Timișoara Fashion Week. Andreea Manea și Pif Stephano, ei reprezintă speranța asemenea nou-născuților

Timișoara, ca oraș din România, etalează condiții de viață decente. Dacă o iei la pas pe străzi, nu te apasă resturile unei arhitecturi comuniste. Poziția geografică a ușurat această bucată de pământ de prostul gust întâlnit în orașele mici. Plânge sufletul românului când traversează sau vizitează orașe ca Petroșani. Mobilierul stradal și locurile de muncă marchează atitudinea locuitorilor. La Timișoara, prin comparație cu alte orașe ale țării, locuitorii își permit o paletă de emoții. Azi râd. Mâine plâng. Nu știu ce motive de râs are un locuitor de la Petroșani.

După 20 de ani petrecuți la Timișoara, aproape, susțin afirmația de mai sus. La Timișoara poți să trăiești decent. Decența este un lux în România. Dar Timișoara șchiopătează la capitolul modă. Rar întâlnești femei elegante. Ele există. Se plimbă. Își etalează rochiile. Lasă în urma lor un miros plăcut. Atrag privirile când pășesc prin Unirii cu bucurie. Dar sunt prea puține ca să facă o diferență printre cucoane și nașe. Moda la Timișoara aparține cucoanelor și nașelor. Acestor femei nu le spune nimeni cum anume să se îmbrace. Ele știu. De unde știu?! Nu am habar.

În acest oraș, printre aceste femei, o doamnă insistă să treacă dincolo de atitudinea obtuză a locuitorilor urbei în materie de modă. Mă refer la Rodica Costea. Chiar și în acest an de pomină, Rodica Costea a organizat Timișoara Fashion Week. Profit de rolul meu de autor al acestui articol și o felicit. Felicitări, doamnă, m-am delectat la prezentare cu acele neglijeuri animal print.

Personal, particip la Timișoara Fashion Week pentru a urmări creațiile studenților de la Arte. Ei sunt singurii care îndrăznesc, care nu s-au compromis prin rochii de nașă cu tul și dantelă cu aspect ieftin. O colecție nouă semnată de un designer trebuie să aducă o interpretare nouă, într-un stil personal. La Timișoara o dăm înainte cu rochiile de nașă. De aceea Cătălin Botezatu fură toate aplauzele. El îndrăznește, dar el trăiește la București și culege lauri la Timișoara.

În modă, Timișoara are atitudinea unei cameriste. O fată cu un chip șters, cu o rochie gri și cu mâini crăpate pe care le ascunde la spate. Îmi pare rău. Viața e scurtă, anul 2020 e infectat de-a dreptul, iar hainele frumoase ar putea să ne schimbe dispoziția. O rochie neagră, un parfum englezesc și niște bocanci de la Glăvan îmi asigură o dispoziție glorioasă.

Mă opresc. Insist să-mi controlez sinceritatea. Unii nu or s-o aprecieze. Înainte de punct, notez numele Andreea Manea și Pif Stephano. Ei reprezintă speranța asemenea nou-născuților. Poate Timișoara o să îndrăznească, iar scopul Rodicăi Costea, să pună Timișoara pe hartă în lumea modei, o să fie atins.

Între timp, reverențe doamnă pentru muncă și dedicare.

Despre trotuarele de la Timișoara. Sunt estetice. Nu sunt estetice

M-am plimbat prin oraș. Mi-am urmărit picioarele. Într-o carte de Dalai Lama am descoperit o tehnică simplă de meditat. Să urmărești punerea unui picior în fața celuilalt. Mișcarea devine punct de concentrare. Observi corpul. Observi mintea. Eu am mai observat celebrele și blamabilele trotuare de la Timișoara. Am citit păreri despre. Multe ofuscări. Multe nedumeriri. Nici un cuvânt de bine.

N-am făcut nici un comentariu despre, dar lui Făt Frumos i-am povestit despre Napoleon al III-lea și Haussmann. Lui Haussmann îi datorăm arhitectura Parisului. Pentru ca Parisul să arate ca în zilele noastre s-au dărâmat cartiere, prea multe clădiri pentru care activiștii s-ar lega cu lanțuri. Ziarele scriau despre haussmannizarea Parisului. Și? Făt Frumos m-a privit și a ridicat din sprâncene. Și? Și nimic. Am răspuns plină de mine. Firește că nu am împărtășit degeaba! Întâmplarea cu Haussmann mi-a modificat comportamentul pripit. Ori de câte ori se construiește ceva, iar majoritatea vociferează, la mine în cap se ivesc cele două nume: Napoleon al III-lea și Haussmann. Dau un pas înapoi. Aștept. Am așteptat să notez despre trotuare.

Majoritatea cetățenilor au decis că sunt hidoase. Iar mie o să mi se bată obrazul. Nu-l compara pe Haussmann cu mintea lipsită de strălucire a celui care a decis pentru trotuare. Ar argumenta unii. Ar avea dreptate, dar. Haussmann a fost considerat mediocru la timpul lui.

Încă nu am o părere despre trotuare. Sunt estetice. Nu sunt estetice. Răspund arhitecturii orașului. Țin cont de o îmbinare de culori. Am mers pe trotuare. Mi-am urmărit picioarele. Ceva nou se află sub tălpile cetățeanului timișorean. O pungă a zburat pe lângă mine. O mască mi-a atras privirea. Zăcea sub o mașină parcată. Un pahar de hârtie deformat însoțea masca. Am strâmbat din nasul superb. Revolta despre trotuare m-a lăsat rece. Clocotește sângele în mine când mă încercuiesc din toate părțile gunoaiele cetățenilor așa ziși respectabili, integri, luptători pentru îmbunătățirea condițiilor de viață.

Modelul trotuarelor are o valoare estetică. Românii au crescut cu Muma Pădurii în curte. Muma Pădurii e în noi. Bunul gust e o raritate în România. Igiena însă ține de alt apect al vieții. Fără legătură cu Muma Pădurii, cu înfrumusețarea sărăciei, cu vopsitul gardului care pică. Prima dată cetățeanul să-și arunce gunoiul la coș. Să curețe mai mult. Să dea cu mătura. Să adune după el. Să lase replicile sterile și inutile că afară, oriunde afară, e curat.

Curățenia ține de alegerea fiecăruia dintre noi. Trotuarele alcătuiesc un dosar pe biroul unui primar, consilier sau mai știu eu ce funcție din instituția publică.

Asta e părerea mea. Prima dată să fim curați. A doua oară să dăm atenție esteticului.

Foto: Bogdan Mosorescu

Curajul femeilor adulte salvează fetițele de la prostituție. Cefe late arestate la Timișoara

Mi-am petrecut dimineața de vineri complet inutilă prin casă. Pentru a nu știu câta oară, s-a stricat tronul casei. Dar de data aceasta am avut un instalator capabil, profesionist, de cuvânt. Am salvat numărul. Nu ezitați să mi-l cereți. În timp ce mă învârteam zadarnic prin baie, am citit un articol despre proxeneții de la Timișoara. Poliția a arestat niște cefe late.

Să vă explic ce semnificație au pentru mine cefele late. O ceafă lată aparține unui bărbat peste 30 de ani, gras, tuns chilug, lipsit de educație și periculos pentru societate.
Se pricep de minune să facă rău altor persoane aceste cefe late. Se pricep aproape de minune să facă bani de pe urma altor persoane. Uneori mai sunt arestați, iar eu mă bucur. Refuz să-mi folosesc judecata pentru a-i înțelege. Nu mă interesează copilăria lor. Nu țin cont de sărăcie. Alung orice gând mărinimos.

Cefele late arestate de agenți au prostituat minore. Conform articolului, s-au exploatat sexual mai multe tinere, două dintre ele fiind minore. Cea mai mică avea șapte ani. Ea și sora ei au devenit obiecte de comerț. Mama a fost negustorul. Pentru ea scriu acest articol. Ea m-a motivat.

Lumea își dă mult cu părerea într-un grup, între prieteni, pe facebook. Prea puțini acționează și un număr nesemnificativ ia măsuri. Dacă o femeie ca mine, ca oricare dintre noi, ar îndrăznit să ajute, să facă ceea ce este corect, atunci. Dacă imaginea socială și reputația de pe facebook nu ne-ar lega invizibil forța de a înfrunta primejdiile, atunci nu am mai permite cefelor late să se ridice, să prostitueze fetițe și adolescente pentru că nu e treaba noastră să intervenim. Oare când devin ororile treaba noastră?!

Mi-aș dori ca femeile să nu mai închidă ochii sau să privească în altă parte. Curajul femeilor adulte salvează fetițele de la prostituție. Asta e lumea în care trăim, dar fiecare dintre noi poate să facă ceva.
Ce?
Orice în afară de a-și da cu părerea pe facebook și de a închide ochii.

Foto: Bogdan Mosorescu

Toată viața bunicile și mamele v-au bătut la cap să vă spălați pe mâini. În sfârșit înțelegeți de ce

În prezent, în minutul în care scriu, românul se spală pe mâini. Pe site-ul Ministerului Sănătății, ms.ro, găsiți recomandări privind conduita socială responsabilă în prevenirea răspândirii coranavirus. Câteva mesaje m-au pus pe gânduri. Există persoane care așteaptă de la mine să acționez.

Să scriu despre coronavirus.
Să mă filmez vorbind despre coronavirus.
Să îndemn la conduită socială responsabilă.

Vă întreb acum. Cine sunt eu? Cine sunt eu în acest context social. Nimeni. Exact. De aceea v-am direcționat către Ministerul sănătății. Nu aveți încredere în autorități. Nu vă condamn. Neîncrederea întreține epidemia. Rețineți și acest aspect. O să scriu totuși despre ceva. Timișoara e plină de rinoceri. Ăsta e un marketing dat dracului pentru piesa lui Ionesco. Rinocerii au invadat supermarketurile, dar mai ales au acaparat rațiunea și prestigiul.

Orice s-ar întâmpla în lume, aleg să-mi trăiesc zilele cu o atitudine demnă. Stăteam zilele trecute în spatele unui domn bătrân. Își cumpărase două sticle de dezinfectant. De la sticle, mi-am mutat privirea pe trupul domnului care părea că se retrăsese în hainele scrobite. Mi-a părut rău de acel necunoscut. Mila mi-a provocat o stare de vomă. Rinocerii așteaptă de la bătrâni să renunțe voluntar la dezinfectant. Ei să trăiască, cei tineri. Ce-ți mai dorești la 80 de ani?!

Ce ne dorim cu toții: viață.
Ce viață presupun că o să aibă tinerii rinoceri la finalul epidemiei? O să ajungem și acolo. Epidemia are un sfârșit, doar că, istoric vorbind, epidemia se termină ca un extemporal: pe neanunțate. Rămâne verificarea caracterelor dintr-o perioadă de criză. Răutate. Prostie. Ignoranță. Violență. Ce tablou hidos! Am realizat acum. Nu e marketing exclusiv pentru Rinocerii lui Ionesco, ci și pentru evenimentul meu din 29 mai unde-l celebrez pe Oscar Wilde cu două lucrări monumentale: Importanța de a fi Ernest și Portretul lui Dorian Gray.

Mai îmi pun o întrebare. Oamenii se tem pentru viața lor sau pentru stilul lor de viață? Luptă instinctul cu civilizația. Familiile sunt obligate să petreacă timp împreună. Civilizația a redus acest timp la vacanțele de vară și de iarnă. Instinctul te trimite în izolare cu familia. Nu e vară, nu e iarnă. Și timpul stă pe loc.

Vă îndemn, dragi cititori ai mei, să probați demnitatea. Toată viața bunicile și mamele v-au bătut la cap să vă spălați pe mâini. În sfârșit înțelegeți de ce.

Să ne spălăm pe mâini înainte de toate!

Foto: Bogdan Mosorescu

E tata, a ajuns acasă. O să râd. O să plâng. O să fiu lăsată în pace

Dacă nu considerați arta o pierdere de vreme. Dacă. Dacă nu vă dați ochii peste cap când nu înțelegeți manifestările artiștilor. Dacă. Prea mulți dacă, utili și inutili, în funcție de plăcerile indivizilor.

În 20 septembrie o să aibă loc deschiderea oficială a expoziției Bienalei Art Encounters 2019, curatoriată de Maria Lind și Anca Rujoiu. Ușa m-a speriat deja de două ori. A trântit-o vântul. Nucul din spatele blocului se îndoaie. Nici el nu are încredere să atingă părțile verticale ale clădirilor. În casă miroase a pui, am băgat unul la cuptor. Sunt neliniștită, pieptul îl simt greu. Nu mă pot aduna să scriu despre cea de-a treia ediție a Bienalei cu peste 60 de artiști din întreaga lume. M-a speriat ușa. Mereu tresar când o ușă se trântește. E tata, a ajuns acasă, iar felul de a deschide ușa indică dispoziția. O să plâng. O să râd. O să fiu lăsată în pace.

Orice ușă trântită în lumea asta mă retrimite în copilărie. Zgomotul declanșează supraviețuirea. Atac sau fug. Din fața tatălui nu am fugit. Nu am atacat. De mama fugeam. Nu o puteam lua în serios când amenința sau ridica mâna. Nucul se îndoaie mai tare. M-am ridicat și am închis ușa. Să rămânem în copilăria mea. M-au trimis acolo ușa trântită și niște scaune de lemn de la conferința Art Encounters.

În timpul prezentării, Anca ne-a purtat elegant, lucid și cu zâmbetul pe buze prin programul Bienalei din acest an, am fost poftiți să privim niște scaune. Greu m-am ridicat. Perna pe care mă tolănisem, dar și imensele tocuri m-au reținut așezată. M-am urnit ca să nu stric momentul. În colțul încăperii, cu multe scaune adunate, mi-au picat ochii pe un scăunel.

Mult timp în familia mea am mâncat la masa rotundă. O masă rotundă, joasă, cu patru scăunele. Îmi amintesc mândria tatălui când venea cineva în vizită și era poftit la masă. Scoteam masa, o roteam pe scândură până în mijlocul camerei, o întorceam, așezam fața de masă, ceva în carouri îmi amintesc acum, dădeam scăunelele din mână în mână. Era momentul nostru artistic, ne asemănam, zic acum, cu o familie de circari. Un număr de interpretat, spectatori și satisfacție, zic bine acum. Mă susține și fața de masă. Pot să jur că materialul provenea dintr-un rest din croitoria lui bunică mea. Ori noi, fetele, avem ceva bermude din acel material, ori tatăl o cămașă, ori mama un capot. Cineva avea ceva, asta e sigur.

Habar n-am cum știu niște lucruri, masa rotundă și scăunelele, dar până ceva nu-mi declanșează amintirea, par complet uitate. Întâlnirile cu arta reprezintă întâlniri cu tine. Arta te aruncă în trecut, te duce în viitor. Arta provoacă detașare de false probleme intense ale cotidianului.

O să pun punct. Îmi lipsește coerența. Ne vedem la tururile ghidate cu artiști și curatoare. În prezent râdem înainte de toate.

Foto: infi.ro

Am blocat mașina care mi-a furat locul de parcare

O să relatez un episod din traficul timișorean. Mulți presupuneți că știți despre ce este vorba. Mârlănia conducătorilor auto, olteni sau nu, e faimoasă. O să accentuez reacția mea, satisfacția e imensă.

Înainte de a interpreta acest fenomen cultural, să vă povestesc. În parcarea de la Casa Tineretului, plină ochi de altfel, mi-a surâs norocul. Fix lângă mine, a ieșit o mașină. Am încercat să dau cu spatele. Am dat puțin, o mașină deja se așezase în spatele meu. Am pus avariile. Am dat din nou ușor cu spatele. Ca să iasă mașina din stânga mea, am dat în față, am tras stânga și am așteptat. Când să parchez, cel din spatele meu a ocupat locul. Fix ca în filme.

M-am dat jos. Am mers la geam. Cioc! Cioc! Așteptam să parchez, nu puteți să negați. Am dat de două ori cu spatele în fața dumnevoastră. Jos, pe scaunul șoferului, o față tâmpă. Nervii deja puseseră stăpânire pe mine. Nu pot să recuperez din memorie chipul bărbatului. Dar și eu am nevoie de parcare. Negrul din fața ochilor s-a transformat în artificii. Absorbeam și ricoșam toate culorile soarelui, iar vocea, subțiată, mi-a refuzat demnitatea. Bun, sunt cu fata mea la clinică. Mi-ați luat locul de parcare. O să vă blochez. În mașină, pe lângă șofer, două femei. Nici o reacție. Trei adulți m-au redus la o stare de copil neputincios. Am reacționat ca un copil. M-am urcat în mașină, am dat cu spatele, am blocat mașina, o mașină cu numere de Timișoara. Poate bănățenii sunt curioși. La taste, relatează o olteancă. Nu mă definește geografia, dar Banatul m-a forțat să fiu olteancă.

Am blocat mașina care mi-a furat locul de parcare. Am menționat poliția. Domnul, molcom, privind insinuant la celelalte două doamne, m-a asigurat că o să iasă pe trotuar. Să ieșiți pe acolo, pentru că eu revin la mașină după ce-mi termin treaba la clinică. Mă presa un recipient mirositor care trebuia să ajungă la laborator. Una dintre doamne m-a privit disprețuitor. Eu i-am privit doar părul alb. Trei adulți într-o mașină și nici unul nu a considerat fapta lor lipsită de bun simț.

Fix ca în filme am blocat mașina. Satisfacția e imensă. Numărul meu de înmatriculare este TM 83 DUN. Acest număr va bloca mașini. Puteți să o loviți, să o zgâriați cu cheia, să-i spargeți geamul. Mașina mă slujește pe mine, nu eu pe ea. Mașina mea nu reprezintă statutul în societate. Sunt o femeie cu defecte, hărțuită de bani care nu adaugă angoaselor zilnice și atașamentul de un bolid. Bolidul, fie și superb, nu o să-mi calce în picioare demnitatea.

Despre demnitatea mea este vorba în episodul de azi. Despre reducerea mea la un copil neputincios. Eu sunt un copil fericit de câțiva ani, iar neputincioasă nu am fost cu adevărat niciodată. Ceva înnăscut mă face mereu să țin capul sus, să mă ridic, să iau atitudine, să deschid gura. Nu m-au potolit bătăile tatălui. Nu m-au potolit învățăturile bunicii și mamei despre rușine. Nu m-au potolit pretențiile societății. În felul meu, sunt o luptătoare. Azi am luptat și am câștigat ce? Nimic.

Am blocat o mașină și sunt mândră de mine. Despre mine e vorba, mereu este vorba despre mine pe acest blog. La clinică m-am înțeles greu cu doctorul, dar i-am povestit despre locul furat și mi-a înțeles discursul dezlânat.

Încă nu-mi vine să râd, poate mâine.

3 note distinctive la Dunia: munca locală, manifestarea literaturii și femeia cu defecte

Îmi bate Lisabona la ușă. Imediat o să mă pun pe drum. O să reiau postările cu pe drum și pe urmele lui. Ieri mi-am petrecut câteva ore ascultând fado și căutând bilete spre Portimao. Muzica a reușit să mă seducă. Site-ul unde am căutat cel mai avantajos mijloc de transport pentru mine m-a iritat. Mi-am prins urechile.

M-am concentrat pe Tricou. Înainte de Portugalia, sâmbătă și duminică, o să mă găsiți la Zaza cu ocazia Timișoara Design Summer Edition. Mai în glumă, dar cel mai mult în serios, afirm că eu muncesc pentru cele două ateliere cu care colaborez: croitorie și imprimat. În urmă cu trei ani am decis că Tricoul meu va fi lucrat cap-coadă și nu voi achiziționa de nicăieri un produs finit. Trei ani mai târziu, la o șuetă, cineva mi-a sugerat că tocmai acest lucru reprezintă o unealtă de marketing. Nu o să afirm că am priceput exact, dar știu ce a vrut să spună. Muncesc local, susțin micii afaceriști ai orașului, iar banii rămân în țară.

Fac asta, da. N-am intenționat să mă expun patriotic, ci am ales cu o intuiție bazată pe afecțiune ca de fiecare dată. Toate alegerile din viața mea în această notă s-au concretizat. Asta nu mă face un om de afaceri redutabil, dar vă asigur că sunt un om de afaceri serios. Tricoul este un cerc deschis: depozit, croitorie, imprimat. De la capăt. Depozit, croitorie, imprimat. De la capăt. Calea e anevoioasă, dar personală.

Hainele de la Tricou, modeste cum le spun eu, sunt purtate de femeie ca o experiență ieșită din comun. Chanel a afirmat că ar fi trist să trebuiască să te îmbraci de la Chanel ca să fii elegantă. Și atât de limitativ. Clientele mele poartă o idee. Cumpără de la o femeie care s-a pus în slujba literaturii, a simplității, a eleganței în comportament.

Nu m-am oprit niciodată din a mă educata, din a scormoni în cotloanele sufletului, din a da mai departe ceea ce citesc. Femeia cu defecte a apărut dintr-o privire lungă în oglindă. Sunt eu, dar nu sunt eu. Sunt eu, dar nu mă simt eu, mă cunosc și sunt o străină, mă iubesc și învăt șă mă iubesc.

Stau pe piață de trei ani datorită acestot trei elemente: muncesc local, manifest literatură, sunt eu, o femeie cu defecte care își continuă educația pentru a fi excepțională.

Curând o să apelez la serviciile unei agenții care să mă ajute să fac și profit. Cu aceste trei elemente o să doresc să lucreze intens la imaginea mea. De 13 ani muncesc aproape singură. Niciodată nu ești singur cuc. Exagerarea cu am muncit singur sau am construit singur un imperiu e doar o expresie.

Sâmbătă și duminică ne vedem la Zaza. Cărțile sunt pregătite, azi merg cu rochiile și tricourile la imprimat. Țineți minte, Nu rochia trebuie să poarte femeia, ci femeia trebuie să poarte rochia. Chanel.

Foto: Bogdan Mosorescu

Războaiele neterminate din era Facebook

Dacă mă întorc acum să privesc peste umăr, stau pe canapea în sufragerie cu laptopul în brațe, ochii or să-mi pice pe o anumită pată verde de pe harta lumii. Pata reprezintă Egiptul. Am călătorit la Hurghada, oraș devenit acum un punct minuscul pe hartă. În acel punct, într-un resort care a cerut eforturi mari în zidire, am început să citesc Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta.

În fiecare dimineață, fie că plecam pe plajă sau într-o excursie, aveam grijă să pun cartea în rucsac. Eu nu am o campanie #poartaocarte, eu sunt campania #poartaocarte.

În călătorie am luat și nu am luat o pauză de social media și muncă. Munceam cu mintea, alcătuiam texte pentru Bookfest. Mă chestionam. Cum anume să atrag oamenii spre importantele personalități culturale ale momentului prezente în cadrul târgului?
E suficient să le notez numele?! Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Șerban Foarță, Cristian Tudor Popescu, Radu Paraschivescu, Sebastian Lăzăroiu, Tatiana Niculescu, Dan Pavel, Marcel Tolcea etc.

Să spun câteva cuvinte despre un autor sau altul? Nu. Prea plictisitor. Fix ca orele de literatură de la școală unde se predau imensele și inutilele comentarii. Mai bine vă mărturisesc ceva. La ediția aceasta de Bookfest, eu sunt curioasă de Dan Pavel. L-am auzit la Radio Cultural, iar vocea blândă și exprimarea laconică m-au cucerit. Îmi doresc să cunosc persoana, să stau în apropierea ei. Personalitățile ne marchează și ne impresionează. Spiritul lor critic, talentul și originalitatea ne seduc, ne determină să ne punem întrebări, ne activează curiozitatea, ne sporesc inteligența, ne influențează.
Dan Pavel participă la Bookfest cu volumul Războaiele neterminate din era Facebook, eveniment ce va avea loc duminică, ora 15, la standul Polirom.

Dumneavoastră ce curiozități literare aveți? Voi ce autor doriți să priviți, să analizați, să-i zâmbiți, să-i cumpărați o carte?

Pentru mine cărțile au ajuns definitorii. Îmi dau direcții în viață. Vara asta îmi plănuiesc un concediu pornind de la paginile unui scriitor portughez. O să călătoresc cu cartea în geantă, o să mă opresc să întreb de cafenele, de case, de hoteluri. Nu vă supărați, aici obișnuia să-și scrie Pessoa scrisorile către Ofelia?

M-am întors să privesc peste umăr. Coada lui Motan, încolăcit pe spătarul canapelei, mi-a atins obrazul. Ah, Epiptul! Ah, splendidul resort, magnificele tobogane, piscinele curate, mâncarea delicioasă! Știați că unii oameni călătoresc în Egipt doar pentru partea de resort? Cameră curată, mâncare, relaxare, mare? Pentru mine a fost o descoperire incredibilă pe care am refuzat la început s-o cred. Egiptul semnifică la mine în cap o veche civilizație, cel mai vechi stat din lume, o cultură admirată de greci și romani. Înțelegeți acum de ce m-am împotrivit la început să cred că putem călătorii în acel spațiu pentru resort?  Am înțeles după ce le-am fost musafir o săptămână. O să revin cu un articol separat despre resorturile Egiptului. V-am pregătit pentru textul ce va urma.

Între timp, ne vedem la Bookfest!

Zilele orașului Timișoara umilesc cetățenii

Am o voce în lumea virtuală. Nu sunt o voce. Pe undeva am eșuat. Pe undeva n-am acceptat compromisul. Melanjul dintre exigență și mediocritate mi-a stabilit o limită. Social media nu m-a provocat suficient. Literatura nu mi-a plătit facturile.

Ce să fac? Cum să proc
edez? Mereu m-am întrebat. 11 ani mai târziu și nu dețin nici un răspuns. Ceva am făcut bine. Am rămas constantă. O prezență constantă, un fel de a fi statornic. Am iubit și iubesc cărțile. În continuare cred că starea de bine a indivizilor stă în educație.

Încăpățânarea de a sta într-o lume, într-un loc, într-o idee, într-o afacere m-a adus în atenția oamenilor. Probabil gândesc: Femeia asta când nu râde înainte de toate, este destul de riguroasă. Așa presupun eu că am adunat în jurul blogului o comunitate: grupul femeilor cu defecte, grupul cititorilor pretențioși, grupul mamelor concentrate pe copii, dar și pe sine, grupul ateilor, grupul femeilor care decid pentru trupul lor etc.

Profit de atenția acestor grupuri. Nu sunt o voce. Am stabilit deja. Vocea pe care o am însă nu o puteți ignora. Cu o respirație rapidă care îmi accelerează bătăile inimii îmi anunț intenția de a începe să strâng semnături contra zilelor orașului. O să cercetez cum se scrie o petiție. O să vă bombardez cu mesaje. Semnați împotriva zilelor orașului. Nu ieșiți la concerte în piață. Nu vă zgâiți la artificii. La Timișoara, spitalul de copii se află aproape de centru. Plata pentru artificii ar putea fi redirecționată spre copiii bolnavi de leucemie.

Departe de mine gândul să provoc sentimente de vinovăție. Avem nevoie ca rasă să ne distrăm, să socializăm, să ne jucăm. Zilele orașului reprezintă însă o insultă care pe mine mă doare și mă înfurie. Sumele fabuloase cheltuite pentru distracție mă îngrețoșează. Copiii ne mor în spitale. Adolescentele devin mame. Străzile ne ucid. Educația nu ne mai dezvoltă. E ca în Fahrenheit 451 când un personaj se întreabă dacă rolul pompierilor nu era cumva de a stinge focurile. În roman le provocau. Educația nu cumva TREBUIE să ne formeze și să ne dezvolte însușirile intelectuale?

Spitalele ne vindecă. Adolescentele se protejează. Străzile se construiesc. Educația ne formează și ne dezvoltă. Distracția ne relaxează.

Zilele orașului Timișoara insultă cetățenii. Umilesc. Pentru lupta asta e nevoie să refuzăm distracția pentru prostime. Strategia e veche, e probată și demonstrată. În prezent putem proceda diferit. Condițiile de viață s-au schimbat. Iluzia libertății e în noi toți.

Să stăm cu spatele la zilele orașului. Să stăm în casă. Să redirecționăm banii sănătății în primul rând.

Ne mai auzim!

Foto: Bogdan Mosorescu

Hei, tramvai, cu femei și Marina Abramovic

De aseară mă frământ cum să scriu articolul ăsta. Mi-a tulburat visele și mi-a alungat somnul. Să aleg, cum de cele mai multe ori o fac, părerea personală, necorespunzătoare neapărat realității imediate? Să fiu părtinitoare? M-am chestionat.

Sunt ambasador pentru Baroque Urban. Înțeleg rolul de instrument. Prezint un fel de conductibilitate electrico-culturală. Dacă îmi tratați cu bunăvoință absurditatea afirmației, o să descoperiți o persoană cu un simț intensificat pentru corectitudine. Vreau și îmi doresc o ținută și o purtare corectă.

Nu tăgăduiesc o mică scăpare. Înainte să mă pun la scris, am căutat un filmuleț pe youtube. Dumneavoastră nu știți, urmează, dar printre cele 30 de artiste din România, Serbia, Ungaria, Austria și Franța, aduse în prim plan de expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN, se află și Marina Abramovic.

Cine este Marina Abramovic? Circulă pe youtube un filmuleț cu o doamnă într-o rochie roșie care stă la masă. Vine o persoană și se așază la celălalt capăt. Se privesc câteva minute. Nimeni nu vorbește. Apoi urmează o altă persoană și așa mai departe. La un moment dat se așază un domn. Un fost iubit, am înțeles. Presa a avut momentul ei de glorie prin accentuarea și exagerarea emoției după care oamenii sunt avizi. Ea este Marina Abramovic. Experimentul a avut loc în 2010 la MoMa.

Eu am revăzut filmulețul, am plâns, nu mă dezic de nestatornicia femeii, și m-am așezat la scris.

Echipa proiectului a strâns laolaltă personalități fascinante, unite de o forță deosebită, de o putere de înțelegere și exprimare remarcabile.
Numele lor sunt: Marina Abramović, Aura Bălănescu, Josѐpha Blanchet, Elena Bobi Dumitrescu, Alina Cioară, Andra Ciocoiu, Dana Constantin, Suzana Fântânariu, Andreea Hereșanu, Emilia Jagica, Aurora Kiraly, Adriana Lucaciu, Andreea Medar, Liliana Mercioiu Popa, Jelena Micic, Doina Mihăilescu, Silvia Moldovan, Ada Muntean, Ana Maria Negara, Simona Nuţiu Gradoux, Carmen Nicolau, Marilena Preda Sânc, Florica Prevenda, Kristina Rațiu Demuth, Axenia Roşca, Eva Maria Schartmüller, Diana Serghiuţă, Alina Ondine Slimovschi, Oana Stoian, Nada Stojici, Minodora Tulcan, Agnes Varnai, Simona Vilău, Victoria Zidaru.

Cu numele lor o să revin pe facebook și instagram. Pe rând, câte un nume va apărea zilnic începând de azi. Expoziția se va desfășura la Muzeul Corneliu Mikloși- RATT, Bulevardul Take Ionescu, nr. 83, Timișoara, în perioada 15 august – 20 octombrie 2018.

Expoziția reprezintă un prilej extraordinar pentru dialoguri despre feminism, imaginar creativ feminin, influențe și modele feminine.

Ne vedem la muzeul RATT. Hei, tramvai, cu femei și Marina Abramovic!

Curatorul expoziției: Andreea Foanene.

Notă personală: Să ne bucurăm de vremurile noastre. Pe la 1900, o asemenea expoziție, dacă ar fi avut loc, un bărbat și-ar fi exercitat drepturile pentru ocrotirea și administrarea intereselor imaginarului creativ feminin.  (Față zâmbitoare).