Blog infectat de eu

Am acestă rubrică cu Zice Dunia. Ei bine, simt că nu mai am ce să transmit. Blogul ăsta e infectat de eu, de amor propriu și individualism. Am căutat individualismul, dar parcă mi s-a luat și de el.
Sunt oarecum pierdută și de subiect, eu fiind subiectul, și de obiect, toate obiectele din jur de care sunt dependentă parcă se uită ostil la mine. Mda, obiectele nu se uita, dar privesc uneori dulapul meu de haine care dă pe afară ca un stomac despicat, și mă întorc pufăind.
Mamanu meu obișnuiește să pufăie când ceva nu-i convine. Detest acel pufăit, iar eu azi pufăi.
Mă gândeam zilele trecute la acest Zice Dunia. Voiam să scriu ceva despre cât de ușor ajungem fără importanță, fără valoare în ochii noștri. Renunțăm la noi pentru ceilalți.
Nu pot să merg îmbrăcată așa.
Nu pot să mai port acei pantofi.
Nu pot să merg nevopsită.
Ne impunem nouă unele măsuri de purtare pentru părerea celorlalți. O părere de cinci minute, iar aceste minute dictează unui fel de a fi. Despre asta am formulat și reformulat la mine în cap.
Legam această observație de punctele de cotitură ale copiilor. Am o carte, Puncte de cotitură de la trei la șase ani. Dezvoltarea emoțională și comportamentală a copilului tău.
Se vorbește de aceste puncte în viața copilului, dar în viața adultului!? Eu trăiesc unul. Simt. Mă mișc în mine, mă reașez intelectual și sufletește. Mă schimb.
În această schimbare, legam ușurința cu care renunțăm la noi și punctele de cotitură. Încercăm atât de mult să-i învățăm pe copii despre lume când ei o trăiesc pur și simplu. Când noi încercăm să-i învățăm cum e lumea, unii dintre noi, în paralel, redescoperim nepăsarea din copilărie în fața lumii. Această nepăsare la maturitate ajută beatitudinea pe care atât de puțin o mai experimentăm.
Toate astea, sucite, răsucite în două fraze, alcătuiau o concluzie pentru Zice Dunia. În loc să zic, am reflectat puțin. Suspectez că nu prea m-am făcut înțeleasă, dar întrebările sunt binevenite.

Până la întrebări, rămân cu mine, mi-e atât de dragă propria mea tovărășie.

Curs de filozofie povestită VII

Azi o să plictisesc sau o să încânt publicul acestui blog. Aveam de gând să scriu despre tocuri, care au stricat, prin centimetri, eleganța feminină și despre telefoanele mobile care au mătrășit magia iubirii.
Mă răzgândii.
O să reiau cursul de filozofie povestită, deoarece a trecut ceva vreme de la ultimul.
Am pus un punct Evului Mediu și am rămas în promisiunea Renașterii.

Renașterea

A adus o nouă imagine a omului, s-a dezvoltat o credință în valoarea omului, în Evul Mediu s-a subliniat natura păcătoasă a omului.

O personalitatea a Renașterii este Marsilio Ficino (1433-1499)
Cine nu cunoaște următoarea frază?
Cunoaște-te pe tine însăți, o, stirpe divină în veșminte omenești.

Un alt nume important, Giovanni Pico della Mirandola (1463-1494) care este autorul operei Panegiric la demnitate omului.

panegiric= laudă, elogiu

Dacă în Evul Mediu punctul de pornire era Dumnezeu, în Renaștere punctul de pornire a devenit omul.

O nouă renaștere după filozofii greci. (mergeți la cursurile despre Antichitate și reluați cele câteva rânduri despre Socrate, Platon și Aristotel)

Umanismul Renașterii a fost pătruns de spiritul individualismului, o venerare a geniului. Omul a îndrăznit să fie din nou el însușiși să nu se rușineze de nimic. Dumnezeu l-a creat pe om și de dragul omului însuși.

Țelul omului- să depășească toate granițele.

În Antichitate omul trebuia să dea dovadă de liniște sufletească, de măsură, de stăpânire de sine. În Evul Mediu, Roma a decăzut și la 1417 vechiul oraș cu o populație de 1 milion de oameni mai avea doar 17 000 de locuitori.

Umanismul renascentist și-a propus să reconstruiască Roma. S-a ridicat Catedrala Sfântul Petru peste mormântul Apostolului Petru.
În timpul Renașterii a înflorit însă și antiumanismul ( procese ale vrăjitoarelor, ruguri pe care erau arși de vii oamenii).

Renașterea a dezvoltat și o nouă metodă științifică, cercetarea Naturii prin simțurile proprii ale omului.
Cercetarea Naturii trebuie să se întemeieze pe observație, pe trăire, pe experiență (metoda empirică).

Măsoară ceea ce este măsurabil, iar ceea ce nu este măsurabil, fă în așa fel ca să poată fi măsurat. Galileo Galilei

Natura a devenit ceva ce poate fi exploatat.

Știința este puterea. Bacon.

În Evul Mediu nimeni nu a pus la îndoială că pământul era centrul universului, concepția geocentrică despre lume (totul se învârte în jurul pământului).

În 1543 apare Despre mișcarea corpurilor cerești a lui Copernic.

Aici întrerup acest curs, începe să devină foarte greu, mai ales pentru filologii mei.

Va urma…