O să vă povestesc ceva din copilărie. O să vă plictisesc. Nu există intrigă. Nu există o întorsătură interesantă. Nu există nici măcar nostalgie.

N-am avut bunici la sat. Părinții mamei s-au născut la sat. Mamaie la Bistrița. Tataie la Satul Nou. Bistrița și Satul Nou declanșează o emoție în mine. Mă leagă niște amintiri de acele locuri. Mamaie și tataie au trăit la Severin, lângă Stadionul Municipal. Părinții tatălui au trăit în același cartier ca noi. Acest cartier mărginaș a făcut și face parte din orașul Drobeta Turnu Severin pe hartă. În realitate, cartierul Schela descrie veșnicia satului, de la gândire până la aspectul mocirlos.

Nimic nu se întâmplă la Schela. Pare că nu se întâmplă, dar am privit retrospectiv și am descoperit amantlâcuri, crime, violuri, abandonarea pruncilor, dispariția pruncilor și violență domestică cât cuprinde. Așa că rămâne senzația că nu se întâmplă nimic. E o lume obișnuită, dar în care bate vântul strașnic, iar gândirea e stabilită de vechi cutume și de ceilalți. Să nu mă faci de rușine. Așa crește copilul la Schela. Asta aude de când se ridică în picioare și începe să meargă. De aceea unii dintre noi am fugit de am mâncat pământul de la Schela.
Cum în copilărie senzația că nu se întâmplă nimic am trăit-o intens, abia așteptam să părăsesc granițele cartierului.

Și aici o să menționez alte două sate. Facem și puțină geografie a județului Mehedinți. Mergeam uneori la Bahna. Mergeam alteori la Podeni. Bahna și Podeni sunt sate de munte. În Mehedinți, satele de munte sunt de neratat. Credeți-mă, vă așteaptă vântul pentru a sta la taifas, caprele pentru brânza savuroasă, peisajul pentru a vă da prilejul de satisfacție sufletească.

Într-o vară, la Bahna, i-am cerut tatălui meu opinci. Am văzut. Mi-am dorit. Mi s-a îndeplinit dorința. Când le-am primit, m-a cuprins fâstâceala. Fix ca la tăierea mieilor. Tot timpul alegeam unul din turmă ca să-l păstrez. Îl duceam în fundul curții. Mă jucam cu el. Mielul începea să plângă. Plânsetul acela mă umplea de un sentiment greoi. Până seara renunțam la pelerina salvatorului. Am luat opincile. Le-am încălțat cu bucurie. Zăpăcită, dar bucuroasă, am plecat pe câmp cu caprele. Am rezistat glumelor. În locuri din astea cu atitudini primitive, copiii învață repede să facă față miștoului. La Schela ne întrecem în miștouri și găinării. Printre miștouri și găinării, supraviețuiesc decența, gustul, gospodărirea, cultura.

Îmi amintesc în special botul opincilor. Forma aceea de cârlig nu ușurează deplasarea. O singură dată le-am purtat. Ca pe site-ul Luxura. Opinci hand made, purtate o dată, stare bună, de vânzare, 500 de euro. Nu mi-au mai trebuit. Mi-am luat partea de miștouri. Le-am făcut față disimulând. Disimulam și nici nu știam că există un cuvânt pentru străduința mea de a ascunde privirilor ceea ce simțeam.

Am avut opinci. Le-am purtat. Asta este povestea în câteva cuvinte. Poveste care de fapt nu e poveste. E un fapt. Opincile aparțin tradițiilor românești. Cred că e greșit. Opincile țin de muzeu în prezent. Nici un designer nu le poate reinterpreta. La Muzeul Satului Bănățeam am dat peste un domn cu opincărie. De acolo amintirea cu opincile. De acolo dezaprobarea mea legată de tradiție. Tradițiile au nevoie de elemente vii. Opincile au murit. Să ne suflecăm mâinile și să ne creăm tradiții noi.

Propuneri?!