M-am apucat să scriu în manuscris. E un jurnal al femeii cu defecte. După ce am revenit acasă, m-am așezat pe canapea. Motan și-a cerut porția de atenție. M-am uitat la laptop. M-am uitat la balcon. Ce să fie, manuscris sau balcon?! Curând o să mă apuc de renovat balconul, dar nu despre asta e vorba. A câștigat manuscrisul. Romina Faur mă bate la cap de ani de zile să revin la manuscris. Romina, m-am apucat!

Mara e la tatăl ei de aproape o lună. Am timp să citesc, să scriu, să stau cu ochii pe pereți, să mă descurajez, să mă motivez. Hai că poți! Azi am decis că pot. O să vă las și aici prima pagină din manuscris. Nu știu dacă doresc neapărat păreri sau dacă o să țin cont de. Asta în cazul în care îmi dați atenție și lăsați un comentariu. Postez și aici pentru că blogul este viața și sursa mea de venit. O activitate e necesară, iar azi am scris exclusiv în manuscris. Creierul mi-e prea secătuit să mai vin cu orice altceva în fața cititorilor. Tac. Las fragmentul.

Jurnalul femeii cu defecte

”Pentru că îmi doresc mult să scriu o carte, m-am apucat de acest jurnal, jurnalul femeii cu defecte. Simt cartea cum crește în mine, dar nu pot scrie nici un rând. M-am consolat. Mă consolez admirabil. Am o experiență de treizeci de ani. Prima dată mi-am alinat durerea de una singură la grădință. M-a tras de limbă o educatoare până am povestit detaliat cearta dintre mama și tata din seara precedentă. Și i-a aruncat papucii pe foc?! Da, și mami a plâns. Dar o iau prea repede.
Încep cu nașterea. Mama povestește că m-am născut repede. Probabil ardeam de nerăbdare să ies, să-mi suport copilăria, să-mi car adolescența, să-mi îndur tinerețea și să ajung să scriu acest jurnal. Îmi pun speranțele în. Mărturisesc. Scriu pentru faimă și pentru bani.
În școala primară am fost o elevă bună. Nu m-am străduit niciodată prea tare. M-am prins că este o diferență între mine și ceilalți colegi. Aveam nevoie de mai mult timp ca să pricep exerciții destul de simple. Asta nu m-a ambiționat. Din contră. Dacă nu prindeam din zbor, atunci abandonam. Pretenții de geniu am avut, dar nu și minte. Așa m-a pierdut definitiv matematica. De la a mic mi se trage. Când a mic a devenit x și s-a numit ecuație cu o necunoscută, eu n-am mai știut să rezolv exercițiile. Un a expresiv și lung am scos pe gură în ziua în care biata soră mea a reușit în sfârșit să-mi arate că exercițiile se rezolvă la fel, în ciuda acelui a mic transformat în x. Aaaaaaaa! Degeaba, matematica deja mă înfricoșase. Tot mă înfricoșa dacă nu prindeam rapid și după așteptările învățătoarei. Învățătoarea cultiva obiceiul de a te face de rușine în fața clasei. Frica de rușine și lentoarea intelectuală mi-au dat un scop. Să mă fofilez. Patru ani m-am fofilat până am ajuns în clasa a cincea.
Profesorii au venit cu altă poveste. M-au copleșit zeci de personalități și am primit prima lecție veritabilă despre viață în școală. Există profesori corecți, profesori calificați, profesori agresivi, profesori diletanți și profesori care nu au ce căuta la catedră.
Am iubit profesori în școală. Îi port în suflet și în personalitate. Cel mai mult am apreciat corectitudinea la un profesor. Am urât profesori în școală. Am plâns în hohote din cauza unora. Dar după cum v-am spus, mi-am suportat copilăria. Fofilarea m-a ajutat. Fofilarea m-a pierdut iremediabil pe alocuri. Nu știu ce om aș fi ajuns fără adoptarea unei prezențe care se fofilează, dar cu siguranță aș fi fost o elevă mai bună. Ca să nu dau vina pe părinți și pe învățătoare, notez că vina e comună. Notez, dar nu cred asta.”

Foto: Bogdan Mosorescu