hainele de pe uscător. Le împachetez. Le sortez. Le pun la loc în dulapuri. Continui. Când șterg ușile albe. Când dau cu mopul. Când spăl sitele. Renasc în jurnal pe blog, în povești imaginare cu femei cu rochii negre cu buline și pantofi roșii, cu poeme scurte.

Femeia cu rochie neagră cu buline și pantofi roșii mi-a atras atenția. Stătea în colțul străzii și butona telefonul. Privirile ni s-au intersectat.

Ce să mai iau de la piață? M-am întrebat.

O altă femeie. Mi-am răspuns.

Îmi exersez imaginația în plimbările pe malul Begăi. De doi ani mă tot plimb și de câteva luni am început să mă împrietenesc cu cartierul.

Mă las pradă obișnuinței.

Foto: Flavius Neamciuc

O SĂ MAI ÎNCERC ȘI MÂINE

Pe o pătură întinsă pe jos dormeau doi oameni. Față în față. Peste ei, o altă pătură. Nu sunt sigură de culori, oricum, spălăcite. Nu i-am privit. Am tras cu ochiul. Mi s-a părut indecent, chiar dacă se odihneau pe malul Begăi, să le agresez vulnerabilitatea. Am schițat un zâmbet. Soarele deja le încălzea trupurile amorțite și înghețate de la pământul cu reprezentare de pat.

În plimbările mele pe malul Begăi mă intersectez adesea cu oameni. Îi numesc oameni pentru că aparținem aceleiași specii. Nu pot să-i numesc indivizi. Nu am habar de caracterul sau nașterea lor, de parcursul lor în viață.
Aproape că mă feresc să numesc viață supraviețuirea lor.

Cu ce sunt diferiți acei oameni de orice viețuitoare de pe malul Begăi? I-am compătimit. Mi-am exersat mila, apoi am ajuns la mașină. Am deschis. Am urcat. Bordul s-a aprins. Ce bord frumos! A exclamat mama mea împuținată la trup în timp ce o duceam la doctor să-și ia trimitere pentru specialiști.

M-am cufundat în lectura lui Schopenhauer. Nu m-am mai gândit la oamenii de pe malul Begăi până nu am deschis laptopul. I-am folosit ca introducere. Mintea mi se golește instant când mă așez la scris. Mă ascund. Joc de-a v-ați ascunselea cu mine. Mă caut.

Stau în fața ecranului. Tastez și șterg de câteva ori. De multe ori. Nu mă pot aduna. Textul de azi are utilitatea unui exercițiu. Valoare estetică nulă.

Copiii, cea mare și cel mic, îmi ocupă inima. Mă strâng îngrijorarea și tristețea. Mă învinovățesc că mă bucur dimineața când amândoi merg la școală. Abia îi aștept să revină acasă. Cel mic a început să-și rupă pielița de pe degetul mare. Emoțiile lui mă derutează. Ce se întâmplă în mica lui societate la grădi de vine cu buricul degetului sângerând?! O să mă străduiesc să nu mai fac, mama, promit, pune-mi cremă. Îi pun cremă. Îl sărut. Dar emoțiile sunt emoții. Cea mare răspunde în dodii, dar zice că nimic nu-i tulbură dispoziția.

Sufletele copiilor îmi demonstrează că n-am suficientă iubire în mine pentru scris. Pe ei îi iubesc mai mult. Tristețea lor mă disperă. Lipsa inspirației mă frustrează, dar nu mă lasă fără respirație. Mi-aș dori să iubesc scrisul cum îi iubesc pe ei: cu entuziasm, cu pasiune, cu sacrificiu.

Dacă aș fi iubit cuvintele cu ardoare, ce poveste aș fi scos de la pătura cu cei doi oameni dormind pe malul Begăi!

O să mai încerc mâine.

Foto: Flavius Neamciuc

AM FOST ACASĂ. DIN NOU.

Am fost la Londra. Din nou.
Soare. Vânt. Ploaie.
Muzee. Librării. Cafenele.

Am urcat și la Hampstead Heath.
M-am așezat pe jos. Moment în care am învățat-o pe Mara să întoarcă mereu haina pe dos. În felul acesta, când o îmbracă, nu pleacă cu pământul, paiele și gângăniile pe ea.

Mi-am odihnit des obrazul pe umărul Marei. De drag. De oboseală.

Am privit orașul și mi-am dorit cu ardoare să mă pierd în moment.

În loc de trăire, am glumit. Mereu glumesc.

Aproape la fel ca la Schela. Îți amintești, Mara, dealurile de la Schela? Cu Dunărea la picioare, cu cimbrișorul sub picioare, cu pădurea de tei?

Londra s-a suprapus cu Severinul.
Tamisa cu Dunărea.

Pe Mara am absorbit-o în mine. Ea și cu mine am fost una în urmă cu 17 ani.

Noi două, cap la cap, vorbă la vorbă, împărțind o jachetă albastră de fâș, ne-am făcut o poză.

Am șters 10. Am păstrat 2. Am publicat una pe Instagram.

Am fost la Londra. Din nou.
Am fost acasă. Din nou.

Simt.

EU MĂ INVESTIGHEZ PE MINE

Sunt sucită spre interior. Hotărâtă să descopăr ceva nou. Schopenhauer și Anais Nin mi-au tulburat existența concentrată pe dorințe.

Schopenhauer mă provoacă să încetinesc, să respir, să privesc fără asocieri. Să revin flămândă spre intuitiv. Săptămâna trecută, la Londra, la muzeul Tate, după ce am admirat lucrările lui Rothko, am rămas cu o oră liberă până la începerea turului expoziției Frida Kahlo. Ne-am îndreptat, Mara și cu mine, spre cafenea. Toate mesele cu vedere spre Tamisa erau ocupate. M-am așezat pe o băncuță în mijlocul cafenelei. Cu un ochi o urmăream pe Mara. Își comanda o cafea. Cu un ochi observam mesele ocupate. Două prietene sporovăiau, o mamă își alăpta pruncul, o tânără stătea pe telefon. Am avut noroc. Mama și pruncul au părăsit cafeneaua. M-am așezat la masă cu atitudinea învingătorului. Cucerisem un loc râvnit. De bucurie, mi-am comandat un cocktail mimosa la bar.
Am încercat să încetinesc, să respir, să privesc fără asocieri: parcul din față, copacii, clădirile, oamenii din jur. Să pipăi ideea, despre asta e vorba. Să alung enervantele și zgomotoasele gânduri despre cât de costisitoare este Londra. Dificil să transformi în esență ceva care topește conturile. Am sorbit din pahar. Mi-am scuturat pletele. Gesturi conștiente de a alunga preocupările mundane. Să accesez rolul de creatoare. Câtă creativitate mai port în mine? Dacă grijile, gospodăria și maternitatea nu au ucis tot. Mara a întrerupt introspecția, nerăbdarea ei de a ne îndrepta spre expoziție. I-am povestit din nou despre o întâmplare de acum 13 ani dintre mine și o prietenă. Aflate în cartierul evreiesc în Cracovia, la o terasă cu muzică live unde am ascultat prima dată în viața mea Hava Nagila, cu toți porii deschiși către acel moment prezent, prietena mea a cerut să revenim la hotel.
— Oamenii care strică dispoziția ar trebui biciuiți, Mara!

Reîntoarcerea spre interior i-o datorez lui Schopenhauer. Pe de altă parte, Anais Nin mi-a trezit corpul. Interesant că notează în jurnal că fute, este futută, că înghite sperma, dar când se referă la vulva ei o numește miere. Firește, i-am preluat întrebările și îndoielile în legătură cu capacitatea de creație, cu libertatea individuală, cu pasiunea. Oare eu m-am trezit cu adevărat intelectual și sexual? Și își mai are rost introspecția la cei 43 de ani ai mei?

Invadată de furnicături în minte și corp, îmi cer să mă detașez de întreaga mea viață. S-o observ. Să-mi ucid dorințele. Să-mi pândesc reacțiile.

De azi sunt pusă sub observație. Eu mă investighez pe mine.

ACEL CEVA CARE NE FACE SĂ VREM SĂ TRĂIM

Acel ceva din noi care ne face să vrem să trăim.
Are un nume. A fost intuit, numit, scris.
Acel ceva din noi care ne face să mergem înainte.
Celulă. Conatus. Forță.
Acel ceva pentru care mă ridic în fiecare dimineață din pat.
Mă dezvelesc. Așez picioarele pe parchet. Mă îndrept spre baie.
La bucătărie pornesc fierbătorul. Beau un pahar de apă caldă. Sorb ceaiul.
Acel ceva pentru care citesc și scriu, scriu și citesc.
Îmi pun ochelarii. Văd tot mai prost. Deschid o carte, deschid două.
Citesc un capitol. Termin un roman.
Acel ceva pentru care îmi fac promisiuni seara că o să încerc să fiu o mamă mai blândă.
Sărut capul copiilor, fruntea celei mari, obrazul celui mic.
Acel ceva care a început cu 3,8 miliarde de ani în urmă.
Primele celule.

Foto: Bogdan Mosorescu

SĂ-MI DORESC INTENS SĂ FIU, SĂ-MI DORESC MAI PUȚIN SĂ AM

Diminețile sunt deja reci. Noaptea am început să mă acopăr cu cearșaful. Se instalează toamna și asta mă bucură. Dacă ești atent, începi să adulmeci toamna de prin august. O adiere. Frunze dansante. Gospodine care-și coc vinetele și ardeii cu geamurile deschise.

Toamna trebuie să fie tare iubită de mame. Pruncii încep școala. Azi e prima mea zi liberă: cea mare la școală, cel mic la grădiniță. M-am întrebat, firește: Ce să fac prima dată? Să mă prăbușesc din nou în pat? Să citesc? Să scriu? Să ies la plimbare? Să merg la supermarket? Să-mi ascult gândurile de peste vară? Ce-am gândit? Ce-am observat? Ce-am decis?

M-am așezat în fotoliu. Mi-am tras pătura peste picioarele goale. Mi-am savurat ceaiul verde cu iasomie. Am citit un capitol din Carl Sagan, Lumea și demonii ei.

Am și eu demonii mei, dar potoliți, fără chef de luptă. Pentru că în continuare sunt chemată la război. Să fiu. Să fiu eu, liberă să spun cum gândesc și cum simt. La 20 de ani m-am înarmat. La 43 de ani m-am trezit general rus care așteaptă gerul să-i nimicească armata franceză. Îmi văd de citit, de scris, de familie. Nutresc în continuare speranța că nu mă va ocoli inspirația.

La sfârșitul lunii iulie am însoțit-o pe cea mare la un concert la Frankfurt. Cele două zile petrecute împreună — o fațadă de casă suprarealistă, un minut în care am admirat biroul lui Goethe cu statuia lui Laocoon, plimbări haotice pe străzi și străduțe — mi-au arătat că rătăcesc.

Ce vreau de la mine? Ce vrea o mamă de 43 de ani? Ce vrea orice mamă?
Să fie relevantă. Să fiu.
Să fie utilă. Să fiu.
Să fie bucurie. Să fiu.

Să fii pur și simplu nu ne vine natural, mai ales pentru că naturalul presupune luptă, competiție, selecție, supraviețuire. Nici să fii liber de dorințe nu ne vine natural. Dorești ce vezi la altă femeie: o geantă, o bluză, un pantof. Înainte să ne uniformizăm chipurile, ne-am uniformizat îmbrăcămintea. În societatea românească, poate chiar timișoreană, recunoști anumite haine. Trendul se răspândește ca un virus.

Dobândirea unui echilibru spiritual și material mă interesează. Să-mi doresc intens să fiu, să-mi doresc mai puțin să am. Cărțile mă ajută să țin în frâu stimulii de pe social media. Nu rătăcesc datorită cărților, poveștilor și povețelor desprinse din ele.

Cum ating echilibrul? Cei care îl ating.

Cum rămân în echilibru? Atât de ușor pierdem din vedere ceea ce este esențial. Asta ar putea fi concluzia de după vară. Am luat parte sau doar am privit din margine zdruncinături sufletești. Am fost dezamăgită. Așa am crezut. Visul unei nopți de vară m-a corectat. Dacă sunt dezamăgită de cineva, poate că dezamăgirea spune, înainte de toate, ceva despre mine.

Dezamăgită de mine, aleg cărțile și scrisul ca tratament.

Foto: Flavius Neamciuc

CA DINTR-O JUCĂRIE

Îmi prinde bine să ies din casă. Ies rar și doar de nevoie. Trei nevoi principale mă scot pe ușă afară: copiii, mâncarea și piciorul.
Îmi prinde și mai bine să scriu. Scriu rar și ca să mă suport. Lipsa scrisului mă umple de neliniști. Mă simt amenințată de inutilitate.
Deși știu ce-mi prinde bine, să ies, să scriu, aleg să mă izolez și să nu mă ating de laptop. Par să mă pedepsesc. De ce?! Caut să-mi răspund. Citesc literatură de specialitate de peste un deceniu. Trag speranță să descopăr fraza care să conțină cheia personalității mele. Să subliniez și să-mi scriu numele sau simplu: eu.

De ce sunt nervoasă? De ce mi-e frică de un rău invizibil? De ce uit cuvintele? De ce mă victimizez?

Sunt în căutarea unui terapeut care să mă îndrume spre mine. Am fost și sunt fascinată de propriul eu. Pentru că nu știu cât am ales eu pentru mine în viață. Voi știți cât ați ales pentru voi?

Biologia și psihologia ne zăpăcesc când nu ne lămuresc. Zilele par a fi egale între derută și claritate. Mi-e clar că plimbarea de azi dimineață și textul acesta contribuie la calitatea vieții. Ieri am zăcut cât mi-a îngăduit rolul de mamă. Maternitatea, mi se pare uneori, m-a salvat. Fără copii, aș plonja în neajutorare. Zile întregi de neajutorare, singurătate și plângere de milă. Mă detest pentru aceste stări.

Atitudinea melancolică mi-am interpretat-o ca un efect al literaturii. Fascinată de aventurile lui Dumas și Verne, subjugată de personaje ca Raskolnikov, Lucien de Rubempre, Hans Castorp, mi-am ruinat posibilitatea de a fi mulțumită de realitatea înconjurătoare. Cam ceea ce fac rețelele de socializare azi pentru copii.

Orice fac, oriunde ajung, realitatea abia îmi ajunge la nas, rareori îmi umple sufletul. În același timp, râd și conversez cu drag și ușurință. Mă holbez cu obstinare la creste de munți, la întinderea apei, la picturi. Îmi aștept epifania promisă de literatură. Dar știți cum ieșim din copilărie? Ca dintr-o jucărie. Îi citeam deunăzi lui Mateiu din Marin Sorescu.

Probabil aș fi mai câștigată dacă aș citi mai multă literatură pentru copii în loc de literatură de specialitate.

Am 43 de ani și nu știu dacă am ieșit din jucărie.

AM SCRIS ȘASE PAGINI DIN ROMAN. ȘI MARA MERGE LA BAL

Azi s-a dovedit o zi bună. Al dracului de bună. După ce ieri am șters tot ce scrisesem la cartea anunțată, Cel dintâi care iartă, azi am scris șase pagini din primul capitol. Primul capitol se numește Fiica. Șase pagini înseamnă enorm pentru mine care nu mă dedic scrisului cu orele.

Nu sunt mulțumită. De obicei scriu și mă mulțumesc. Azi descriu entuziasmul. Pare că vine povestea către mine. Cuvintele se apropie, mă învăluie.

Tot ce mă necăjește este că nu știu când o să mai revin. Și asta mă doare. Îmi promit public că o să reiau munca. Că o să duc la bun sfârșit primul capitol, apoi o să-l încep pe al doilea.

Acum o să-mi mut atenția spre propria mea fiică. O să îmbrace o rochie roz de la Atelier Bobar. A lucrat cot la cot cu Diana pentru partea de creație. A desenat modelul. S-au consultat. A ales materialul. O prințesă o să iasă din apartamentul 4 de pe Ioan Mureșan azi în jur de ora 18. Este mare bal la Școala Montessori.

Am devenit mamă pentru prima dată la 26 de ani. Am crescut împreună. Mara m-a depășit la înălțime. Pe stradă părem două prietene. Refuz să fiu prietena ei. Mara nu are o mamă serioasă și matură, dar are una glumeață și responsabilă. O mamă are grijă să corecteze comportamente și erori cu iubire.

Mă zăpăcesc iubirile, iubirea de mamă, iubirea de scris. Iubesc și iubesc.

Am avut o zi de pomină.