Avem un coș în apartament pentru hainele murdare, poziționat sub un tablou  Gheorghe Mosorescu. Peisajul, cu creste întunecate de munți la orizont și iarbă la poale, nu se potrivește cu mirosul dulceag răspândit de rufe. Aproape fiecare dimineață o încep cu sortarea pe culori: grămada de lenjerie, grămada de albituri, grămada de mătase și in, grămada de colorate, grămada de negre. Bag o mașină la spălat, apoi trec la uscător. Începe selectarea: tricourile lui Mateiu, bluzele Marei, șosetele tatălui lui Mateiu, blugii mei etc. Trag ușile de la dulap, deschid sertare, aranjez, așez, potrivesc.

Pentru mulți bărbați mioritici, această activitate nu este considerată muncă. Se pare că femeile întreprind activitățile casnice din dragoste fără nici un fel de așteptare. Dacă vă întrebați în legătură cu așteptările. Un mulțumesc e întotdeauna bine venit, dar nu satisface intelectual și monetar.

Cu ce bani își cumpără o femeie casnică o sticlă de Persil, un deodorant, o pereche de pantofi? Cu banii aduși în casă de provider care uneori, deseori, pune limite.

Cu ce bani își cumpără o femeie care muncește sticla de Persil? Cu banii câștigați de ea, iar uneori, deseori, bărbatul pune limite.

Femeile casnice și femeile cu un anumit serviciu muncesc și în casă, dar muncile casnice nu sunt remunerate. Dragostea pentru familie compensează. Compensează pe alocuri, dar nu elimină frustrările.

Complimentele Marei, îmbrățișările lui Mateiu, momentele cu Făt Frumos nu-mi scad nivelul de stres provocat de dereticat. De fiecare dată când adun hainele de pe uscător se întâmplă un 4 iulie la mine în corp. Cortizolul e la fel de ridicat ca al celui mai slab babuin din grup care nu are pe cine să-și descarce furia.

Ce e de făcut? Pot alege să nu mai fac. Nu este o opțiune. Am o datorie. A mamei în primul rând. Să angajez o doamnă la curățenie. Este o opțiune. O cântăresc de ceva vreme. Nu am decis. Să nu mă mai plâng, căci îmi urlu frustrarea la cine se întâmplă să-mi apară în raza vizuală.

De ce să nu mă mai plâng? Mă descarc atunci când vorbesc cu prietenele mele sau cu sora mea. Mai puțin cu mamanu. Ea se uită la mine și clatină din cap. Ghicesc cu ușurință ceea ce gândește. Consideră că sora mea și cu mine nu ne apreciem norocul în viață. Ea nu a putut să se plângă de rolul ei de menajeră în casă. Atât i-ar fi trebuit! Cunoașteți expresia? Atât îți trebuie! Avertizare. Amenințare. Poziționare.

Am crescut într-o casă în care fiecare avea un rol. Trăiesc într-un apartament în care rolurile s-au amestecat. În care femeia și bărbatul vor mai mult de la viață, de la identitatea de gen, de la societate. Este derutant și plin de neliniști. Uneori nu dormim nopțile. Alteori descriem o existență zeiască. Învățăm.

„În locul milei lui Dumnezeu, o pot exercita pe a mea”, zice Robert Sapolsky.

Exersăm mila.

Foto: Bogdan Mosorescu