Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "maternitate"

Cei care descurajează maternitatea

De 10 feb., 2021 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De vreo câțiva ani, femeile au început să ia atitudine când vine vorba despre maternitate. Mă refer la rolul nostru de născătoare. Unele dintre noi nu doresc să aibă copii. Unele dintre noi au îndrăznit să o spună cu voce tare și să le spună rudelor sau străinilor băgăcioși să-și vadă de treaba lor.

Am două prietene care mi-au împărtășit categoric că nu vor copii. Nu le-am contrazis o secundă. Le-am întrebat cât sunt de sigure. Un mic procent de nesiguranță produce ravagii în viața femeii. De aceea tuturor le-am recomandat să-și pună la păstrare niște ouă dacă există cea mai mică șansă să le lovească maternitatea.

Ca mamă ieșită din tipare, nu trăiesc prin copil, nu-i dedic viața mea și îl învăț să exprime ceea ce simte și ceea ce gândește chiar dacă nu-mi convine, îmi vine greu să pricep cum poate o femeie să fie atât de sigură că nu dorește copil. Ce anume o asigură că nu se va răzgândi în viitor? Ne împăcăm fiecare cu deciziile luate după putințe, dar maternitatea mi se pare o sabie cu două tăișuri care nu iartă. A concepe copii după o vârstă devine dificil, iar uneori imposibil.

O ador pe Mara mea. Îmi iubesc nepoții și mă bucură prezența unui număr neînsemnat de copii. M-am îndrăgostit de ecografia lui Mateiu. În cea mai mare parte, copiii mă exasperează. Iar aici o să aduc în discuție ceea ce am intenționat. Cum un număr copleșitor de persoane insistă la femei cu maternitatea, mai există o categorie aparte, cei care descurajează maternitatea. Eu am fost descurajată. Nu te mai văd să o iei de la capăt cu un copil. Ai un copil deja. Un copil presupune eforturi financiare. Nu mai ai răbdare. Cum nu mi-am contrazis prietenele, nici în această situație nu m-am obosit să contrazic pe cineva. Unii au făcut trimitere la duritatea mea. Altele m-au descurajat, consider eu, din cauza ideii de mamă. O mamă e blândă și susține blândețea. O mamă favorizează și amplifică realizarea femeii prin maternitate. O mamă renunță la cochetării, se împăunează cu neglijența și persiflează mersul la coafor. O mamă susține dormitul în pat cu pruncul. Nu mă încadrez, ba chiar îmi folosesc vocea pentru ca femeia să nu revină cumva la viața de acum o sută de ani. Femeile cresc copii, dar femeile pot mai mult.

Poate de aceea unele sunt categorice. Știu că pot mai mult, iar un copil le-ar distrage de la drumul lor. Un copil distrage. Atenția mamei fuge de la orice gând, orice activitate, orice acțiune la copil. Imediat ce ai rămas însărcinată și ai decis că păstrezi copilul, intri în Prostia omenească. Copilul meu o să moară. Cum? Se suie mâța și doboară drobul de sare. Astea sunt mamele.

Ca femei, în orice categorie ne poziționăm, dorim sau nu copil, nu trebuie să permitem influența străină. Faci copil pentru că vor mama, bunica sau mătușa. Faci copil pentru tine și onorează această dorință prin celebrarea copilului ca persoană separată. Nu ți-a cerut să-l aduci pe lume. Nu te purta ca și când ți-ar datora ceva. Tu o să-i datorezi însă viața ta. Nu faci copil pentru că unii nu te consideră capabilă. Un copil te maturizează, activează ambiții, te iubește și îți dă un sens vieții pentru următorii 20 de ani. După 20 de ani revenim la noi. Nu uitați acest aspect. Facem sau nu facem copii, realizarea vieții ține în primul rând de noi înșine. După ce ne potrivim gândurile și sentimentele personale, suntem și părinți.

O școală a părinților e la fel de necesară în România ca educația sexuală în școli. Între timp accesați cursuri, citiți cărți, educați-vă pruncii acasă înainte să-i trimiteți la școală. Eșecul din învățământul românesc își are rădăcini în lipsa de educație de acasă.

În acest scenariu sinistru pun punct. Nu știu ce m-a apucat. Mă necăjește o contracție. O fi de la. Nu cred! Așa sunt eu.

Foto: Zenobia Lazarovici

Oare Dunia o să apuce calea parenting-ului?!

De 5 iul., 2017 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Gătesc așa rar în ultima vreme că mi-am amintit vorba unui vecin: la frate miu sunt mai dese revelioanele ca sexul. Parcă văd că vine Revelionul peste mine, iar eu uit să fac o ciorbă. Mi-ar fi foarte ciudă și chiar dezavantajos creativ. Extraordinar cum mi se învârt ideile în cap în timp ce spăl vase, curăț usturoi, toc verdețuri etc.

De la ultima prestare în bucătărie, am un text. Încerc să-l relatez. Este vorba despre o categorie aparte de oameni. O scurtă paranteză. Printre cititorii fideli, se numără câțiva de pe la începuturi. Când am rămas însărcinată și am anunțat într-un fel sau altul – (știu că am scris la un moment dat că port două inimi în mine) – mulți au fost curioși în ce direcție o să meargă blogul. Nu am făcut presupuneri, mi s-a spus.

Oare Dunia o să apuce calea parenting-ului?! Niciodată nu am fost în pericol. Parentingul e prea mult o modă și prea puțin o datorie. Eu îmi reprezint maternitatea ca pe o datorie cu munți de nervi și munți de recompense. Am suspectat la un moment dat generația nouă de părinți de intenții vindicative. După câteva seminarii cu subiecte legate de creșterea copilului și zeci de cărți de specialitate lecturate, mi-a devenit clar că ne creștem copiii în funcție de frustrările copilăriei. Ce nu ne-au permis părinții noștri nouă, noi permitem copiilor. Ne luăm revanșa cu o atitudine de părinte modern, tolerant și cu dorința de a le da un alt start în viață. Ăla pe care nu l-am avut noi. E mai mult vorba despre noi, dar cine recunoaște?! Nu afirm că nimeni, confirm că prea puțini.

Eu am preferat, când am ajuns adult, să mă fac pe mine prima dată un copil fericit. De aia Freud a avut un ecou bezmetic în mine. Diferența dintre mine și părinții cu atitudine roz în creșterea copiilor este că eu îmi recunosc furia în fața Marei. Da, se mai întâmplă ca un părinte educat să înjure ca un birjar și nu intenționez să jignesc birjarul. Azi nimeni nu mai jignește pe nimeni, toți suntem niște ființe cu potențial, dar pe unii trebuie să se străduiască alții să-i înțeleagă.

Și am ajuns la punctul sensibil. Nu am luat-o pe arătură când am născut, dar s-ar putea să o iau de acum încolo. Reprezentările și atitudinile s-au schimbat de când Marei mele au început să-i pice dinții. Pe lângă asta, cel mai proaspăt membru al familiei are aproape doi ani. Mai e necesar să notez că se ceartă ca niște chiori?

Mara mea a picat în dizgrație. I s-a retras toată atenția, iar eu mereu îi șterg lacrimile din colțurile ochilor. Nu încerc să creez o imagine, ci să sugerez. Ea se străduiește să ascundă. Iar atunci îi simt durerea și mă orbește furia pe toți aceia care habar nu aveți să vă purtați în compania copiilor.

Ei sunt minuni și reprezintă viitorul. Și ăia între 0-3 ani, și ăia insuportabili și urâți de 7 ani, inclusiv adolescenții acoperiți de coșuri și obraznici. Și nici măcar obraznici nu sunt, dar nu mă interesează acum să fac educație sau să explic ceva.

Vreau să vă atrag atenția! Mulți îmi faceți fata să sufere prin maimuțăreala voastră exclusivă cu omulețul ăla care se cacă pe el și vă seduce doar pentru că nu poate să vă refuze sărutările. Nu vă pun nici o întrebare despre cum considerați că se simt ei, cei mai mari, e clar că nu v-ați luat o secundă să vă gândiți. Dar acum nu o să puteți spune că nu ați știut. Mulți dintre voi, ăia din capul meu, o să știți și o să rămâneți fără scuze.

O să mă gândesc serios să încep să-i reprezint pe toți copiii trecuți de 6 ani. Bieții de ei, biața mea Mara și biata de mine. Că sufăr alături de ea.

Cum ziceam, îmi anunț furia și sunt foarte.

Foto: Bogdan Mosorescu

În căutarea fericirii

De 12 feb., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

12746557_1138439012832918_1686634683_nM-am obișnuit să port o carte cu mine. Întotdeauna. Anul trecut am transformat obișnuința într-o campanie, #poartaocarte.

În urma purtării unei cărți în geantă, am ajuns să citesc două cărți în paralel. Nu mi-am propus și nici nu m-a încântat lectura concomitentă. M-am așezat neașteptat de bine în act și am suportat influențele ca pe o plimbare cu caruselul (multă deplasare a perspectivelor și unghiurilor, o intensă mișcare a gândirii, învălmășeală de sentimente și vise modificate).

Acum vreau să notez ceva sub influența cărții În căutarea fericirii de Bertrand Russell. Aș recomanda-o tuturor dacă nu aș fi renunțat la apucătura asta. Oamenii abia ascultă recomandările primite de la doctor, o observație scuturată de orice morală. Sper. Dacă transmit altceva, să mă scuzați, gramatica e vinovată. Și semantica.

Aș recomanda, dar nu recomand.

O să povestesc despre și nu sunt sigură dacă nu am mutat totul în subiectiv. M-am surprins în timp ce citeam cum schimbam starea de fapt, eu, cititor, cu un fapt istoric, eu, individul care a experimentat și a manifestat mai mult sau mai puțin igiena mentală.

Igiena mentală, construcția, am împrumutat-o de la Bertrand Russell. Eu vă atrag doar atenția asupra ei și asupra semnificațiilor.

Un minut să vă concentrați pe semnificații. Ele ne dirijează faptele și acțiunile. Dacă renunțăm la semnificații, ce ne rămâne? Nu suportăm golul. Umplem abisul după chip și asemănare. Chipul și asemănarea stau în factori, împrejurări, influențe, anturaje, oameni.

Mi-a atras atenția, în ultimele pagini citite din În căutarea fericirii, veselia dispărută a mamei. Mama care renunță conștient și inconștient la felul ei de a fi. Se pierde în treburi casnice și îngrijirea fizică a copiilor. Câte mame au încredere să lase igiena copiilor pe mână altora?! Puține, consider eu.

Există o reîntoarcere din maternitate, o reîntoarcere mutilată, zic eu. Ce mamă sau câte mame revin focalizate pe muncă?

Jean Ayling a tratat subiectul în The Retreat from Parenthood. Nu cred că e tradusă în limba română.

O să închei. Bănuiesc că v-am atras suficient atenția. Mamele își pierd veselia, iar copiii, oamenii, preferă prezențele agreabile.

Pentru a rămâne prezențe agreabile trebuie să muncim în primul rând la noi, cu noi. Să ne satisfacem eul cu plăceri personale. Grijile zilnice, o casă curată și ordonată, un coș gol la baie, sertare aranjate etc servesc o stare de bine.

Atenție, servesc, nu împlinesc.

Plăcerile ne împlinesc, cu afecțiune, atingere, joacă, multă joacă.

Am încheiat.

Bertrand Russell, În căutarea fericirii.

Copiii așteaptă să fie iubiți

De 30 ian., 2014 4 Trăiri afective ale mele , , , 0

Se apropie ziua îndrăgostiților. La mine, printr-o naștere, se apropie ziua Marei. Am născut-o în 14 februarie. La început mi-a fost ciudă. Nu am suportat niciodată ziua îndrăgostiților. Apoi mi-am schimbat părerea. Mara a schimbat toate gândurile pentru acea zi. Eu în 14 mă gândesc la ea și așa o să rămână până la sfârșitul vieții.
Uneori, într-adevăr, totul se termină cu bine.
Așadar, în 14 februarie anul acesta Mara face 4 ani. Vârsta asta a ei provoacă mulți oameni să mă întrebe când vine al doilea.
Da, întotdeauna mi-am dorit doi copii, încă mai doresc. S-a schimbat însă ceva.
Nu fac alt copil momentan din mai multe motive, iar motivele țin de factori, împrejurări, situații.
Și cel mai important, al doilea copil nu vreau să-l mai port în pântec. Vreau să adopt. Eu vreau doi copii. Am trecut cu Mara prin toate minunile maternității. Am avut grețuri, am avut griji pentru fetus, am ascultat inima la ultrasunete. Am plâns când doctorul mi-a zis că uneori natura recompensează tatăl, dacă e fetiță, cu o asemănare izbitoare cu el. Iar nasul Marei, la ecografie, era al lui. Am plâns vreo două ore până am supărat tatăl. I-am citit Marei când eram una singură în engleză și franceză. Am dus-o la concerte. I-am permis să vină pe lume când a fost pregătită și am fost foarte curajoasă în fața nașterii.
Știu și cunosc maternitatea.
Al doilea copil poate să vină fără primele nouă luni. Eu am de dăruit iubire, iar în lume există mulți copii care așteaptă să fie iubiți. Ei așteaptă firescul uman cum așteptăm noi la poștă. Și toți ne văităm de poșta română.
Vreau să iubesc, pot să iubesc, copiii așteaptă să fie iubiți.
Nu mi-e ușor. Tatăl Marei nu e de acord cu adopția. Am un singur prieten care e deschis acestei idei. I-am propus să adoptăm, iar el mi-a răspuns să mai așteptăm câțiva ani. Acum mă amuz. Fac deseori asta. Râd. Râd când nu e cazul.
Dar nu vă pierdeți într-un asemenea zgomot colorat, rămân fermă în această decizie: vreau să adopt. Nu contează când, peste un an, peste 5, există un copil în lumea asta care-și va găsi în brațele mele tot ce i-a refuzat mama lui.
Susțin adopția, nu îndemn la adopție, ci vreau să fiu de-a dreptul un exemplu. Dacă ar fi după mine, aș îndemna nu numai cuplurile năpăstuite care nu pot avea copii să adopte, ci fiecare cuplu care-și mai dorește un al doilea, al treilea copil, să adopte.
Susțin adopția.