Zice Dunia. Există în România o mentalitate a binelui comun?

În graba mea de a termina niște cărți înainte de marea dezumflare din martie, m-am pierdut în umbrele politicului. Ies la lumină de la mirosul de chec la cuptor sau cu gustarea pe îndelete a unui castron cu salată. Atunci fac asocieri. M-am pomenit comparând atitudinea poporului român față de vaccinare cu atitudinea mamelor care-și cresc pruncii cu accent pe drepturi. Individul român s-a trezit cu drepturi. Copilul s-a trezit cu drepturi. Eu mă întreb care ne sunt responsabilitățile și datoriile?

După revoluție, statul nostru mic a fost acaparat de individualism și interes propriu. Generațiile ultime de copii au drepturi cu duiumul, dar le lipsesc limitele și regulile. Cu fiecare pagină din Diplomația lui Kissinger și din Mari gânditori politici, mă întreb dacă românul cel educat s-ar angaja în acțiuni dedicate binelui comun?

Există în România o mentalitate a binelui comun? Mă întreb. Vă întreb.

Eu aș răspunde cu nu. Nu există o mentalitate a binelui comun.

Foto: Bogdan Mosorescu

Toți îl purtăm în noi pe Nicolae Ceaușescu, copilul sărac de la marginea marginii care nu se poate opri din a ridica monumente pentru sine

Ca să vă spun sincer, nu-mi amintesc cum anume arăta valiza cu care am venit la Timișoara la facultate. Lipsa unei amintiri îmi răpește o introducere patetică atractivă. Probabil ceva folosit anterior de soră mea sau ceva împrumutat. În familia noastră condițiile de viață ne-au dictat să adoptăm un spirit utilitar.

Îmi amintesc însă plasa de rafie pentru pachetul cu mâncare. Din 2002 până în 2006 am cărat cu nemiluita la plase de rafie. Niciodată nu mi-a împachetat mama praz. Am descoperit în Banat că oltenii consumă praz. M-am simțit specială prin faptul că familia mea rar a savurat la o masă praz. Nu m-am mai simțit specială când mi s-a răcnit în față că în Oltenia nu se gândește.

Din 2002 m-am născut a doua oară cu o identitate teritorială. Mintea și comportamentul meu s-au redus la un anumit teritoriu, Oltenia. Am acceptat rapid și tacit faptul că sunt olteancă. Profesorii respectați de mine de la universitate n-au menționat în nici o împrejurare originile mele. Așa am concluzionat că oamenii inteligenți nu judecă făcând apel de conformism intelectual. Cei puțini m-au salvat de teroarea majorității.

În ani m-am obișnuit cu purtări. Am citit studii despre intoleranța bănățenilor. M-am întărit prin detașare. Mi-am văzut interesul. Interesul a fost unul singur: să învăț. Am venit la Timișoara să învăț. Am venit pentru o instituție, nu pentru un oraș.

Recent am citit despre The Federalist Paper. The Federalis Paper constituie o colecție de 85 de coloane de ziar. Cei trei autori – Alexander Hamilton, James Madison și John Jay – au folosit pseudonimul Publius pentru a aduce argumente și a convinge cetățenii Americii să adopte o Constituție complet nouă. Asta se întâmpla în secolul XVIII. Niște oameni s-au ridicat deasupra mentalității și obișnuinței, și au propus ca toate statele Americii să funcționeze împreună pentru un scop comun mai important.
Discuțiile au redefinit republica. L-au reluat pe Aristotel, au reluat marii gânditori politici. Au argumentat că o confederație instabilă de 13 state suverane nu putea să se apere în mod adecvat împotriva unui atac străin sau a unei invazii. Oh, s-au discutat multe. O să mă opresc aici. Pentru că aici e un punct nevralgic în identitatea mea de olteancă.

Cum mi-au auzit urechile că ungurii din România cer suveranitate, la fel mi-au auzit de suveranitatea Banatului. Banatul suportă financiar regiunile sărace ale României, Oltenia și Moldova. Românii, în istoria lor, s-au apărat. N-au cucerit. N-au invadat. Un teritoriu imens ca America, prin reprezentanții de seamă, a înțeles în secolul XVIII că scopul comun e mai important. Un teritoriu mic ca România, nu înțelege în secolul XXI că invidia reprezintă principala cauză a facțiunilor. Facțiunile urmăresc interesul propriu și sunt dăunătoare.

O să mă opresc. Câte nu ar mai fi de notat, de discutat, de argumentat! Puteți citi despre The Federal Paper și puteți să lăsați deoparte delirul națiunii. Interesul propriu este benefic ca parte a binelui comun. Comportamentul românilor amintește și în prezent de un copil sărac, marginalizat, derutat și flământ. Într-un fel, toți îl purtăm în noi pe Nicolae Ceaușescu, copilul sărac de la marginea marginii care nu se poate opri din a ridica monumente pentru sine.

Poate copiii noștri, poate Mara mea o să dovedească demnitate. Momentan consumăm și alegem confortul personal.

Foto: Bogdan Mosorescu

Caracteristici mentale comune ale românilor. Avem maniere? Așa și așa. Avem tendințe de găinari

E o zi potrivită azi să mai povestim despre politică și istorie. S-au împlinit 31 de ani de la revoluție. De dimineață am ascultat cu Mara la radio o știre despre revoluție și i-am atras atenția. Ascultă! De ce am făcut asta? Mi-e clar că în lumea ei nu mai încape nimic altceva în afară de serbarea de mâine, dar consider că e rolul meu de părinte să dau mai departe cunoștințe despre realități și cum s-au reflectat ele.

Dacă las deoparte și ziua de 16 decembrie, atunci m-a cam speriat traficul de pe blog de la ultimele articole. Prea mulți, ba chiar v-ați angajat în dialog. Să vă potolesc cu un articol desprins din Mari gânditori politici. În dimineața asta am savurat ceaiul cu Montesquieu. Vă redau esențialul din scrierile lui. Montesquieu a teoretizat despre separarea și echilibrul puterilor. Adică o separare strictă între legislativ, executiv și judiciar. A condamnat sclavia în orice formă. Cuvintele lui: Niciunul din cei care apără sclavia datorită utilității sale nu va voi să se tragă la sorți pentru a stabili cine ar trebui să formeze partea poporului care va fi liberă și cine pe aceea care va fi în stare de sclavie.

După 200 de pagini din Mari gânditori politici, după 300 de pagini din Diplomația lui Kissinger, și în special după capitolul despre Montesquieu, par să am un moment de claritate. Ca la puzzle când ai așezat marginile și începi în sfârșit să zărești vag imaginea de ansamblu. Pentru că zăresc vag. Nu mă hazardez cu o nouă convingere, dar m-am întărit cu fixarea unor informații.

De când mi-am vârât nasul în istorie și politică, zilele naționale ale statelor mici îmi revin ca o petrecere nemeritată pentru marile puteri ale lumii. Nu știu exact a cui strategie ne umple de mândrie ca români la 1 decembrie. Interesul Angliei, Germaniei, Rusiei sau Americii? Despre revoluția din 1989, indiferent de jocurile politice, am sentimente mai binevoitoare. Poporul a scăpat de teamă. De la teama pentru viață, la teama pentru proprietatea privată, la teama de vecin sau chiar de un membru al familiei, ne-am eliberat.

Fără să urmăresc constant viața politică a României, din tot ce am citit, m-am pricopsit cu părerea fermă că oamenii politici actuali ai României nu au habar și nu vor să aibă habar despre structura mentală specifică a poporului. Societatea noastră politică s-a ridicat în timp din părți ale altor societăți politice. Nu e ca atunci când copilul cel mic poartă hainele fratelui mai mare. Nu. Este ca atunci când părinții pretind de la un copil același comportament ca al fratelui inteligent și prevăzător.

Anglia și Franța au secole de cizelare a instinctelor înaintea noastră. Anglia, monarhie cu accent pe onoare, și-a finisat cu minuozitate barbarismele prin dezvoltarea industriei și comerțului. Au deprins în timp că binele comun și interesul particular nu se despart, se îmbină.

Ceva atât de simplu (binele comun și interesul particular) pare străin conducătorilor noștri. Conducătorii își tratează poporul fără să încerce să-i înțeleagă condițiile de viață. Ce au făcut românii de-a lungul timpului? Ce au făcut dacii, ce au făcut primii locuitori ai acestor locuri? În primul rând s-au apărat. Românul prima dată învață să se apere. Urmează compromisul. Supraviețuim cu viclenia. Conviețuim cu o atitudine umilă. Românii n-au invadat, n-au cucerit, nu și-au dezvoltat industria. Românii, prin poziția geografică, au stabilit măreția Austriei sau Rusiei, și au luat parte la un echilibru al puterilor dictat de Anglia sau America.

Îmi pare rău că mândria unora nu acceptă realitatea acestui pământ. Fix ca acele femei grase și urâte care își fabrică din iluzii reprezentări de femei fatale. Clasa politică ar trebui să urmărească acele caracteristici mentale comune ale poporului. Să țină seama de teritoriu, climă, religie, trecut, comportament, maniere. Avem maniere? Așa și așa. Avem tendințe de găinari. Găinarii mereu își urmăresc interesul propriu indiferent de consecințe.

A permite românilor să-și vadă de interesul propriu pe drumuri lăturalnice nu o să schimbe cu nimic viitorul acestei țări. Ne eliberăm tot mai mulți de capcana naționalismului. Politica s-a ridicat din drepturile naturale. E dreptul natural al fiecărui individ la o viață decentă.

România nu asigură o viață decentă locuitorilor ei majoritari găinari întreținuți cu ochii închiși ai justiției.

Am scos ditamai textul după lectura capitolului despre Montesquieu.

Foto: Bogdan Mosorescu