Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "dealuri"

MI-E DOR ȘI NU MI-E DOR – DESPRE DEALURILE CARE M-AU CRESCUT

De 22 apr., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-e dor de zilele din copilărie. Nu mi-e dor de zilele din copilărie. Tânjesc după ceva din acele zile. De exemplu, îmi lipsesc dealurile.
Casa părintească de la Schela e pe deal. Un iubit din facultate adeseori îmi cânta la ureche: Sus în deal e-o casă/Și acolo-i mândra mea/Sprintenă, frumoasă/Dacă o vezi n-o poți uita!

Ne-am uitat între timp, iubitul și cu mine. Ne-am construit vieți separate.

Viața mea se desfășoară de peste 20 de ani în alt oraș al patriei, fără Dunăre, dar cu un râu. Bega se numește râul. Iubesc și detest acest râu. Îi iubesc șoaptele curgătoare. Îi detest malurile mizerabile. Nu ai nici o șansă să stai cu picioarele în apă fără să te gândești la toate bolile pământului.

La Schela m-am plimbat mult pe dealuri. M-am jucat prin crovuri. Un crov anume a devenit deosebit de familiar. Când mergeam cu caprele, în forma aceea mică și circulară ne adăposteam de vânt. Vântul de la Schela e de soi urlător și distrugător. Smulge țiglele de pe casă, ia pe sus miei și iezi, te coafează fără să-i pese de forma capului, spune povești dinaintea timpului. Crovurile, dealurile, ogașele, pădurile, copacii singuratici și Dunărea mi-au arătat o lume pe care nu am crezut-o niciodată Lumea. Nu mă întrebați de ce sau cum. Am privit întotdeauna mai departe. În locul acela, mai departe se numea Serbia. Dar într-o creastă de munte pitic sârbesc am intuit lumea largă.

An de an mi-am lărgit lumea. A fost un punct fix: Schela, Drobeta Turnu Severin. Punctul fix a numărat păduri de tei, lilieci mov, corcoduși, cimbrișor, brândușe și brebenei. Înainte să deschid o carte de filozofie sau să descopăr cuvântul, am fost o filozoafă prin reflecție. Am privit ore întregi cerul și pământul de plictiseală. Timpul nu trecea. Caprele nu se săturau.

Am stat de multe ori singură în crov. Mi-am fost frică de șerpi. M-am dat de-a rostogolul. Am aprins focul într-o groapă săpată cu un băț. Am cules flori. Am ațipit. Am râs. Am jucat cărți. Am privit cerul. Am crescut. Într-o primăvară m-am întins pe jos. Era duminică. Mi-e clară amintirea pentru că a doua zi am lipsit de la școală. Spatele încălzit de la soare s-a umplut de bube. Varicela mi-a adus o săptămână liberă în care am stat în casă, m-am scărpinat și doar am privit dealurile.

Ca să ajung pe dealuri de la casa noastră făceam stânga pe bulevard, dreapta prin colțul cartierului ocupat de țigani. O țineam drept până la coasta dealului cu ogaș pe dreapta și corcoduși pe stânga. Treceam pe lângă casa lui nea Gheorghe care și-a lăsat familia și s-a mutat singur. Ce alegere bizară pentru un copil care nu-și putea explica un stil de viață fără electricitate și apă curentă. La 500 de metri mai în față, eram atenți la câini, mulți. O altă familie care își ducea zilele departe de comunitate. Acum îi înțeleg. Treizeci de ani mai târziu le înțeleg scârba și dezamăgirea. Câțiva metri și crovul ni se punea la picioare.

Ultima dată când am ajuns pe dealuri, administrația orașului a transformat crovul în groapă de gunoi. Nu vă explic furia, căci durerea a fost incredibil de mare și insuportabilă. În continuare nu suport, de aceea nu mă gândesc.

În aceste zile vântul urlă pe dealuri. Mută gunoiul dintr-o parte în alta. Ridică miasmele mortăciunilor cu iz de cimbrișor.

Pe acele dealuri o să mă întorc mereu. Sunt lipite de sufletul meu.

Foto: Bogdan Mosorescu

Nu pot să am tot ce vreau, dar vreau tot după cum pot

De 18 mai, 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Locuiesc la Timișoara. Stau la bloc. Săptămâna trecută am fost acasă la Severin. La Severin m-am născut. Tata are casă pe deal. Am revenit.
În ultimele trei luni mi-a lipsit enorm curtea. De aceea am umblat cât s-a putut la Severin. Am urcat dealurile. Am bătut potecile pe dealuri și prin păduri. Am visat cu ochii deschiși pe terasă. Am privit cu atenție casele din jur. Oamenii și-au construit case enorme. Tata a construit o casă enormă. Casa a devenit el. Casa îl definește.

M-am așezat într-o zi pe marginea patului. Mi-am analizat unghiile de la picioare. Îmi lipsește pedichiura. Mâinile le-am sprijinit pe lângă corp. Am ridicat capul. Adevărul este că nu agreez viața la bloc. Mi-am întors capul dreapta-stânga. Adevărul este că nu agreez datoriile la bancă pentru a ridica o casă. Mi-a zis o prietenă. Uite unde am ajuns! Pluralul l-a folosit din politețe. De fapt sublinia unde a ajuns. Eu n-am făcut mare lucru cu viața mea. Așa am răspuns. N-am făcut mare lucru cu viața mea. N-am ridicat o casă. N-am plantat un copac. Am făcut un copil. A rămâne însărcinată la 26 de ani nu semnifică o realizare. Un trup tânăr și sănătos duce sarcina și revine la starea bună. Educația Marei reprezintă o reușită. Să spună ce simte și ce gândește. Să acționeze corect. Să îndrăznească. Să greșească. Să trăiască cu demnitate. Să râdă de orice. Să mă ucidă simbolic. Să ajungă propriul ei stăpân. Mara are 10 ani. Ne aflăm în proces de educare.

Îmi place să citesc și să scriu. Citesc cocoțată în pat, întinsă pe canapea, adunată pe scaun, despuiată pe șezlong dacă am unul. Am unul la Severin. L-am mutat după soare și m-am afundat în lectură. M-am plimbat prin America de Sud cu Ibanez, Cei patru cavaleri ai apocalipsului. N-am cules buruienile din grădină. Am șmotruit bucătăria. Timp mi-am acordat pentru citit și vitamina D.

Mi-e clar ce am făcut cu viața și la viața mea. Am citit și am scris. Doresc să continui. Dacă ridic o casă după modelul tatălui. Nu mai citesc. Nu mai scriu. Nu-mi mai satisfac mofturi. Renunț la cremele de la Derma Oxy. Sunt prea scumpe. Nu mă mai tund la Andrei. E prea scump. Ș.a.m.d. Manichiură la salon? Renunț. Dar. Aș avea o casă. Aș mai crește un copil. M-ar aplauda în imaginar societatea, iar eu m-aș detesta.

Le vreau pe toate: casă, copil, scris, citit, cărți, creme, Andrei, unghii, călătorii. Nu le am pe toate. La ce renunț? Cui mă dedic? La cine mă închin? Atașamentul de obiecte nu-l aprob. Scriu ca să-mi suport viața. O ador pe Mara. E destul de clar. Nu pot să am tot ce vreau, dar vreau tot după cum pot. Și pot. Unii mi-au zis că nu pot. Alții au insinuat că nu pot. Eu am îndrăznit. Mereu am îndrăznit.

Cea mai mare îndrăzneală este să-ți asculți capul și să ai regrete personale. Tata a ridicat o casă. Are regretele lui. Eu n-am ridicat o casă. Nu mă definesc prin. Plămădesc nereușite. Sunt mama Marei și mama stărilor de bine și regretelor personale. Sunt mândră de asta.

Foto: Bogdan Mosorescu

La mine acasă tot mai bine e să fii bărbat

De 13 mai, 2020 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

După două luni de stat exclusiv între betoane, mi-am completat declarația și am plecat acasă la Severin. La Severin are tata o casă pe deal. Când mă trezesc dimineața, mă uit pe geam și văd dealurile. Mi-e foame de dealuri. Am ieșit în fiecare zi. Am urcat. Am coborât. Am alergat. M-am trântit pe jos.

În prima zi am mers la Dunăre. Drumul înapoi spre casă m-a băgat fără întârzieri și ocolișuri în viața de aici. Mara a descoperit corcodușele. Cu un pumn plin de corcodușe, a renunțat să mă țină de mână. A mers în urma mea. Am luat-o pe câmp. Aici mereu găsești poteci: prin ogaș, prin fosta fermă, prin terenuri virane. La un moment dat ne-am intersectat cu o căruță. Cunosc regulile de circulație pe câmp. Am oprit-o pe Mara și ne-am tras în lateral. Mai cunosc și apucăturile oamenilor. Cel care conducea căruța s-a tras și el în lateral. Din grozăvie, băieții de aici mereu își afirmă bărbăția, a dat cu căruța peste o bucată ridicată de pământ. Calul s-a speriat, lichidul din butoiul neacoperit a dat peste, iar el a sprintat din căruță și a aterizat în picioare. Am trecut unii pe lângă alții speriați. Calul de noi, noi de băiatul cu biciul în mână. În urma noastră și-a reluat locul în căruță și a lovit calul cu biciul. L-a lovit de ciudă. L-a lovit să-și demonstreze bărbăția. L-a lovit pentru că oamenii sunt mici și toată viața luptă să-și demonstreze contrariul. Așa i-am răspuns eu Marei.

De ce lovește, mama, calul? Am 36 de ani și apucăturile oamenilor încă reușesc să mă traumatizeze. Aici trăim ca-n vremurile lui Marin Sorescu. Femeia s-a mai emancipat, dar distanța dintre om și animal nu s-a micșorat. Animalul e animal. Să stea în curte. De acord, să stea. Dar de ce legat? Animalul să tragă. De acord. Dar de ce să-l lovești cu biciul?

Frumusețea locului se deosebește în mod izbitor de frumusețea locuitorilor. Frumusețea locului e firească. Frumusețea omului e rară. Blândețea înseamnă slăbiciune. Pumnul face legea. Recunosc și confirm puterea pumnului. Când eram copilă, băieții grozavi luau cu japca fetele. Cunoașteți expresia? Eu am crescut cu ea. Am învățat să nu râd cu băieții. Râsul înseamnă confirmare. Confirmarea duce la un act sexual neconsimțit. Pentru că ai zâmbit. Pumnul lui tata a contat. Am crescut în frumusețea naturii cu frică de om, de bărbat, de viol.

De trei zile colind dealurile și frica e tot acolo. Mi-e frică de o întâlnire cu Omul pe câmp. Abundă scenariile îngrozitoare. Replici din trecut umplu spațiile goale dintr-o scenă imaginată cu un băiețaș ghelban. Sub protecția pumnului tatălui, nu mi s-a întâmplat niciodată nimic. Pacotea s-a abătut peste fete din jurul meu.

Mă întreb. De ce frumusețea locului nu îi face pe oameni mai buni? Azi o să ies din nou pe dealuri. Cu frică, dar ies. Sunt curajoasă și o îndemn pe Mara să-și asume riscuri. La mine acasă tot mai bine e să fii bărbat!