Cea mai prost ascunsă iubire a femeii este eul.
Zice Dunia
Mă întreb acum, dacă nu cumva facebookul are forța de a dezvolta anxietate. Cu certitudine afirm că facebookul reprezintă un fel de pericol exterior pentru Eu.
Amenințat de supra eu, de inconștient și de cerințele lumii exterioare, facebookul reprezentând o parte din lumea exterioară, caracterul omului se modelează în bucăți de vedetism.
Fiecare dintre noi, noi cei care ne expunem viața pe facebook am dezvoltat și am experimentat vedetismul local, aleg să-l numesc local.
Am amintit de anxietate. Da, multe persoane au un eu cocoșat de supra eu sau un eu slab, citiți care notă doriți, și atunci facebookul devine un pericol real.
Cum ne este viața amenințată? În primul rând nu există limite, iar fără limite nu există cerul, care e unica limită.
În al doilea rând oferim străinilor mult acces în viața personală, există hoți și criminali în lumea asta.
În al treilea rând, tac. Nu mai scriu nimic, Dunia a zis suficient.
Blog infectat de eu
Am acestă rubrică cu Zice Dunia. Ei bine, simt că nu mai am ce să transmit. Blogul ăsta e infectat de eu, de amor propriu și individualism. Am căutat individualismul, dar parcă mi s-a luat și de el.
Sunt oarecum pierdută și de subiect, eu fiind subiectul, și de obiect, toate obiectele din jur de care sunt dependentă parcă se uită ostil la mine. Mda, obiectele nu se uita, dar privesc uneori dulapul meu de haine care dă pe afară ca un stomac despicat, și mă întorc pufăind.
Mamanu meu obișnuiește să pufăie când ceva nu-i convine. Detest acel pufăit, iar eu azi pufăi.
Mă gândeam zilele trecute la acest Zice Dunia. Voiam să scriu ceva despre cât de ușor ajungem fără importanță, fără valoare în ochii noștri. Renunțăm la noi pentru ceilalți.
Nu pot să merg îmbrăcată așa.
Nu pot să mai port acei pantofi.
Nu pot să merg nevopsită.
Ne impunem nouă unele măsuri de purtare pentru părerea celorlalți. O părere de cinci minute, iar aceste minute dictează unui fel de a fi. Despre asta am formulat și reformulat la mine în cap.
Legam această observație de punctele de cotitură ale copiilor. Am o carte, Puncte de cotitură de la trei la șase ani. Dezvoltarea emoțională și comportamentală a copilului tău.
Se vorbește de aceste puncte în viața copilului, dar în viața adultului!? Eu trăiesc unul. Simt. Mă mișc în mine, mă reașez intelectual și sufletește. Mă schimb.
În această schimbare, legam ușurința cu care renunțăm la noi și punctele de cotitură. Încercăm atât de mult să-i învățăm pe copii despre lume când ei o trăiesc pur și simplu. Când noi încercăm să-i învățăm cum e lumea, unii dintre noi, în paralel, redescoperim nepăsarea din copilărie în fața lumii. Această nepăsare la maturitate ajută beatitudinea pe care atât de puțin o mai experimentăm.
Toate astea, sucite, răsucite în două fraze, alcătuiau o concluzie pentru Zice Dunia. În loc să zic, am reflectat puțin. Suspectez că nu prea m-am făcut înțeleasă, dar întrebările sunt binevenite.
Până la întrebări, rămân cu mine, mi-e atât de dragă propria mea tovărășie.
Zice Dunia
Știu că obișnuiesc să spun, dar azi mă întreb: de ce această preferință pentru io?
Io zic, io cred, io m-am săturat etc.
Io. De ce io?
Vorbind din DEX, io este o formulă care precedă numele domnitorilor sau se presupune că în limba română io vine de la pronunțarea vulgară a lui eu.
Personal, îl găsesc pe io vulgar, iar persoanele care folosesc această formă îmi revin ca niște megalomani, apoi ei desigur nu sunt ca toată lumea.
Nu, firește că nu semănăm, căci individualitatea nu a inventat-o psihanaliza, individualitatea e un dat.
Totuși, deși cunoaștem cu toții acest aspect, individualitatea, unii vor să exagereze puțin în diferențiere.
Pronumele personal eu e cunoscut de toată lumea și e corect și curat, prea plictisitor. Am ajuns, unii dintre noi, să fim plictisiți de limbă și să devenim snobi în limbaj, căci într-adevăr, io este la modă.
Nefericit, dar vesel
De la prima mea amintire cu mine, de la prima amintire a oricărei persoane despre mine se desprinde ușor impresia că descriu un om vesel. Ce implică veselia mea?
Agitație, râs zgomotos, logoree, doar că nu vorbesc întotdeauna incoerent, uneori generalizez și divaghez doar pentru a redirecționa interlocutorul, acțiune și reacțiune.
Cuvântul logoree l-am învățat de la cineva care mă asculta minunându-se de cascada mea de cuvinte. M-a întrebat dacă știu ce înseamnă. Nu-mi amintesc acum dacă am cunoscut sau nu sensul cuvântului la acel moment.
Mă rog, premisa aceasta este, sunt un om vesel.
Însușirea aceasta, dar mai ales eticheta aceasta, ajunge uneori să mă incomodeze când am zile proaste.
În zilele mele proaste, iar zile proaste are oricine, simt priviri pline de întrebări nerostite. Când eram copilă, mama se uita lung la mine și zâmbea. Dacă momentul se prelungea, număra ore, devenea zi sau zile, mă întreba direct dacă i-a schimbat cineva fata.
Știu sigur că prima dată când m-a întrebat i-am răspuns foarte sincer și foarte uimită: nu, de ce?
Pentru că nu mai râzi, nu mai vorbești. Apoi urma un alint pe care îl trec sub tăcere.
Cu experiența copilăriei, acum încerc să râd în zilele proaste doar pentru a evita întrebările.
Doar că nu-mi prea iese, și asta datorită faptului că vocea capătă alte flexiuni, cuvintele se arcuiesc până se sting. Urmează pauze lungi între cuvinte, apoi tăcere.
Scriu acum despre zile proaste, deoarece am avut o săptămână proastă, cu zile care s-au întrecut între ele.
Și starea asta ingrată mă obligă la meditație, la o sucire a eului. Mai întâi îmi plâng de milă, iar apoi, chiar în timp ce mâna șterge un colț de ochi, se ivește cruzimea. Nimeni nu a dovedit mai multă răutate ca mine în ceea ce privește propria înțelegere. Zilele mele proaste mi le asum ca reacție la toate acțiunile mele, iar tânguiala nu are ce căuta în tot ce încerc eu să construiesc în mine.
Da, am zile proaste, nu mă feresc de ele, nu le ascund, și da, sunt un om foarte vesel și nefericit.
Printre altele, mă mai descrie și nefericirea veselă.
Am devenit Dunia, sunt Dunia
Bună ziua. Numele meu este Paula Aldescu și am acest blog din 23 septembrie 2007. Timp de aproape doi ani am ținut conținutul blogului departe de ochii familiei și prietenilor. Mi-a fost teamă, mi-era chiar rușine să suport o observație sau o critică din partea cunoscuților.
Ca soluție, a apărut Dunia. Am devenit Dunia, sunt Dunia.
Bună ziua. Numele meu este Dunia Tuel și am acest blog din 23 septembrie 2007. Cu Dunia am avut prilejul să leg prietenii cu diferiți oameni din acest spațiu virtual, indiferent de vârstă sau de sex. Cu Dunia a început o reeducare a mea. Eu am început să mă cresc, să am grijă de mine, să-mi sporesc atenția asupra mea, asupra calităților, dar mai ales a defectelor.
Azi sunt schimbată, iar eu mă bucur și savurez această schimbare. Nu am devenit alt om, ci am devenit un om distins. Afirmația nu conține o laudă, ci o constatare. În toți acești ani în care am scris am depus o muncă în folosul propriului sine. Nu mi-am depășit limitele, dar am descoperit că am limite.
Dacă în primii ani mă panicam când un prieten mă întreba dacă am scris despre el într-un anumit text, azi doar zâmbesc, cu un nerv la fel de ridicat, dacă se întâmplă să am pălărie, accesoriul acesta nu mai stă pe cap, ci fix în nerv, și le răspund aparent calm.
Nici un text nu este despre voi și toate sunt despre voi.
Întâmplările aparțin prietenilor, dar scrisul îmi aparține exclusiv mie, când mă pun la scris, nu scriu despre cineva anume, ci despre ce anume am simțit eu. Rațiunea și simțirea, intuiția și senzațiile, conștiința și inconștientul, toate sunt infectate de eul meu, iar toți cei din jurul meu reprezintă uneltele minții mele.
Ani de zile m-am necăjit din această cauză, dar tot în acești ani am reușit cumva, prin dialog, prin povești, prin îmbărbătare să mă conving să nu mai iau totul personal. Corectez, încă iau totul personal, dar nu mai reacționez. Aștept, iar așteptarea, lectura și somnul ajută chiar și istericii ca mine.
Isteric este un cuvânt dur, jumătate chiar nepotrivit în descrierea mea, dar sunt dispusă să-i accept cealaltă jumătate, iar cealaltă jumătate conține toate șocurile mele emotive.
Bună ziua. Numele meu e Dunia, iar Dunia este versiunea îmbunătățită și elistă a Paulei.
Eu sunt tu, dar tu nu ești eu
Există pe blogul meu teme care revin, revin cu mine și pentru unii cititori. Pentru alții pot părea doar niște chestiuni despre care notez în acest an de grație. Într-o singură notă, dar cu diferite formulări, am scris despre procentul ființei umane de împrumut. Omul împrumută și se împrumută. Schimbul se face cu acțiuni, dar și cu vorbe.
Cât sunt eu și cât sunt tu?
Cât sunt eu în relația cu prietenii, cât sunt eu în relația cu iubitul. Când se retrage eul pentru a face loc persoanei a doua singular și plural? Tot acest proces mi se pare fascinant și am încercat foarte mult să înțeleg. L-am citit pe Jung pentru o mai bună înțelegere. Mi-am zis că Jung a cunoscut fericirea. Am presupus că Jung a fost fericit după niște calcule care adună pretenții de viața, pretenția lui imperativ a fost cunoașterea psihicului. Și l-a cunoscut atât cât se poate, mintea omului e oricum asemenea foilor de ceapă, când zici că ai ajuns la lujer, dai peste o inflorescență. Dar Jung a mirosit multe dintre florile minții.
Dar să plec din această comparație. L-am citit pe Jung, ceva din Jung, ceva am și înțeles. Știu acum diferența dintre eu și sine, știu acum că fiecare persoană în parte este puțin schizofrenică. Măștile pe care le schimbă omul pe durata unei zi, serviciu, societate, prieteni, familie poartă numele de persona și constituie dovada că fiecare dintre noi suntem schizofrenici.
Toate astea nu m-au ajutat însă să aprofundez împrumutul ființei. Cu experiența mea de viață, am constatat împrumuturile mele și ale celor din jurul meu. La început le-am condamnat, chiar m-am rușinat de ele, apoi le-am acceptat ca firești. În acest firesc m-am întrebat care este limita. Cât să iau? Cât să dau? Cât este echilibristică în acest proces și unde anume trebuie trasă o linie?
Am avut în ultimul timp senzația că toate aceste împrumuturi se așază foarte bine în mine. Strat peste strat mi-am crescut ființa, iar acum zăresc în sfârșit o imagine a mea completă. Fără a fi desăvârșită, imaginea mă mulțumește. Oamenii din jurul meu m-au ajutat să mă accept. Un cineva foarte apreciat de mine, aproape un cineva guru, m-a zis că trebuie să-mi permit să fiu eu, să mă iubesc foarte mult și să-mi aliniez gândul cu vorba și cu fapta.
Din răsputeri încerc să fac asta, să spun ce gândesc, să fac ce grăiesc. Mărturisesc că minciuna e mai ușoară, dar nu are satisfacții, ceea ce încerc eu să fac, aduce atât de multe satisfacții.
Mi-e bine să fiu eu printre atâția tu de la care am împrumutat, căci toți acești tu s-au dus la sinele meu, eul a rămas același centru suveran al conștiinței mele.
Eu sunt tu, dar tu nu ești eu, eu am devenit, tu ai rămas tu în mine.
Exist pe blog. Aș vrea să fiu
De 5 ani mâzgălesc, descriu, devin, povestesc, mă confesez pe blog. În toate aceste verbe, ființa mea.
Atitudinea teatrală nu am luat-o în seamă. Fiind o ființă care mereu devine, care mereu scormonește, care caută obsesiv esența vieții, am considerat că efectele de teatru ce se desprind uneori de pe blog sunt firești.
E firesc să mă contrazic, să revin asupra unor păreri, să mă schimb. Să mă ferească Dumnezeu de suficiență.
Cu blogul, am cunoscut diverși oameni, mi-am făcut prieteni, am căpătat pizmași. Cu unii am trecut dincolo de rețeaua informatică. Am băut o ceașcă de cafea sorbindu-ne din priviri.
Am crezut eu. Mi-am dat seama apoi că ne-am căutat. Într-o prezență fizică, ochii căutau amprenta echipamentului nostru de pe calculator.
Te duci la întâlnire cu impresia unei reîntâlniri cu un vechi prieten. Saluți, zâmbești, te scuzi cu prezența în spatele unui gest, poate comanzi ceva, poate privești ceva pe geam.
Jena aceasta psihică m-a pus pe gânduri, pur și simplu am năpustit pe gândurile și simțirile mele.
M-am certat că am fost atât de nepăsătoare. A fi și a exista nu înseamnă același lucru. Exist pe blog, dar sunt la o ceașcă de cafea. Acolo este voce, mișcare convulsivă, vocabular laic, izbucniri, reacții.
Acolo sunt altcineva fără să încetez să exist.
Îmi dau seama de nepotrivire, dar eu nu m-am suspectat niciodată de grandilocvență pe blog. Eu cred că sunt și pe blog, un eu atent, pretențios, manierat. Am dat ocazii să se dea cu pietre în mine, am dat ocazii să fiu compătimită, am dat ocazii să fiu admirată, cu toate acestea, exist pe blog.
Știu.
Îmi pare rău. Aș vrea să fiu.
