Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "român"

AM SCRIS ȘASE PAGINI DIN ROMAN. ȘI MARA MERGE LA BAL

De 22 mai, 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Azi s-a dovedit o zi bună. Al dracului de bună. După ce ieri am șters tot ce scrisesem la cartea anunțată, Cel dintâi care iartă, azi am scris șase pagini din primul capitol. Primul capitol se numește Fiica. Șase pagini înseamnă enorm pentru mine care nu mă dedic scrisului cu orele.

Nu sunt mulțumită. De obicei scriu și mă mulțumesc. Azi descriu entuziasmul. Pare că vine povestea către mine. Cuvintele se apropie, mă învăluie.

Tot ce mă necăjește este că nu știu când o să mai revin. Și asta mă doare. Îmi promit public că o să reiau munca. Că o să duc la bun sfârșit primul capitol, apoi o să-l încep pe al doilea.

Acum o să-mi mut atenția spre propria mea fiică. O să îmbrace o rochie roz de la Atelier Bobar. A lucrat cot la cot cu Diana pentru partea de creație. A desenat modelul. S-au consultat. A ales materialul. O prințesă o să iasă din apartamentul 4 de pe Ioan Mureșan azi în jur de ora 18. Este mare bal la Școala Montessori.

Am devenit mamă pentru prima dată la 26 de ani. Am crescut împreună. Mara m-a depășit la înălțime. Pe stradă părem două prietene. Refuz să fiu prietena ei. Mara nu are o mamă serioasă și matură, dar are una glumeață și responsabilă. O mamă are grijă să corecteze comportamente și erori cu iubire.

Mă zăpăcesc iubirile, iubirea de mamă, iubirea de scris. Iubesc și iubesc.

Am avut o zi de pomină.

SOARE CU DINȚI

De 13 mai, 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

E soare cu dinți afară.

Așa obișnuia mamanu să ne spună când eram copii. M-am oprit din tastat când mi-am dat seama că am folosit pluralul. Să ne spună în loc de să-mi spună. Eu scriu textul, mie să-mi spună. Așa obișnuia mamanu să-mi spună. Dar asta înseamnă s-o exclud pe sora mea și mă simt de parcă aș minți, de parcă i-aș nedreptăți existența. Prostii, firește! Sunt o femeie adultă care scrie de aproape 20 de ani public. Scriu. Mă expun. Plasticizez. Imaginez. Fix ca o zeiță a blogului mărunt, cu trimitere la Arundhati Roy, Dumnezeul lucrurilor mărunte.

Dimineața încă trag cardiganul de lână pe mine. Tare îmi e că zilele următoare o să pornim din nou centrala. Dinții soarelui mușcă din noi. Dar e un frig diferit. Nu mă răcește, mă întărește. Mă simt capabilă să revin asupra cărții cu titlu perfect: Cel dintâi care iartă.

În ciuda lenei și a reprezentării de gospodină, mintea construiește capitolele cărții. Mi-am pus o pereche de pantofi stiletto în picioare. Sunt noi-nouți. I-am comandat în urmă cu o săptămână de la Stuart Weitzman. Derutată de culoare, credeam că am comandat o piele întoarsă roz-pudră, din cutie am scos nuanța vișinelor prea coapte. Cu o pereche de șosete roz bonbon, cu stiletto și pantaloni de trening, m-am așezat pe canapea.

M-am gândit să nu mai înceapă cartea cu capitolul: Bunica. Să înceapă cu capitolul: Fiica. De asemenea mi-e greu să urmăresc ce ticluiesc pe blog legat de roman. Cel mai bine ar fi să reiau lucrul în Word, dar albul acela mă îngrozește. Îmi alungă toate ideile. Fiica. O să conțină informații autobiografice. Nu pot să mă îndepărtez de mine când scriu. Nu mai rămâne nimic de spus. Interesant este că vârsta și experiența îmi permit confundarea atât cu mama, cât și cu fiica. Mustesc în biasuri. Ce-i drept, am așteptat mult să scriu acest roman, anunțat, dar fără structură. Sunt fiică. Sunt mamă. Sper să nu ajung bunică prea curând.

Înainte de a reîncepe munca separat în Word, o să vă las o listă de autori promisă în articolul anterior. Pregătiți-vă sufletele, mințile și dicționarele. Literatura de calitate vă provoacă în întregime. Nu vă relaxează. Vă face conștienți de toți mușchii corpului. Încordați-vă.

1. Virginia Woolf, Valurile
2. Joseph Conrad, Inima întunericului
3. Franz Kafka, Procesul
4. Louis Ferdinand Celine, Călătorie la capătul nopții
5. Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot

Spor!

Lumea unui bătrân român: mâncare, pastile și nepoți

De 3 aug., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cu Mara plecată la tatăl ei, în fiecare zi ne întrebăm cum ne-am petrecut ziua. Ce ai făcut, Mara? Ce ai făcut, mama? Așa am realizat că o zi bună pentru mine înseamnă să deschid laptopul și să scriu. Scriu mai rar. Ați observat. Scriu și mai bine. Sunt sigură că ați observat și asta. Simțul umorului e la locul lui.

Ce ai făcut, mama? Am scris, Mara. În acel moment mă simt împlinită. Ca atunci când mai citesc o carte și o așez la locul ei în bibliotecă. Ca atunci când îi iau în brațe pe Mara și pe Matei. Am mâinile pline. Ca atunci când reușesc să alung nervi și bosumflări pe mamanu, pe Făt Frumos sau pe prieteni apropiați.

Când am revenit azi din parc m-a măsurat o doamnă care mergea cu cadrul. Să presupunem că mi-a invidiat vârsta, tinerețea, sănătatea. În același timp m-am intersectat cu o adolescență, pantaloni scurți, buricul gol. Am tras aer în piept. Trei etape din viața unui individ: tinerețea, maturitatea, bătrânețea. Nu-mi doresc pentru nimic în lume viața de la 20 de ani. Nu-mi doresc nici viața de la 30 de ani. Am luat o pauză. Am privit pe fereastră. Inspirația vine, dar mai ales fuge. De ce v-am povestit despre doamna în cadru și despre domnișoara cu buricul gol?

Am fost șunca, brânza și castravetele dintre două felii de pâine. La 20 de ani nu m-aș întoarce pentru că mi-ar lipsi gândirea de acum. La maturitate, cu grijă la alimentație și la sport, poți să ai un corp frumos. La 20 de ani greu stăpânești puterea unei perspective. La bătrânețe rămân amintirile. Tot mai des mă încearcă senzația că trăiesc ultimii ani de luciditate, de sănătate, de coerență. Bătrânețea, în special la români, e hidoasă. Mâncare, pastile și nepoți, în asta constă lumea unui bătrân român.

Acasă, m-am jucat cu Mateiu. I-am dat o hârtie de copt să o pipăie. Am scos aspiratorul. Nu a fost să fie. Mi-a trecut prin cap paricidul lui Cornel Ungureanu și Pastorala americană a lui Philip Roth. M-aș apuca de amândouă. Aș citi. Aș scrie. Mi-e lene. Mateiu îmi atrage atenția. Aspiratorul zace în mijlocul camerei. Am omorât un țânțar. Pe Motan îl neglijez. S-a așezat la ușă. Motan vrea să fugă de acasă.

N-am nimic interesant de povestit. S-a întâmplat. Sunt fericită. Sunt distrusă pentru literatură. Ce mai pot scoate din mine cu o stare sufletească liniștită? Hemoglobina lui Mateiu mă aruncă într-un carusel de emoții, dar în rest mă prezint ca Dunărea la apus. De ce mi-o fi trebuit viață de familie când eu am visat Nobelul? Și nu, nu cred că poți să le ai pe toate în viață. Să excelezi înseamnă să sacrifici. M-am umplut de cărți Montessori. Mă îndepărtez tot mai mult de cărțile imaginate.

Ce ați sacrificat să excelați?

Foto: Bogdan Mosorescu

Prefer compania celor care arată spre ceea ce aspiră, nu a celor care arată ce au

De 3 iul., 2020 2 Călătorii , , , , 0

De cele mai multe ori, situațiile din viața personală mi se potrivesc cu lecturile. Am evitat elegant patetismul desprins din adverbul întotdeauna. Dar întotdeauna se potrivesc. Când am împachetat pentru Germania, pe lângă cartea din geantă, mereu port o carte în, am adăugat în rucsacul cu laptopul și Cei patru cavaleri ai Apocalipsei de Ibanez. Invitată în casa unui neamț, într-o după amiază de duminică tihnită, i-am citit o frază abia subliniată. Singurul popor liber de pe pământ suntem noi, deoarece știm să ne supunem. În roman, afirmația îi aparține unui neamț. De aici discuția a ajuns la Bismarck, apoi la Kissinger. Eu mi-am exprimat dorința de a citi Diplomația lui Kissinger. De ce Kissinger? La ce mă ajută în muncă? O să fac un eseu? Nu agreez să scriu în felul acesta despre cărți. Mi se pare plictisior. Nu mi se potrivește. Orice citesc, aplic pe mine și situațiile întâmpinate. Espresso? Am sorbit lichidul magic. Ni s-a alăturat soția. Soția, româncă, justifică prezența mea în acea casă.

Firește că am profitat de masa de prânz pentru a povesti despre Muma Pădurii din România. Nu pierd nici o ocazie. De la Muma Pădurii am trecut la subiecte de actualitate: diaspora română. Cum de fapt nu se schimbă românul, deși a părăsit țara. Dezrădăcinarea de pământ nu duce obligatoriu la civilizație. Civilizația înseamnă o continuă cizelare a spiritului, respect față de semenul tău, admiterea părerii celuilalt, îmblânzirea moravurilor. Exemplu de împletire a lecturii cu viața. Citatul este din Cei patru cavaleri ai Apocalipsei.

Românii se mută în Germania. Muncesc în Germania. Trăiesc în continuare în România prin izolarea în grupuri de conaționali. Nu se expun la sufletul nemțesc. Acceptă partea rațională, funcțională și muncitoare. Dar neamțul folosește ambele emisfere extraordinar, visează și muncește, muncește și visează. Românilor le rămâne străină parte cu visatul. Vinovați sunt ambii. Românul nu e curios. Neamțul nu e interesat. Respingerea reciprocă se anulează în registrul superior al toleranței. În casa prietenilor mei, într-un living cât apartamentul meu, le-am mărturisit deruta mea. Cum o să fiu gazdă în România? Îmi lipsește spațiul. Apoi le-am oferit îndrumări.

Am început să povestesc despre Oscar Wilde, despre casa și stilul familiei Wilde. O scurtă menționare despre evenimentul Wilde dorit să se întâmple în toamnă m-a întrerupt. Despre ce vorbește? Despre Tricou. Aha, ia, continuă. Așa și casa mea, apartamentul. Apartamentul arată spre ceea ce aspiră. Nu arată ceea ce are. Materialul trece sub intelectual. Dau mese într-un cadru intim. Spațiul mă obligă. Dau conversații bune într-un cadru monstruos. Biblioteca mă susține.

Mă obsedează această afirmație descoperită în cartea despre soții Wilde. Să arați spre ceea ce aspiri. La fel și cu oamenii. Prefer compania celor care arată spre ceea ce aspiră, nu a celor care arată ce au. Iar acum mă gândesc la cei 37 de ani ai mei. M-am așezat confortabil în mine, în apartamentul meu. Ieri dimineață mi-am luat sânge. Corpul cere atenție și îngrijire.

Închei acum. Înainte de punct, notez pentru curioși. Cavalerii Apocalipsei sunt o temă creștină. Călăreții reprezintă Ciuma, Războiul, Foametea și Moartea. Călăreții pe caii lor, calul alb, negru, roib și șarg, aduc Apocalipsa asupra lumii înainte de Judecata de Apoi. Mai există și o pictură a lui Albrecht Durer cu. Și un film. Dacă sunt curioși. Dacă nu sunt, nu contează, eu oricum scriu.