Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "Schela"

MI-E DOR ȘI NU MI-E DOR – DESPRE DEALURILE CARE M-AU CRESCUT

De 22 apr., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-e dor de zilele din copilărie. Nu mi-e dor de zilele din copilărie. Tânjesc după ceva din acele zile. De exemplu, îmi lipsesc dealurile.
Casa părintească de la Schela e pe deal. Un iubit din facultate adeseori îmi cânta la ureche: Sus în deal e-o casă/Și acolo-i mândra mea/Sprintenă, frumoasă/Dacă o vezi n-o poți uita!

Ne-am uitat între timp, iubitul și cu mine. Ne-am construit vieți separate.

Viața mea se desfășoară de peste 20 de ani în alt oraș al patriei, fără Dunăre, dar cu un râu. Bega se numește râul. Iubesc și detest acest râu. Îi iubesc șoaptele curgătoare. Îi detest malurile mizerabile. Nu ai nici o șansă să stai cu picioarele în apă fără să te gândești la toate bolile pământului.

La Schela m-am plimbat mult pe dealuri. M-am jucat prin crovuri. Un crov anume a devenit deosebit de familiar. Când mergeam cu caprele, în forma aceea mică și circulară ne adăposteam de vânt. Vântul de la Schela e de soi urlător și distrugător. Smulge țiglele de pe casă, ia pe sus miei și iezi, te coafează fără să-i pese de forma capului, spune povești dinaintea timpului. Crovurile, dealurile, ogașele, pădurile, copacii singuratici și Dunărea mi-au arătat o lume pe care nu am crezut-o niciodată Lumea. Nu mă întrebați de ce sau cum. Am privit întotdeauna mai departe. În locul acela, mai departe se numea Serbia. Dar într-o creastă de munte pitic sârbesc am intuit lumea largă.

An de an mi-am lărgit lumea. A fost un punct fix: Schela, Drobeta Turnu Severin. Punctul fix a numărat păduri de tei, lilieci mov, corcoduși, cimbrișor, brândușe și brebenei. Înainte să deschid o carte de filozofie sau să descopăr cuvântul, am fost o filozoafă prin reflecție. Am privit ore întregi cerul și pământul de plictiseală. Timpul nu trecea. Caprele nu se săturau.

Am stat de multe ori singură în crov. Mi-am fost frică de șerpi. M-am dat de-a rostogolul. Am aprins focul într-o groapă săpată cu un băț. Am cules flori. Am ațipit. Am râs. Am jucat cărți. Am privit cerul. Am crescut. Într-o primăvară m-am întins pe jos. Era duminică. Mi-e clară amintirea pentru că a doua zi am lipsit de la școală. Spatele încălzit de la soare s-a umplut de bube. Varicela mi-a adus o săptămână liberă în care am stat în casă, m-am scărpinat și doar am privit dealurile.

Ca să ajung pe dealuri de la casa noastră făceam stânga pe bulevard, dreapta prin colțul cartierului ocupat de țigani. O țineam drept până la coasta dealului cu ogaș pe dreapta și corcoduși pe stânga. Treceam pe lângă casa lui nea Gheorghe care și-a lăsat familia și s-a mutat singur. Ce alegere bizară pentru un copil care nu-și putea explica un stil de viață fără electricitate și apă curentă. La 500 de metri mai în față, eram atenți la câini, mulți. O altă familie care își ducea zilele departe de comunitate. Acum îi înțeleg. Treizeci de ani mai târziu le înțeleg scârba și dezamăgirea. Câțiva metri și crovul ni se punea la picioare.

Ultima dată când am ajuns pe dealuri, administrația orașului a transformat crovul în groapă de gunoi. Nu vă explic furia, căci durerea a fost incredibil de mare și insuportabilă. În continuare nu suport, de aceea nu mă gândesc.

În aceste zile vântul urlă pe dealuri. Mută gunoiul dintr-o parte în alta. Ridică miasmele mortăciunilor cu iz de cimbrișor.

Pe acele dealuri o să mă întorc mereu. Sunt lipite de sufletul meu.

Foto: Bogdan Mosorescu

Opincile. Tradițiile au nevoie de elemente vii

De 28 sept., 2021 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

O să vă povestesc ceva din copilărie. O să vă plictisesc. Nu există intrigă. Nu există o întorsătură interesantă. Nu există nici măcar nostalgie.

N-am avut bunici la sat. Părinții mamei s-au născut la sat. Mamaie la Bistrița. Tataie la Satul Nou. Bistrița și Satul Nou declanșează o emoție în mine. Mă leagă niște amintiri de acele locuri. Mamaie și tataie au trăit la Severin, lângă Stadionul Municipal. Părinții tatălui au trăit în același cartier ca noi. Acest cartier mărginaș a făcut și face parte din orașul Drobeta Turnu Severin pe hartă. În realitate, cartierul Schela descrie veșnicia satului, de la gândire până la aspectul mocirlos.

Nimic nu se întâmplă la Schela. Pare că nu se întâmplă, dar am privit retrospectiv și am descoperit amantlâcuri, crime, violuri, abandonarea pruncilor, dispariția pruncilor și violență domestică cât cuprinde. Așa că rămâne senzația că nu se întâmplă nimic. E o lume obișnuită, dar în care bate vântul strașnic, iar gândirea e stabilită de vechi cutume și de ceilalți. Să nu mă faci de rușine. Așa crește copilul la Schela. Asta aude de când se ridică în picioare și începe să meargă. De aceea unii dintre noi am fugit de am mâncat pământul de la Schela.
Cum în copilărie senzația că nu se întâmplă nimic am trăit-o intens, abia așteptam să părăsesc granițele cartierului.

Și aici o să menționez alte două sate. Facem și puțină geografie a județului Mehedinți. Mergeam uneori la Bahna. Mergeam alteori la Podeni. Bahna și Podeni sunt sate de munte. În Mehedinți, satele de munte sunt de neratat. Credeți-mă, vă așteaptă vântul pentru a sta la taifas, caprele pentru brânza savuroasă, peisajul pentru a vă da prilejul de satisfacție sufletească.

Într-o vară, la Bahna, i-am cerut tatălui meu opinci. Am văzut. Mi-am dorit. Mi s-a îndeplinit dorința. Când le-am primit, m-a cuprins fâstâceala. Fix ca la tăierea mieilor. Tot timpul alegeam unul din turmă ca să-l păstrez. Îl duceam în fundul curții. Mă jucam cu el. Mielul începea să plângă. Plânsetul acela mă umplea de un sentiment greoi. Până seara renunțam la pelerina salvatorului. Am luat opincile. Le-am încălțat cu bucurie. Zăpăcită, dar bucuroasă, am plecat pe câmp cu caprele. Am rezistat glumelor. În locuri din astea cu atitudini primitive, copiii învață repede să facă față miștoului. La Schela ne întrecem în miștouri și găinării. Printre miștouri și găinării, supraviețuiesc decența, gustul, gospodărirea, cultura.

Îmi amintesc în special botul opincilor. Forma aceea de cârlig nu ușurează deplasarea. O singură dată le-am purtat. Ca pe site-ul Luxura. Opinci hand made, purtate o dată, stare bună, de vânzare, 500 de euro. Nu mi-au mai trebuit. Mi-am luat partea de miștouri. Le-am făcut față disimulând. Disimulam și nici nu știam că există un cuvânt pentru străduința mea de a ascunde privirilor ceea ce simțeam.

Am avut opinci. Le-am purtat. Asta este povestea în câteva cuvinte. Poveste care de fapt nu e poveste. E un fapt. Opincile aparțin tradițiilor românești. Cred că e greșit. Opincile țin de muzeu în prezent. Nici un designer nu le poate reinterpreta. La Muzeul Satului Bănățeam am dat peste un domn cu opincărie. De acolo amintirea cu opincile. De acolo dezaprobarea mea legată de tradiție. Tradițiile au nevoie de elemente vii. Opincile au murit. Să ne suflecăm mâinile și să ne creăm tradiții noi.

Propuneri?!