Aș avea de scris despre câteva piese de teatru, despre conferința Etică și bun simț în comunicare, despre Cochete pe biciclete, despre o carte, despre imposibilitatea unui oltean de a scăpa privirilor în Banat, aș avea.

O să fac altceva. O să notez ceva scurt din experiența de mamă. Recent am trăit un episod nesuferit. Cum blogul îmi permite să ajung la mulți părinți, chiar și la aceia care m-au provocat să scriu aceste rânduri, caut să obțin și să rețin atenția.

Ce s-a întâmplat? O mămică, de data aceasta o prietenă apropiată, exasperată, epuizată de pruncul ei de jumătate de metru, a ales ca metodă de impunere înfricoșarea. Dacă nu te potolești, plec și te las singur! La replica asta am strâmbat din nas și am privit în altă parte.

Nu mai explic nimănui posibilele consecințe ale banalei replici. Impresionabilitatea variază de la individ la individ, dar unii dintre noi, care ne reprezentăm părinții ca întreaga noastră lume, nu înțelegem de ce ne-ar abandona. Foarte ușor redevin copil și retrăiesc disperările copilăriei.

Prietena mea firește că nu a plecat de lângă copil și copilul bineînțeles că nu s-a liniștit. M-am aplecat la un moment dat să-i acopăr fundulețul, pantalonii picau șucar lăsând să se vadă pampersul, când am auzit-o rostind în ceafa mea: Serios acum, dacă nu te potolești, o să te ia Dunia și o să te lase în pădure la leu.

Stop! Poate copilului îi fusese inoculată frica de leu. Puțin îmi pasă. Eu am auzit sub forma unui urlet infernal afirmația O să te ia Dunia.

Înjurăturile mute de birjar din capul meu nu le notez. Dețin un repertoriu bogat, tata ne-a luat, pe sora mea și pe mine, de foarte multe ori pe stadion. Știu să înjur.

Cum mă aflam oricum aplecată cu intenția de a ridica pantalonii, am privit mutra derutată din fața mea, poate și temătoare, și cu cea mai caldă voce de care dispun, l-am asigurat că nu aș face așa ceva pentru nimic în lume, mami e doar obosită și nu știe ce vorbește.

Am reușit, de când am devenit mamă, să separ femeia de mamă sau bărbatul de tată. Mama și tata beneficiază de comportamet preferențial. De obicei greșelile de atitudine se datorează persoanei. De data aceasta, în confortul prieteniei, am reacționat cu brutalitate. Când m-am ridicat în picioare, și m-am apropiat de chipul femeii din fața mea, blândețea cu care m-am adresat copilului părea imposibilă. Ei i-am spus la câțiva centimetri distanță ce gândesc despre părinții care încearcă să-și controleze copiii astfel și mai ales ce gândesc când mă folosesc pe post de bau bau.

Un exercițiu ușor, așa-i, să vă imaginați ce a fost la gura mea?! Dar m-am răcorit și mi-am luat revanșa pentru toate situațiile trecute unde nu mi-am permis să dau peste bot părintelui care m-a folosit la modul acesta sinistru.

O ultimă sugestie. Dacă dorești să construiești o relație bazată pe încredere cu copilul tău, prima dată începe cu a-ți respecta propriul cuvânt. Dacă îi arunci din când în când un: Potolește-te, plecăm!, dar vorba nu devine niciodată faptă, vina îți aparține în totalitate. Copilul reacționează și copiază. Copiază adultul din viața lui. Adică pe tine.

Copilul este o persoană, una în devenire. Învață să-l respecți și mai ales permite-i să te respecte.

Mulțumesc!

Foto: Flavius Neamciuc