Într-o dimineață de septembrie 1990, tata m-a însoțit la Școala Generală Numărul 3. M-a împins în fața învățătoarei ca să-i ofer buchetul de flori, niște garofițe, preferatele mamei. De la căldura de afară și a palmelor, când le-am ridicat, arătau ca sălciile plângătoare de pe malul Dunării.

Prima zi de școală din clasa I am stat cu capul în jos. Cu capul în jos am oferit florile. Cu capul în jos m-am așezat în bancă. Frică. Rușine. Disconfort. Neliniște. Multe amintiri au plonjat în inconștient din perioada aceea. Uitarea s-a instalat.

Situații stânjenitoare, umilitoare, înfricoșătoare adună clasa I. Nu știi, colegul tău de bancă știe! Constituie prima mea evaluare ca elevă. Frică. Rușine. Disconfort. Neliniște. Un debut care m-a marcat și care mi-a prins mintea și atitudinea într-o gheară.

Am fost printre elevii buni ai clasei, dar nici o laudă, nici o apreciere n-au egalat vreodată caracterul vizionar al frazei: Nu știi, colegul tău de bancă știe!

Așa se face că n-am învățat ca să acumulez cunoștințe, ci ca să-mi ajung sau să-mi depășesc colegul de bancă. După examenul de admitere în liceu m-am apucat să descompun în bucăți moștenirea lăsată de învățătoare dedicându-i disprețul meu. Inclusiv acum când scriu mă schimonisesc. M-am simțit nedreptățită la vârsta de 7 ani. Mă cred nedreptățită la aproape 43, în ciuda capacității de a gândi critic.

La liceu m-am dedicat exclusiv materiilor care îmi aduceau bucurie. Literaturile română, franceză și engleză au devenit principalii furnizori de autori și titluri. Cu Iliada lui Homer mi-am asigurat moștenirea. Nu ai citit, Dunia e singura care a citit. Devenită peste noapte cititoare celebră, liceul l-am terminat devorând cam tot ce mi-a picat în mână. Romain Rolland mi-a dăruit un crez: Viața nu e tristă, are doar ore triste.

Nu știi, colegul tău de bancă știe. Nu ai citit, Dunia e singura care a citit. Viața mi-a pendulat între cele două moșteniri, între frică și curaj, între rușine și îndrăzneală, între disconfort și confort, între neliniște și împăcare.

În toate îndrăznelile mele mi-a fost frică. Rareori am putut să-i dau nume sau formă fricii. Luni dimineață m-am plimbat pe malul Begăi cu direcția: Cartierul Freidorf. La calea ferată, în loc să păstrez linia Splaiului Sofocle, am traversat podul și m-am luat după aleea cu maci. Așa se face că m-am trezit pe câmp și am tresărit la fiecare zgomot, fâlfâit de aripi, plonjări de batracieni. Și tot timpul m-am întrebat: Dacă o să mă atace câinii? Dacă o să dau peste un violator? O femeie de 43 de ani mai e expusă violului? Natura m-a liniștit cu iarba. Păsările m-au distras cu trilurile. Lui Făt Frumos i-am trimis locația în timp real. M-am așezat la umbră pe malul apei și am citit câteva capitole din cartea Obiecte, ființe, himere de Ciprian Vălcan. Vocea naratorului confundată cu vocea copilului a slăbit strângerea gherească de la inimă. Literatura m-a salvat din nou și nu orice literatură, ci literatura de calitate, cum și-a început discursul Mircea Mihăieș la lansarea cărții lui Ciprian Vălcan de la Cărturești.

Voi recunoașteți literatura de calitate? V-ar ajuta o listă?

Foto: Bogdan Mosorescu