Am acestă rubrică cu Zice Dunia. Ei bine, simt că nu mai am ce să transmit. Blogul ăsta e infectat de eu, de amor propriu și individualism. Am căutat individualismul, dar parcă mi s-a luat și de el.
Sunt oarecum pierdută și de subiect, eu fiind subiectul, și de obiect, toate obiectele din jur de care sunt dependentă parcă se uită ostil la mine. Mda, obiectele nu se uita, dar privesc uneori dulapul meu de haine care dă pe afară ca un stomac despicat, și mă întorc pufăind.
Mamanu meu obișnuiește să pufăie când ceva nu-i convine. Detest acel pufăit, iar eu azi pufăi.
Mă gândeam zilele trecute la acest Zice Dunia. Voiam să scriu ceva despre cât de ușor ajungem fără importanță, fără valoare în ochii noștri. Renunțăm la noi pentru ceilalți.
Nu pot să merg îmbrăcată așa.
Nu pot să mai port acei pantofi.
Nu pot să merg nevopsită.
Ne impunem nouă unele măsuri de purtare pentru părerea celorlalți. O părere de cinci minute, iar aceste minute dictează unui fel de a fi. Despre asta am formulat și reformulat la mine în cap.
Legam această observație de punctele de cotitură ale copiilor. Am o carte, Puncte de cotitură de la trei la șase ani. Dezvoltarea emoțională și comportamentală a copilului tău.
Se vorbește de aceste puncte în viața copilului, dar în viața adultului!? Eu trăiesc unul. Simt. Mă mișc în mine, mă reașez intelectual și sufletește. Mă schimb.
În această schimbare, legam ușurința cu care renunțăm la noi și punctele de cotitură. Încercăm atât de mult să-i învățăm pe copii despre lume când ei o trăiesc pur și simplu. Când noi încercăm să-i învățăm cum e lumea, unii dintre noi, în paralel, redescoperim nepăsarea din copilărie în fața lumii. Această nepăsare la maturitate ajută beatitudinea pe care atât de puțin o mai experimentăm.
Toate astea, sucite, răsucite în două fraze, alcătuiau o concluzie pentru Zice Dunia. În loc să zic, am reflectat puțin. Suspectez că nu prea m-am făcut înțeleasă, dar întrebările sunt binevenite.

Până la întrebări, rămân cu mine, mi-e atât de dragă propria mea tovărășie.