Un articol în care le spun oamenilor ce să facă

Acum mulți ani, prea mulți, dacă m-ar întreba cineva, am primit un telefon. O voce din altă parte și din altă lume, o să explic, mi-a propus să mă ajute cu blogul. Era vorba despre SEO și despre un buget. SEO semnifică acea altă lume. Atunci nu adoptasem social media ca stil de viață și modalitate de întreținere. Am refuzat cu aroganță. Eu nu plătesc ca să vină lumea spre mine. Îmi e ușor să-mi imaginez acum ce a gândit vocea din altă parte și din altă lume despre mine. Dar atunci mă aflam în momentul nu acum.

Refuzul își are cauza în educație. În cărți și în filme, cineva te descoperă. Cineva te sprijină. În acest scenariu, a plăti pentru renume era rușinos. Am o listă lungă cu lucrurile de care mă rușinam. Să-mi fac unghiile la salon. Să intru singură în cafenea. Să pic un examen. Așa ceva era de neconceput. Etc! Cu Freud am tăiat cam tot de pe listă.

La începutul acestui an, am hotărât să mă ajut singură cu blogul. Este vorba despre SEO și despre un buget. Ieșită de pe băncile facultății, am acceptat cu ușurință refuzurile unor reviste cărora le-am cerut să mă angajeze. Prezența mea în lume, copilul nimănui cunoscut, m-a făcut să înțeleg. Eu sunt nimeni. Revistele plătesc pe cineva. M-am apucat să scriu pe blog. M-au depășit în faimă zeci de bloggeri fără pasiune pentru scris, fără un fel de a fi interesant și curios, fără o cultură redutabilă. Dar. Unii aveau SEO. Alții aveau nume și SEO. Andreea Raicu e blogger.

Pentru SEO, mi s-au cerut cele mai citite articole ale mele. Un articol a strâns 8.800 de cititori într-o zi. 8.800 reprezintă vârful meu. Ce am scris în acel articol? Ce am scris în celelate articole care s-au apropiat de 8.800? M-am plâns, am criticat sau le-am spus oamenilor ce să facă. M-am plâns că mi-a murit nepoata. M-am lamentat la despărțire. Am criticat persoanele grase, femeile măcelărite de bisturiu, atitudini și comportamente ale cetățenilor primitivi. Le-am sugerat bărbaților cum să se poarte cu femeile. Am făcut să se nască în mintea femeilor îndoieli. Am notat sentințe despre îngrijirea copiilor. Oamenii au venit spre mine. Unii. Toate aceste subiecte au adus trafic.

Dilema mea actuală constă în existență și conștiință. Dacă scot cuvintele cheie din cele mai citite articole, îmi asigur existența. Dacă scot cuvintele cheie din articolele preferate, îmi confirm conștiința. Cei de la SEO nu-mi înțeleg ezitarea. Nu dorești trafic? Adevărul e că nu-mi doresc o direcție sau alta. Scopul meu este să le combin. Combinația dezvăluie o persoană autentică. O direcția, una singură, demonstrează neautenticitatea.

Mă plâng. Critic. Le spun oamenilor ce să facă. Sunt eu. Povestesc cărți. Notez impresii de la teatru. Fantazez. Sunt eu. Sunt și sunt.

A le spune oamenilor ce să facă mă încântă și mă îngrozește în același timp. Rostesc ce gândesc. Asta e incredibil! Să-mi asum aplicabilitatea influenței mă dezechilibrează ușor, dar o să risc. Și asta sunt eu. Să-mi bag nasul. Să scormonesc. Să chestionez. Să pretind de la oameni mai mult. Chiar azi mi-am amintit de un prieten cu care am mers la liceu ca să-și ia bacalaureatul. Eu terminasem masterul, iar el nu-și luase bac-ul. L-a luat. Ultima dată când am vorbit îl băteam la cap să înceapă niște cursuri de maiștri. Dacă l-aș întâlni, nu m-aș pierde în întrebări zadarnice. Abordarea ar fi directă. Ai făcut sau nu ai făcut școala de maiștri? Aș fi dezamăgită dacă nu. Aș trăi cu asta, dar trăiesc bătând oamenii la cap să fie mai mult decât o simplă prezență.

Un cuvânt cheie pentru SEO: băgăcioasă. Desprins din: enervantă.

Foto: Zenobia Lazarovici

Așa râd eu, ce vreți de la mine?! Țoapa lui Andrei Pleșu

Afară încearcă să ningă. O vreme scremută, aș putea zice. Înăuntru am pus o oală pe foc. Topesc mierea. Motan e indecis. Să doarmă lipit de mine sau puțin mai încolo. Să fac youtube. Ăsta e viitorul. Cine mai citește? Același din totdeauna, cititorul. E un rol. Eu îl joc din școala primară. Nu m-am plictisit.

Săptămânal primesc propuneri și sugestii. Să mă deplasez spre imagine. Chipul mă ajută. Mulțumesc. M-am îndoit un scurt moment de frumusețea mea. Asta se întâmpla în liceu când m-am tuns scurt. Teribil! Am plâns fără încetare ore întregi. Părul a crescut la loc. Coama atrage privirile ambelor sexe. Să o las mai moale cu scrisul. Să vorbesc. Și zâmbetul îmi e de folos. De acord.

Scriu de când mă știu. De la prima compunere nu m-am mai oprit. Cum? De la prost, la fălos, cu idei, cu exprimare bombastică, dar mereu originală. Am răsfoit niște lucrări din facultate. Pare că autenticitatea m-a caracterizat de timpuriu. Nu pot spune același lucru despre stil. Particularitățile le deprinzi. La fel ca feminitatea, eleganța, manierele, ați înțeles ideea.

Youtube-ul ține de adaptabilitate și actualizare. Trăiesc în funcție de. Cred în. Dar. Adevărat, filmele răspund nevoilor omului rapid. Filmele nu răspund felului meu de a fi. Similar cu stoparea râsului. Nu mai râde, Dunia, mă faci de râs! Râd zgomotos. În metrou, la Roma, era să fiu pocnită. O româncă vorbea și râdea lipsită de inhibiții. Țoapa lui Andrei Pleșu, dacă a citit cineva articolul. Așadar, definesc țoapa de când eram copil. Unii au încercat să mă oprească. M-am folosit de exemplul cu râsul pentru a argumenta. Nu mă plâng. Când cineva nu-ți permite să te exprimi conform felului de a fi, ar fi indicat să porți o conversație sau să o lași baltă. Aproape nimeni nu o face. Eu am încercat ani de zile să râd mai încet. Nu fără a lupta. Așa râd eu, ce vreți de la mine?! Azi râd și ignor orice atenționare din partea oricui. Azi am 36 de ani.

Nu refuz youtube-ul. Procedez ca o mamă. Îl las deoparte pe nu. Mai discutăm despre. Îmi place să scriu. Sunt eu în această acțiune de a scrie. Nu-mi place să fac haine. Ne aflăm la început de an. Am amânat agenda pentru 2020. Mă încântă să dăruiesc cărți cu Tricoul Inteligent. Am satisfacții depline în urma unor evenimente ca acela din 26 octombrie unde am celebrat-o pe Virginia Woolf. Partea în care se face voia mea, modelul hainelor, îmi schimonosește puțin chipul frumos. V-am îmbrăcat deja cu preferințele mele vestimentare: tricoul alb, tricoul negru, rochia dreaptă, lălâie sau halat. Din arhiva personală mai pot scoate doar un model de rochie purtată de bunică mea prin casă: o sigură piesă, bluză și poale, cu nasturi. Dacă aș reda fidel, atunci nasturii ar fi roz.

Nu-mi place să acopăr trupul femeii. Să-l acopăr pe al meu mă bucură. Îmi place să scutur mințile, pe ale mele și pe ale dumneavoastră deopotrivă. Haina e un pretext să ajung cu literatura la cât mai multe femei. Din buget, să cresc site-ul, să achiziționez o casă de marcat, să particip la târguri în București, să mă fotografieze Bogdan Mosorescu. Ședințele cu el îmi mențin stima de sine. Femeia cu defecte nu cedează, nu-și abandonează planurile. O să fie bine pe acest drum.

Mama o să mă mai ajute cu ceva modele de haine. V-am zis că am avut o mamă incredibil de frumoasă, de blândă, de elegantă? Garderoba ei o să mai fabrice câteva articole. Doar să închid ochii. Dincolo, înapoia ochilor, e Mama. Oricum sunt oarbă când o privesc. Mama mea e brunetă, poartă tocuri de 12 cm, haine haute-couture, unicate din mâna Frudicăi, bunica mea, palton negru de catifea sau roșu de lână și bască franțuzească. De aici o să susțin acest an. Poate în 2021 o să lucrez cu designer, iar Dunia va fi redacție. Visez mare și nu mă opresc. Nu-mi permit, intenționez să cresc o burtă mare, iar asta îmi schimbă perspectiva, dar nu felul de a fi.

Amân youtube-ul. Merg înainte cu blogul. Să râdem înainte de toate. A fi țoapă sau a fi pur și simplu. Vedem!

Foto: Flavius Neamciuc

După Webstock. Oamenii sinceri rămân preferații mei

Trec zilele. Dacă nu mă apuc de treabă, să scriu impresiile despre Webstock, o să notez din amintire. Amintirea presupune o căutare a ceva, un apel la memorie. Aș prefera mai mult să relatez. E mai felul meu. Să fiu cât mai corectă.

Ani de zile am amânat să merg la asemenea adunări. Justificam prin articole pe blog despre nepotrivirea mea cu mediul online. Nu sunt blogger, sunt om cu blog. Ziceam. Nu sunt scriitor, dar am publicat cărți. Am făcut asta. Nu mă simt bine între bloggeri, nu mă simt bine între scriitori. Am mărturisit.

Pentru bloggeri afișam aroganță. Facultatea de Litere mi-a crescut pretențiile. Pentru scriitori descriam timiditatea. Facultatea de Litere mi-a tăiat aripile. Mereu am trăit în contradicții. Abia după ce am muncit intens la mine, la comportamentul meu, am ajuns să fiu. Iar acum sunt. Doar sunt. E suficient să spun, să afișez pentru a mă face iubită sau detestată. Din nou, trăiesc în contradicții. Doar că acum trăiesc cu ele așa cum vin.

Într-un asemenea moment mi-am făcut prezența la o conferință Webstock. O oră mai târziu deja regretam că nu am mers în anii trecuți. Părerea mea sinceră despre evenimente de genul este următoarea: O să primiți informație de acolo cât negru sub unghie. Eficiența unei conferințe constă în taină, în dialog, în conversații, în seducție, în networking. Ați văzut reacția unui câine când apare un câine necunoscut? Da, exact, se miros fix acolo unde nu o să scriu pe blog dintr-o convingere intimă că limbajul curat e fantastic de eficace și incitant. Pentru acest motiv să vă puneți în agendă un eveniment social media. Prezența vă transformă dintr-un străin într-un membru, o parte cât de mică din tot ce înseamnă sau va însemna online.

Prima concluzie: Informație puțină, dialog intens.

În prima parte a conferinței am ascultat povești. Fermecată peste măsură am fost de Cornel Amariei și Andreea Esca. Interesată m-am arătat de Zoso și Andressa. De Zoso am auzit fel și fel de invective, dar dacă nu știați, la provincie acțiunile, faptele și personalitatea unei persoane ajung deteriorate. La București se întâmplă totul, acolo sunt banii, centralizarea ne obligă la mediocritate. Nimic mai fals! Pe Andressa o citesc din 2006 când mi-am făcut eu blog, eram curioasă de persoană.

A doua concluzie: Cunoașteți persoane din online care au reușit să-și transforme blogul într-un loc de muncă.

La o sesiune unde Zoso a avut o scurtă prezentare am pus o întrebare. Fiecare cu ce-l doare. Pe mine mă afectează modalitatea de acțiune a agențiilor pe care nici măcar un contract semnat nu le determină să aplice corectitudinea. Plata la timp e ca o bubă imensă, un abces fără anestezie. Într-un scurt schimb de replici. Zoso: Ai nevoie de banii ăia? Eu: Da, de cele mai multe ori. Zoso: Rescrie textul. Eu am făcut-o și de 7 ori când a cerut clientul. M-am ridicat de pe scaun satisfăcută. Cineva mi-a răspuns țintit.
De la fiecare speaker am desprins o propoziție sau două. Firește că mă refer la aceia ascultați. S-a întâmplat și să părăsesc sala pentru o scurtă plimbare prin hotel. Ca orice persoană curioasă, dinamică și practicantă a seducției mă plictisesc uneori. Iar când nu mai reușesc să mă concentrez, să fiu prezentă, încep să mă mișc.

A treia concluzie: Puneți întrebări oricât de idioate. Puțini practică sinceritatea pe scenă, nu e diplomatic și avantajos. Unul dintre ei este Chinezu, iar unde vorbește el, eu ascult. Oamenii sinceri rămân preferații mei.

O să rămân la aceste 3 concluzii. O să mai divulg un singur lucru. Noul trend în lumea online ține de a face bine. Așa că alegeți-vă un caz social și stoarceți tot ce puteți. Asta s-a discutat în dos, târziu în noapte cu câteva pahare de alcool consumate. Aici cine e kantian în educație s-ar putea să se revolte. Sau creștin. Eu sunt hegeliană. Mă interesează fapta bună și nu plăcerea resimțită de acela care ajută.

Recomand oricărui blogger, vlogger sau youtuber conferințe social media, conferința Webstock. E un abecedar. Îți indică literele, tu ajungi să faci propoziții. Vizibilitatea vă ține în haită. Nimeni nu a avut nimic de câștigat stând la margine sau alegând situația unui străin.

Aceasta a fost experiența mea și nu uitați să râdeți înainte de toate!

Foto: Mile Sepetan

Dunia are oaspeți: Ne vedem în parc de Cornelia Iordache

Am anunțat comunitatea din jurul blogului de intenția mea de a transforma acest spațiu într-o redacție virtuală. Am zis, dar am și făcut.

Îmi place și practic acțiunea. A mă opri la a spune nu e stilul meu. Iar eu am un stil și sper să ajungă inconfundabil.

De la momentul anunțării am avut câteva întâlniri și mai multe discuții. Ce descoperire măgulitoare pentru mine! Mai multe persoane aspiră să se alăture blogului. Azi o să public un articol care nu-mi aparține. Invitata mea se numește Cornelia Iordache. Nu am intervenit deloc în text. Poftesc la cât mai multe asemenea articole și muncesc din greu pentru a crea o echipă în jurul meu. Pun punct aici. Vă las într-o companie bună. Primul cititor sunt eu. Al doilea este rugat să lase comentariu. Mulțumesc!

Cornelia Iordache, Ne vedem în parc

PROLOG

La fel ca o piața publica sau un local fără pretenții de bonton, parcul își etalează zilnic magnetismul. Forța naturii din urbe dă naștere, tam-nisam, unor întâlniri neobișnuite. Oaspeți, nu vizitatori sau trecători. Așa ne întâmpină acest amfitrion, la fel de generos cu oricine îi străbate aleile. Parcul e al tuturor.

Al jocului și forfotei celor cu vocea în formare. Vicleni naivi, ascunși de trunchiuri groase, pufnind înăbușit în pumn ca nu sunt descoperiți de camarazii lor.

Al sugarilor strânși la piepturi golașe de brațele obosite ale ocrotitoarelor lor. Multe dintre ele, privind prelung, stânjenite, pavajul.

Al celor cu apetit, ieșiți în pauza de masă. Din caserolele fierbinți, se înalță unduind, ca duhul din lampa fermecată, un abur cu iz ademenitor. Mai ales pentru gâze.

Al celor ghidați de karma, trosnindu-și tendoanele în poziții aparent dureroase. Al sportivilor asudați, cu antrenorul privat atârnat pe încheietura mâinii.

Al câinilor de pripas. Al celor sub stăpânire, scoși la întâlnirea cu zeița Libertas. Al stăpânului pe viața de câine, cu punga de gunoi dosită în buzunar.

Al celor care vor să scurteze drumul. Al celor care, fără țintă și ademeniți de mirosul materiei vegetale, se scufundă în visare.

Al artiștilor asteptând muza și, deopotriva, al actanților ambulanți.

Front pentru disputele liceenilor hotărâți să-și încheie socotelile.

Decor pentru îndrăgostitul care spune, cu glas tremurând, da. Sau, după caz, răspicat, s-a terminat.

Al celor proaspăt parfumați cu mers grăbit, pentru care energia zilei încape într-un pahar cu licoare-to-go.

Al odraslelor cărora li se luminează chipurile plăsmuind aventuri și li se împleticesc picioarele gonind spre locul de joacă. Al părintelui prăpăstios pentru care prenumele celui care tocmai s-a smuls din mâna lui, devine un leitmotiv.

Al vicioșilor lipsiți de pudoare, în căutare de plăceri lascive.

Al celor predispuși la romantism: culegătorii de trifoi, suflătorii în pufoase păpădii sau spărgătorii de semințe.

Al pensionarilor grupați pe teme de discuție, așteptând încruntați să se ivească de undeva un bob de scandal. Doar-doar le-o mai tăia din apăsare.

Al oamenilor străzii care, după ce au ciupit din coșurile de gunoi câte ceva, se lungesc pe bănci, cu brațele îndoite sub perne improvizate.

Al lui și al ei. Al lor. Al tuturor.

Pe curând, în parc!

Foto: Adrian Oncu

Blogul este pâinea mea: 10 ani

În 23 septembrie 2017 am împlinit 10 ani de la primul text publicat pe blog. Un debut sub influența lui Fernando Pessoa, numai ce-l descoperisem. Sâmbătă am dat o petrecere aniversară. În grădina de la Casa cu iederă, sediul Apiarium, am avut invitați după chip și asemănare, dar mai ales oameni care au ajuns în viața mea datorită blogului.

Textul acesta nu va fi despre ce am devenit eu. Arhiva blogului, pentru curioși, rămâne disponibilă pentru o răsfoire. O să-mi dezvălui planul de viitor. Cu adevărat am doar prezentul, iar Acum dețin o direcție. Cam asta e viața fiecăruia dintre noi: ce direcție alegem și ce anume slujim: frumosul sau urâtul cu multiplele lor percepții și perspective.

Intenționez să transform blogul într-o redacție. Mă aflu în căutarea unei echipe. Poate, dar nu sunt sigură, aș prefera studenți. Tineri de la Psihologie, Istorie, Medicină, Arte care să reprezinte, alături de mine, o alternativă pentru resursele actuale din Educație.

La petrecere am afirmat că mi-aș dori să ies la pensie de la locul acesta de muncă, blogul, dar am stat și m-am gândit puțin. Am reevaluat. Renunț la pensie, vreau să mor aici. Blogul este pâinea mea.

Mai am nevoie de sare. Echipa mă va duce acolo.

Înainte de a pune punct, aș vrea să mulțumesc, fără să numesc pe cineva anume, celor care m-au sprijinit și au avut încredere în mine. Uneori m-am simțit apreciată și acceptată, necesități psihologice care mențin ființa umană pe vertical.

Vă mulțumesc!

Zice Dunia

O să încep anul cu Zice Dunia.

Anunț că o să urmeze două concursuri. Unul va fi pentru campania #poartaocarte, iar celălalt pentru Tricoul Inteligent.

Cine dorește să câștige o carte sau un tricou, să se pregătească. O să am niște cereri.

Revin. Va urma…

În sfârșit sunt un copil fericit

14918747_1346008348742649_327844323155084116_oAm primit indirect o invitație. Are Criastian Manafu pe blog un text despre Puterea blogului. Imediat mi-a atras atenția. Cel mai mult mi-a atras atenția pauza de după virgulă. Da, mă impresionează redactarea, mai ales pe platformele astea. Unii nu consideră necesară o așezare în pagină corectă că doar ne înțelegem. Divaghez.

Invitația de care am amintit are un public țintă: posesori de blog care investesc timp, energie și resurse în jurnalele lor online. Cum au evoluat de când s-au lansat în blogging.

A picat la momentul potrivit pentru mine. La anul împlinesc și eu 10 ani de blogging și m-am gândit adesea la cum ar fi fost viața mea dacă în 2007 nu descopeream acestă formă de exprimare. Știți care e prima întrebare pe care mi-o adresez? Aș mai fi scris? Dunia, ai mai fi scris?

În primul rând Dunia nu ar fi existat. Ar fi rămas între filele romanului lui Dostoievski, o altă figură tragică a literaturii ruse. În al doilea rând, privind în urmă, poate nu aș mai fi scris niciodată. Am abandonat în facultate de frică și rușine. Am crescut cu lecturi din Balzac, Hugo, Dumas, Romain Rolland, Dostoievski, Tolstoi. Cum să mă apropii eu cu scrisul de autoritățile de mai sus?

În 2007, un foarte drag prieten care îmi cunoștea boala scrisului, mi-a zis: Paulina dragă, ți-am făcut un cont pe wordpress. Ți-am adăugat și niște bloggeri ca să-i citești, să vezi despre ce e vorba. Trecem peste ochii mei bulbucați de holbare, dar nu aveam habar despre ce vorbea. WordPress? Bloggeri?

Astfel am ajuns să mâzgălesc. Primii ani am mâzgălit, deși la orice text se observă încercarea de a scrie frumos, de a impresiona, de a mă ridica acolo unde au fost alții. Încet, încet, prin exercițiul de scris, am început să fiu curioasă exclusiv de mine, de mintea mea, de putințele mele. Am câștigat un concurs la Iași în urma căruia am publicat o carte.

Prima realizare concretă a blogului, am publicat.

Separat, vă mărturisesc că nu-mi place să vorbesc despre ceea ce am publicat.

De aici s-au întâmplat multe. Oamenii și-au schimbat atitudinea în prezența mea. Unii au îndrăznit chiar să-mi spună pe față. Eu am realizat însă că am mari probleme cu stima de sine. De fapt nu o aveam deloc. M-am îndreptat spre literatura de specialitate și l-am descoperit pe Freud. Cu Freud am devenit capabilă să privesc în mine. Să privesc în mine nu e o expresie patetică folosită cu scopul de a atrage atenția. Chiar am înfăptuit ce am notat mai sus.

Lent, cu pași mărunți, imperceptibili, am mutat tot în mine. Am cunoscut diverse persoane datorită blogului. Îl amintesc aici pe Dan care mi-a atras atenția asupra acuzativului. Nu-l foloseam. M-am corectat. Am luat la puricat blogul și, cred eu, am corectat fiecare text în parte.

Într-o zi am primit o invitație de la Romina Faur pentru campania ei #sieusustinverdepentrubiciclete. E un punct de referință aici. Când a intrat Romina în viața mea se traduce cu artistul și-a găsit punctul de sprijin. M-a ajutat mult la atitudine. Datorită ei pot să-mi recunosc meseria: blogger-scriitor. Blogul este locul meu de muncă. Da, scriu acum de pe canapea într-un tricou alb de bumbac și Ugg-uri în picioare, dar ăsta e locul meu de muncă oricât mi l-au anulat diverse persoane de-a lungul anilor.

A doua realizare concretă a blogului, am publicat a doua carte. Înainte de această a doua carte, în colaborare cu Lucian Popovici am scos o carte cu text și imagini, Quad între albastru și roz. Acțiunea noastră a făcut parte dintr-un proiect mai mare al Liei Pfeiffer.

Dintr-o dată timpul a accelerat, dar vă asigur că totul este o senzație când privesc în urmă. În realitate, am avut și am parte de o desfășurare lentă.

Am inițiat o campanie, #poartaocarte. Cred în puterea lecturii. Ne poate face conștienți de propria micime. Cresc șansele de a deveni lucizi.

Și am ajuns să creez Tricoul Inteligent. Tricoul, bumbac imprimat cu literatură prețioasă, a venit să mă sprijine financiar. Consider că nu am dedicat timp și energie blogului, socotesc că am devenit blogul.

Eu sunt blogul. Aș fi fost cu totul o altă persoană fără el și îndrăznesc să afirm că una mult mai săraca intelectual. Am crescut enorm cu el. În prezent e cu putință să-mi fie drag de mine și nu rușine. Vă jur că este cea mai mare realizare a mea. Probabil și a multor altor copii crescuți în familii oltenești unde se face educație prin critică și umilință.

Freud mi-a arătat că niciodată nu e târziu să ai o copilărie fericită. În sfârșit sunt un copil fericit.

Pentru dumneavostră, povestea mea, Dunia Paula, blogger-scriitor cu dorința de a câștiga în viitor premiul Nobel.

Notă:

«Încă de la lansare, sub sloganul ”Pentru cei puternici”, Stalinskaya Vodka este alături de cei care care au curajul să riște pentru a transforma orice încercare într-o victorie, de cei al căror succes este alimentat de tăria de caracter. Anul acesta, Stalinskaya a împlinit 20 de ani.»

Totul trebuie să aibă astăzi o poveste

13689457_519209234946199_1076481811_nDe vineri, în urma unui interviu publicat de Ioana Vighi pe Hyperliteratura, am ajuns și eu subiect.

Pornind de la întrebarea ei:
Care e povestea tricoului inteligent, cum a luat naștere?

Și răspunsul meu: Totul trebuie să aibă astăzi o poveste. Îmi pare că ţine mai mult de marketing şi mai puţin de suflet. Un răspuns standard, Tricoul Inteligent a luat naştere dintr-un vis.
Nu. Când eram mică visam să devin taxatoare pe autobuz. Azi nici nu mai există aşa ceva. Ultima taxatoare întâlnită a fost la Amsterdam şi m-am mirat.
Tricoul Inteligent s-a concretizat în urma muncii depuse ani de zile pe blog. Scriu de nouă ani şi m-am străduit, după chip şi asemănare, să promovez cultura. Tricoul a fost o consecinţă a activităţii blogului.

Ioana a depus toate eforturile și m-a transformat în subiect. M-a livrat sub forma unei povești. Pentru cei cu o nepotolită dorință de cunoaștere, puteți să citiți articolul întreg și pe îndelete aici.

Mulțumesc și recunosc că mă perpelesc de la răsfăț.

Zice Dunia

IMG_9765c-w[1]În urma relecturării cărţii lui Milena Dragicevic-Sesic şi Branimir Stojkovic, Cultura management, mediere, marketing mi-e clar ce doresc de la blog.

Blogul dunia.ro trebuie să fie un focar de viaţă culturală în mediul online, să orienteze şi să influenţeze prin conţinutul său viaţa cotidiană.

Mulţumesc.

McBlog: Vă mulțumim că ați citit la noi. Vă mai așteptăm

FLVN9243La o masă întinsă, într-un pub timișorean întors cu spatele la soare, după două pahare de vin băute pe îndelete, cineva mi-a mărturisit că nu obișnuia să citească bloguri.

Am râs și am rostit înaintea gândului: nici nu prea ai ce să citești.

A doua zi mi-am analizat răspunsul, dar mai ales reacția. Nu am stat pe gânduri, nu m-a oprit faptul că dețin un blog, am fost sinceră și am vomitat replica.

De ce am luat o asemenea atitudine? De ce nu m-a oprit dunia.ro?

Pentru că eu știu dubla semnificație a blogurilor sau a blogului personal cel puțin. Să vă povestesc un episod din viața mea de studentă la Litere. Am părăsit facultatea la amiază și mă îndreptam cu o colegă spre camerele de la cămin. În două zile urma un examen la literatură și bibliografia obligatorie ne anula multe activități bahice în sesiune. Dialogând despre restul cărților rămase necitite și timpul scurt până la examen, colega mi-a spus soluția ei: rezumatul de pe internet.

Am plecat ochii cu dezamăgire. Nu m-a decepționat colega, ci studenta de la Litere. Fiecare specializare te obligă la responsabilitate. Cu un rezumat nu poți da socoteală nimănui. O carte citită te legitimează să stai în picioare și să vorbești.

Fragmentul acesta de la facultate o să-l aplic la bloguri acum. Unii au reușit să-și transforme blogul în loc de muncă. Bravo lor, îi invidiez, eu nu am reușit și scriu de 9 ani. Pentru a trăi de pe urma blogului, ai nevoie de nemernicul și nesuferitul trafic.

Am înțeles și eu asta, dar întotdeauna m-a interesat cititorul, calitatea lui, mai puțin numărul. V-am povestit despre colega mea și rezumatul de pe net. Similar, mulți cititori de bloguri sunt niște leneși. Mă refer la capacitate intelectuală, disponibilitate sufletească, gestionarea priorităților?

Da. Mă refer la toate.

Mulți cititori de bloguri nu verifică sursa. Urmăresc o informație alcătuită din bucate puține, iar un blog, comparat cu un meniu, rar sare de aperitiv. Notă: aperitivul reprezintă alcoolul, nu gustarea rece.

Sursa este esențială. Nu și pentru cei din spatele blogurilor dacă urmăresc numărul de cititori.

Societatea în care trăim, ritmul impus, ne țin nervii în permanență excitați. Stăm atât de prost la capitolul odihnă încât am ajuns să căutăm relaxarea in extraordinarele festivaluri cu muzică electronică care extenuează nervii.

Fără suficiente ore într-o zi, o carte pare risipă de timp. A devenit risipă un volum de 200 de pagini. Un blog vine cu o foaie A4 și îți povestește cele 200 de pagini. Simțim că am câștigat, că am păcălit, dar nu avem un pe cine am păcălit?

Mai aduc în discuție comoditatea. Ține de confort psihic și fizic să ai impresia că știi. Rămâne un efect în conștiință după ce parcurgi un text pe un blog: cunosc subiectul.

Nu. Nu cunoașteți subiectul. Întotdeauna trebuie să vă întrebați despre motive. De ce au scris bloggerii ce au scris? Cu ce scop?

Intențiile rămân separate de fapte.

Aș mai sta de vorbă despre, dar noi, bloggerii, păstrăm succintul ca atu. Treceți pe la noi ca la McDrive.

Vă mulțumim că ați citit la noi. Vă mai așteptăm.

Foto: Flavius Neamciuc

Ținută: Atelier Bobar