Eu pot, tu de ce nu poți?! O fantezie

M-ai supărat, Dunia, m-ai supărat rău! Replica îi aparține unei fetițe de patru ani. Dar cu ce te-am supărat, draga mea? Te-am rugat să-mi dai gunoiul și am așteptat. Înțeleg, ai ritmul tău. Cererea mi-a ignorat-o grațios. S-a uitat cu coada ochiului la punga de gunoi, mie mi-a aruncat un zâmbet care mi-a dat să înțeleg refuzul și a trecut pe lângă punga de gunoi, pe lângă mine și s-a așezat țanțoș în partea opusă.

Într-adevăr am așteptat după ea. O așteptare care i-a făcut pe ceilalți copii să plângă. Când a cedat, și-a anunțat starea sufletească. M-ai supărat, Dunia, m-ai supărat rău! Am băgat punga de gunoi în ghiozdan și mi-am ascuns zâmbetul. Iau în serios supărările copiilor. Nu râd de. Am distrat eu strașnic adulții copilăriei mele cu dilemele lipsite de importanță ale pruncilor.

Zâmbetul din acel moment a avut altă semnificație. Să dezvoltăm o gramatică a cuvântului supărare. Tot aud despre supărările adulților. M-am supărat. Bineînțeles că m-am supărat! Sunt supărat. Cine? Cine s-a supărat? Un eu oarecare în ceea ce privește numele, dar un eu distinct în ceea ce privește mecanismul de funcționare în societate. Mă refer la un eu reper.

Cei mai mulți se supără pentru că se iau pe ei reper. Eu fac așa. Eu nu fac așa. Bine, bine, dar ăsta ești tu!

Am cugetat o vreme dacă să scriu despre o asemenea banalitate. Oamenii se supără pentru că ceilalți nu le răspund ca-n oglindă. Convingerea că toți cunoaștem această predispoziție m-a ținut departe de subiect. Ce greșeală! Mara are nouă ani și încă îi amintesc seara și dimineața să se spele pe dinți. Repetarea adevărurilor simple e necesară.

Eu pot, tu de ce nu poți?! O fantezie, doamnelor și domnilor! Într-o relație amoroasă, pretențiile astea cresc monstruos. Eu te-am sunat, tu nu ai dat măcar un telefon! Puteam să mor în timpul ăsta. Mă simt în măsură să afirm că nu a murit nimeni care a gândit vreodată acest reproș.

Felul de a acționa al unei persoane nu-l obligă pe celălalt la o reacție identică. Avem strămoși comuni cu maimuțele, dar am depășit intelectual și cele mai evoluate primate. Suntem oameni, deținem un creier, iar unii insistă să-l folosească. Alții sunt deranjați de.

Omul se supără. Omul îl evaluează pe celălalt avându-se reper. Dacă eu, de ce celălalt. Comportament nesănătos, încercați să vedeți pericolul care paște în această atitudine.

Înțeleg că m-ați putea judeca pentru subiectul acestui text, ușurel, evident, superficial. Aveți dreptate. Dintre cei care mă citesc, câți v-ați supărat pentru că cineva nu a răspuns după chip și asemănare? Nimeni? Îmi cer scuze. Dacă îmi lăsați o adresă de mail, vă trimit scuzele mele.

Notez înainte de punct. Lăsați deoparte obișnuința de a vă lua drept reper. Pierdeți, suferiți și chiar nu aveți dreptate!

Foto: Zenobia Lazarovici

Cum procedez eu nu este cel mai bine, dar îmi face bine

Sorb uneori din ceai și privesc pe geam în gol. Ceva e greșit! Unde sunt dealurile, unde e Dunărea?! Acolo unde este casa mea, la Severin. Nu mai este casa mea. A rămas un punct A pentru referință. Mă holbez uneori la tavan și mă intreb: Asta e tot?! Asta să fie tot?!

Oamenii sunt plictisitori. Nu-și îngrijesc mintea. Mulți consideră inteligența un dat. Se îmbracă monoton sau se împodobesc peste măsură. Poartă conversații anoste despre mâncare, telefoane, huse, internet, vecini și caprele acestuia, copii, socrii și părinți etc! Dezbat la rândul meu aceste subiecte.

Când înotam vara la Dunăre, mă îndepărtam de mal. Dădeam din brațe până înceta larma. Mă opream atunci. Mă învărteam pe loc. Priveam malul cu apa agitată de vânt și tulburată de ierburi. Priveam în largul fluviului. Priveam negrul de sub picioarele mele și mi se făcea frică. Mă întorceam la mal.

Experimentam emoții violente și nu știam să mi le explic. Mă simțeam în siguranță când mă uitam la oameni. Realitatea. Curioasă scrutam orizontul. Necunoscutul. Cu frică cercetam adâncul. Inconștientul.

Caut în prezent să ticluiesc un plan. Să le vorbesc oamenilor despre realitate, necunoscut și inconștient. Este deja bine cunoscut faptul că mi potrivesc mănușă concepțiile freudiene. Pornind de la teoria lui, o s-o notez îndată, să alcătuiesc un curs. În cadrul acestui curs aș asigura persoanele prezente că nu sunt josnice prin ceea ce simt. Că e mai mult firesc decât nefiresc să ne detestăm părinții. E doar o situație. Îi iubim în continuare. Furia ține de natural. Satisfacția personală are justificare. Sublimarea devine posibilă prin educație.

După Freud, Eul nostru satisface pretențiile celor 3 dependențe ale sale: realitate, inconștient și supraeu. Aceasta e sarcina lui în timp ce își menține organizarea și își afirmă independența.
Nu sunt necesare lămuriri pentru realitate. Inconștientul cere plăcere peste plăcere. Supraeul își are originea în părinți. Aici includem conștiința și sentimentul de vinovăție.

În toate zilele noastre, în orice facem sau nu facem, în somn sau treji, slujim doi stăpâni: supraeul, restrictiv și autoritar, și inconștientul, leneș, obraznic, nerăbdător. În acest punct se luptă religiile sau gândirile pentru sufletul omului. Când nu câștigă Dumnezeu, pierde uneori, se cheamă Știință, omul, prin educație, înțelege că cel mai bine este să nu se împotrivească, ci să potrivească.

Să asculți exclusiv de supraeu duce la o viață nesatisfăcătoare. Includem aici furia, tristețea, durerea, frustrarea.
Să nu spui ce gândești părinților, fraților, prietenilor, copiilor, colegilor de muncă, profesorilor, vecinilor etc. Dacă vă regăsiți aici, greșiți. O știți!

A ține la regulile casei tale când musafiri sunt chiar părinții care te-au crescut asigură o relație durabilă și agreabilă. Ascunderea adevăratelor sentimente nu ajută pe termen lung. Undeva o să te dai de gol. Inconștientul mușcă de fund și mușcă tare.

Să asculți exclusiv de inconștientul nesătul de plăcere, oricât este de tentant, și este, duce tot la o viață nesatisfăcătoare. Includem aici eșecul, neîmplinirea, superficialitatea, obtuzitatea.
Cine se regăsește aici, să se întrebe: Sunt eu mai important ca mama, copilul, prietenul, iubitul? Greșiți, o știți!

Datoria oamenilor inteligenți este să potrivească situațiile și să aibă o reacție adaptată. Asta am învățat de la Freud, Darwin și Dawkins. Mi-ar plăcea să dau mai departe.

Cum procedez eu nu este cel mai bine, dar îmi face bine. Ține de alcătuire. Punct.

Foto: Bogdan Mosorescu

Eu sunt Moș Crăciun. Și asta e scrisoarea mea către el, către mine

10302118_791850220825134_6541253746769243878_nDragă Moș Crăciun, dragi cititori,

În urma experienței. Numărați: greșeli, învățături, plăceri și neplăceri. Am decis că Dumnezeu este partea bună din mine. Mă străduiesc să o hrănesc.

La fel am hotărât și despre Moș Crăciun. Ca fiind partea generoasă din mine. Cred în Moș, cu sau fără reprezentarea unui moș cu barbă albă și costum roșu.

Moș Crăciun există.

Eu sunt Moș Crăciun. Și asta e scrisoarea mea către el, către mine. Nu știu dacă am fost cuminte. Știu că am fost și experimentez adeseori mânia. O mânie acaparatoare pe semenii mei. Am aflat, de-a lungul timpului, că lectura mă calmează. Forța detașării de lumea materială. Am descoperit meditația. Am abandonat. Programul dezordonat nu-mi permite. O boemă, o artistă și eu, ratată sau deschizătoare de perpective! Depinde pe cine întrebi.

Curioasă, eu întreb pe oricine. Am simțit câtă lume mi se împotrivește, mai ales cei care mă iubesc. Cele mai îndrăgite persoane pun adesea cele mai strașnice piedici. Mi-ar plăcea pentru mine, de acolo de jos, să mă ridic doar pe șezut. Să mă sprijin cu mâinile pe pământ, iar capul să-l las pe spate. Și să râd. De mine și de toți ceilalți.

Ce să-ți cer eu ție? Ce să-mi cer eu mie? Îmi tot cer și îmi tot cer în fiecare an.

Vreau, dragă Moș Crăciun, bunăvoință și răbdare. Vreau să mă copleșească stările de bine. Vreau să nu mai moară oameni de foame în lumea asta. Vreau o mamă pentru fiecare copil. Vreau pantaloni de piele. Se impunea să vă lovesc cu o conduită snoabă. Nu glumesc, dar mă amuz.

Aș mai vrea o putință. Putința de a ierta. Pentru că nu iert. Țin in suflet atâtea suferințe. Dureri pe care le-am provocat sau care mi-au fost provocate.

Ți-aș cere, mi-aș cere smerenie. Smerenie către tot ce e bun și generos în mine. Aș cere. Și cer. Aproape în fiecare an.

Anul ăsta nu mai cer. Am tot avut pretenții de la mine. Anul ăsta mă urc pe Muntele vrăjit al lui Thomas Mann și privesc către Un om sfârșit și Omul fără însușiri. Căutați scriitorii. Sau nu-i căutați dacă nu vă interesează.

Și dacă nu vă interesează, cum ați ajuns pe blogul meu?!

Dragă Moș Crăciun,

În fiecare an am așteptat o minune. Nu am realizat că minunea sunt eu.

Dragă Eu,

Ești o minune cu o parte bună și o parte generoasă. Uneori hrănesc partea urâtă și partea egoistă.

Dar acum e timpul acela din an. Mă recomand o minune.

Eu sunt Moș Crăciun.

Notă: acest text conține recomandări de cărți. Ha! Ha!

Meditație în prelungirea cugetării

De un an cochetez cu meditația. Meditația s-o citiți în prelungirea cugetării, s-o citiți ca pe o stare de concentrare mentală. De un an mă străduiesc să mă concentrez.
De puțină vreme, iar acest puțin să-l rețineți ca pe un pic, meditez cu un maestru. Din stânga, din dreapta, din jur și împrejur, de la mama și de la prieteni întrebări, zâmbete, atenționări.
Înaintea de grija oricui, există oricum grija mea. Și îmi port de grijă.
Merg să meditez pentru a satisface o nevoie, nevoia de plenitudine, căci nimicul este ceva ce încă mă obsedează.
Într-o atât de banală activitate, turnând apă în cana mea de ceai, într-o generoasă fantezie, văzui Pământul, apoi toate planetele și ridicai din colțul gurii.
De ce se cred oamenii buricul pământului? Cum au putut o secundă să se creadă singurii în Univers? Și dacă nu ar mai exista oamenii, Pământul, planetele?
Nimic.
Acest nimic mă mătrășește.
Mă întorsei la cana mea de ceai, la cura mea cu lămâi, la freshul meu de dimineață.

Meditez.

Meditez pentru nevoia de plenitudine, pentru nevoia de a sta cu mine, în mine. Cât timp stau oamenii cu ei înșiși?
Oamenii se trezesc.
Se spală pe dinți.
Fac duș.
Și se pornesc.
Planuri, planuri. Să facă, să facă, să facă! Când nu mai acționează, decorează: muzică, filme, cărți, conversații, cafea, ciocolată, zâmbete, plânsete.

Seara, în pat, un moment de solitudine. Cu cine să vorbești atunci? Unii vorbesc cu Dumnezeu sau cu oricare altă reprezentare a lui Dumnezeu. Eu vorbesc cu mine, dar adorm.

La meditație stau o oră eu cu mine. Eu în stânga, în dreapta, în jur și împrejur. Nu, nu mă plictisesc. Acesta ar fi un răspuns la o frecventă întrebare.
Pentru mine, acesta este scopul meditației. Să stau cu mine, în mine. Să mă ascult și poate într-o zi o să mă înțeleg, o să fiu ceea ce încă nu știu sau nu pot să fiu, un întreg dintr-un întreg.

Meditez.

Un vis de o zi

aldescu_coperta-3În 26, luna trecută, pe seară, am experimentat pentru câteva minute celebritatea. M-am bucurat de atenția mai multor oameni. Acestor oameni li s-a vorbit despre mine și m-au ascultat pe mine. Într-un decor atât de plin de mine, în ora mea, lansarea cărții Un vis de o zi, eul meu a refuzat orice compromis.
Într-o dedublare anterioară evenimentului am insistat pe lângă eu să accepte un compromis, să se lepede de inhibiții, de rațiuni critice, să fie doar.
Am fost și a fost doar zâmbitor.
În timp ce vorbeam despre carte, răspunzând la o întrebare, deși continuam să articulez cuvintele, mă întrebam dacă răspund într-adevăr la ceea ce am fost întrebată sau funcționez cu automatisme.
Am dezvoltat automatisme legate de această carte.
Dacă înainte mă interesa îndeaproape relația dintre ea și el, acum a devenit un subiect care mă obsedează. Așa cum îmi trăiesc eu relația de cuplu, așa cum observ cuplurile din jurul meu, încerc să contruiesc un răspuns, să-mi ofer un răspuns la întrebarea cât este influență, cât este asimilare într-o relație?
Ce semnifică celălalt? Un stăpân? Un partener?
Cine are nevoie de stăpân într-o relație? Cine are nevoie de un partener? Cine e capabil să observe și să respecte nevoile celuilalt?
Cât își asumă femininul avatarurile speciei? Cât conștientizează femininul egalul și egalitatea cu masculinul? Cine suntem și ce semnificăm într-o relație?
Aproximativ acesta îmi este discursul când circumstanțele îmi cer să vorbesc despre Petra, personajul feminin al cărții, o carte lejer închipuită ca o pastilă. Fix așa se poate consuma, rapid și eficient ca în reclamele la paracetamol, efectul s-ar putea să nu fie totuși antipiretic.
Asta spun eu despre carte, Loredana Fota a formulat cu ajutorul adjectivelor, o lectură extrem de plăcută, foarte credibilă și plauzibilă, și, de ce nu, incitantă.

Aceasta a fost, în câteva cuvinte, lansarea de carte de la Severin.

 

 

 

Așa, mesaje amestecate

Citești ceva, altceva în afară de beletristică. Acest altceva te duce mult într-o zonă cu un nivel ridicat de percepție.
De ceva vreme m-am concentrat pe creier, l-am studiat pe pagini de cărți de psihanaliză și între paginile unui atlas de anatomie.
Capacitatea mea intelectuală descrie o turație cu câteva mișcări pe minut și de foarte multe ori m-a cuprins amețeala.
Îl citești pe Freud și devii dintr-o dată sigur de pasul imens pe care l-ai făcut întru cunoașterea comportamentului uman. Reții denumiri ca duramater și piamater și devii conștient de imensul gol din procesul cognitiv.
Și amețești.
Te reîntorci și mai umil între paginile de carte, dar ridici capul semeț. Ai pierdut ignoranța. Cu această pierdere se schimbă felul de a vedea lumea.
Dacă doriți o imagine cu care să lucrați ușor, mi-am schimbat ochelarii. Cu noii ochelari, sâmbăta aceasta, în urma participării la o cununie, Mara mi-a testat noua realitate.
Mama, când mergem acasă, vreau să-mi arați rochia în care te-ai căsătorit cu tata.
I-am răspuns sincer.
Mama nu s-a căsătorit cu tata.
Adică pe mine m-ai făcut așa ?
Nu am găsit un răspuns potrivit pentru a răspunde nevoilor ei. Și ce semnifică pentru un copil de 4 ani acel așa?
Aici trebuie să vorbim despre mesaje. Mara, și toți copiii de vârsta ei, primesc mesaje de la părinți, de la profesori, din povești. Din povești Mara mea a luat un mesaj anume. A iubi presupune să te căsătorești și să trăiești până la adânci bătrâneți. Da, eu i-am spus și povestea greierilor de la Platon, dar nu mă pot opune realității înconjurătoare și absolut deloc nu doresc să-i dau fetei un mesaj amestecat.
Mai târziu în aceeași zi, deși ea a depășit momentul, eu am continuat să rumeg. Am luat-o în brațe când am descoperit un răspuns potrivit.
Mara, știi că m-ai întrebat dacă te-am făcut așa?
S-a uitat la mine încercând să readucă din memoria ei ceea ce eu încercam să scot.
A scos și m-a aprobat.
Aha!
Știi cum te-a făcut mama? Din iubire, așa te-a făcut.
A repetat, a râs, am mulțumit o nevoie a ei și am reușit să nu-i dau două comenzi diferite pentru aceeași acțiune.
De atunci mă tot poartă mintea la toate aceste mesaje amestecate pe care le primesc copiii. Învățăm ceva, aplicăm altceva. Nevoile noastre, ale tuturor, servesc doi sau mai muți stăpâni. Și ăsta este un alt motiv pentru care îmi place Freud. Mi-a explicat, aproape pe înțelesul meu, că eul slujește și el mai mulți stăpâni, slujește supreaeul, instanța morală, slujește inconștientul, instanța plăcerii. Și discuția se poate extinde, dar mă opresc. Fix în acest punct se iscă critici.
Eu însă mi-am făcut o datorie, am atras atenția.
Atenție, mesajele amestecate formează caractere, schimbă personalități!
Nu mă credeți pe cuvând, observați, aceia care aveți copii în preajmă, cum omuleții apucă o direcție sau alta.
De cele mai multe ori ar fi mai corect să nu răspundem imediat curiozității copiilor, adulții au nevoie să analizeze.
Așa că să avem grijă.

Mișcări inteligente, mișcarea feței și a gurii

Atenție! Blog infectat de eu. La fiecare text, la începutul multor propoziții sau în mijlocul frazelor, apare: eu, eu, eu.
Încearcă acest eu să mă împace cu lumea, cu situațiile, dar mai ales cu mine. Stă umil ca un ghiocel încercând să potrivească cerințe și pretenții.
Nu e prima data când atrag atenția asupra infecției.
Cert este că nu reușește, nu s-a descurcat eul nici cu mine, nici cu lumea. Supraeul, închipuit ca un dresor cu cravașa în mână, satirizează fără milă pornirile îngăduitoare și lovește.
Lovește, lovește, lovește.
Jocul acesta, care aduce mai mult a țopăială, între eu și supraeu, un joc în oglinzi, o dedublare, multe persona, cele mai multe alienate, copleșește. Numără zile de intense trăiri, dar neesențiale. Ființa se risipește în negativ. Eul se atașează de neplăceri și se instalează.
Ăștia sunt toți oamenii mofluzi, încruntați, stupid de serioși. Ăștia sunt oamenii care vorbesc cu ei înșiși foarte urât, care abandonează acțiunea și devin pasivi.
Uneori eu devin stupid de serioasă. Îmi dau seama într-un moment de neatenție a supraeului și atunci mi-e milă de mine.
Și apoi mă pornesc să râd.
Dacă mai există persoane care nu știu, râsul exprimă veselia prin mișcarea feței și a gurii, iar aceste mișcări reprezintă cele mai inteligente mișcări ale omului.
Fiecare are un dat, datul meu e sunetul în cascade, iar aici excelez. Râd, și râd,și râd.
Provoc toți mânioșii la voie bună.

Suntem fericiți sau credem că suntem fericiți

Un exercițiu de imaginație. Adresez o întrebare. Cui? Oricui, aceluia care își permite un răgaz pentru sine.
Ce vă face fericiți?
Eu am privilegiul, fiind și în fața acestui ecran alb, să răspund prima. Bineînțeles că o să mă fofilez. Dacă aș purta un dialog prima mea reacție ar fi să repet întrebarea.
Ce mă face fericită?
Aș zâmbi apoi. Ar urma să las privirea în jos, probabil mi-aș freca mâinile, iar apoi aș ridica bărbia victorioasă.
Aș răspunde sincer: Mara.
Dar eu pretind acum să fac abstracție de Mara.
Ce obiecte, ce activități mă fac fericită? Știu și mărturisesc că am dat valoare obiectelor. Da, o fustă mă poate face fericită sau un colier. Starea de bine care îmi revine de pe urma purtării lor îmi dă dreptul să afirm că sunt fericită.
Sau cred că sunt fericită?
Aici voiam să ajung. V-am atras în capcană.
Ceea ce vă face fericiți, vă face sau doar credeți că vă face fericiți? Unele obiecte, cărora noi le dăm importanță, nu aduc după însușirea lor fericirea, ci doar sclavia.
Mulți dintre noi, fără să mă exclud, devenim pe parcursul vieții sclavii obiectelor. Ca exemplu, sunt sclava mașinii mele. Foarte rar parcurg pe jos distanțe pe care piciorul e mai mult decât capabil să le facă.
Acum, nu vreau să reiau teoria cinicilor sau să-l urmez pe Diogene, nici nu doresc să ridic pe un piedestal omul, doar individul singur și separat deține această putere, afirm doar că dăm prea multă valoare obiectelor. Ne fixăm dorințele în neînsuflețit.
Sufletul ne dezamăgește, dar pierderea obiectelor iscă tragedii. Îți pierzi casa, îți pierzi viața.
Fals. Pierzi casa, pierzi doar casa. Nu îndrăznesc să susțin că e ușor să aplici detașarea în viață, dar cine e om, cine are pretenții, cine se iubește și-și poartă de grijă, își ia acest moment de răgaz. Meditează. Chiar să fie egalitate între eu și obiect? Între om, creator de obiecte, de cultură și lucrurile pe care el însuși le-a confecționat?
Soluția mea stă în extravaganțe. Uneori să ne permitem extravaganțe. O geantă scumpă, la feminin, un vin scump, la masculin, dar extravaganța să vină să satisfacă, nu să îmbrace iluzoriu nevoia omului în viață de obiecte.
Ceea ce vreau să fie clar, să ajungă la oricine, stă în această frază: noi dăm importanță și valoare obiectelor.
Un moment de răgaz și hai să ne dăm importanță și valoare nouă, ca oameni, dar nu prin ceea ce deținem, prin obiecte, prin proprietate, ci prin ceea ce suntem.
Acum să ne întrebăm ce suntem?
Nu. Poate într-un text viitor.

Zice Dunia

Mă întreb acum, dacă nu cumva facebookul are forța de a dezvolta anxietate. Cu certitudine afirm că facebookul reprezintă un fel de pericol exterior pentru Eu.
Amenințat de supra eu, de inconștient și de cerințele lumii exterioare, facebookul reprezentând o parte din lumea exterioară, caracterul omului se modelează în bucăți de vedetism.
Fiecare dintre noi, noi cei care ne expunem viața pe facebook am dezvoltat și am experimentat vedetismul local, aleg să-l numesc local.
Am amintit de anxietate. Da, multe persoane au un eu cocoșat de supra eu sau un eu slab, citiți care notă doriți, și atunci facebookul devine un pericol real.
Cum ne este viața amenințată? În primul rând nu există limite, iar fără limite nu există cerul, care e unica limită.
În al doilea rând oferim străinilor mult acces în viața personală, există hoți și criminali în lumea asta.
În al treilea rând, tac. Nu mai scriu nimic, Dunia a zis suficient.