O înmormântare ocupă un loc fruntaș printre primele mele amintiri. O vecină care locuia pe o stradă paralelă a murit într-o zi de vară. Simt și acum canicula. Îmi ardeau buricele degetelor de la monedele aruncate pe drum în urma mortului. Mă repezeam, eu și alți copii de care nu-mi amintesc, să ne burdușim buzunarele. Distracția copilărească în contrast cu durerea adultă. Frica. O clipă nu mi-am aruncat ochii asupra mortului. Coșciugul singur mă băga în sperieți.

Și înmormântările au continuat. Spectacolul dat în jurul morții atrăgea atenția. Am privit lung după o mașină care căra un coșciug. M-am holbat la poza mortului legată la un colț cu mătase neagră. Muzica îți pătrundea în circulația sângelui. Mă văd acolo.  Nemișcată în stradă, înspăimântată, îngrețoșată, acuzându-mă: de ce eu îmi continui viața?  

Ani de zile nu am fost capabilă să privesc morții. Nu i-am ocolit. Am pierdut oameni dragi. Am stat lângă, imaginându-mi cum se trezesc. De fiecare dată cu circulația sângelui învolburată.

Primul mort pe care l-am privit eliberată de frică a fost bunicul meu. Am stat lângă el. Am plâns. Umerii mi-au atras atenția. Toți morții se restrâng în spațiu. Sufletul ne umflă, se pare. Hainele le par mari. Apoi, trupul, care a adăpostit persoana dragă nouă, ne vâră sub nas liniștea. Grija de a fi om s-a sfârșit.  Nici o forță exterioară nu mai mișcă, nu mai determină, nu mai condiționează.

Această liniște desprinsă de la morți îmi revine iar și iar ca imagine. Umerii rigizi și restrânși, somnul, nemișcarea. Când dau cu aspiratorul, când întind rufe, când mă asaltează notificările cu reduceri. Nici o grijă. Moartea grijilor. Prin moartea fizică.

Cum să obțin liniștea, acea liniște, cât timp rămân o persoană, cât timp o să mă semnez Dunia?

Amintindu-mi, poate, să privesc cerul mai des. Ieri am admirat frumusețea spontană a cerului plin de cumulus. Și tocmai acea frumusețe mi-o copiez în casă prin estetică: tablouri, printuri și sculpturi. Înconjurată de frumos mă apropii de liniște, dar având suflet, trupul mi se mărește în spațiu.

În apartamentul meu am dimensiunile împăratului-zeu, Leto Atreides, din Dune. Cine îmi trece pragul își face loc cum poate de trupul meu. E liniște.

Și așa realizez: ies tot mai rar din casă.

Foto: Bogdan Mosorescu