Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "Timișoara"

CINE MAI ARE CHEF SĂ LUPTE?

De 19 iun., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

După 20 de ani.
După 20 de ani de la terminarea liceului.
După 20 de ani de la terminarea facultății.

Ne-am reîntâlnit, câteva colege, în 13 iunie, pentru cei 20 de ani scurși de la absolvirea facultății. Pe o bancă din holul Universității de Vest, sub un măslin, chipuri cunoscute și chipuri necunoscute și-au zâmbit. La franceză secundar am terminat vreo 30 de studenți, dar la română principal am fost vreo 100. Multe cifre în această introducere. Interesant. Mi se par irelevante tocmai după această revedere.

Am povestit din amintiri. 100 de studenți, 100 de amintiri. Da, îmi amintesc. Nu, nu-mi amintesc. Nu-mi amintesc chiar așa. Am râs. Am ascultat. Am făcut o listă cu absolvenții secției de română-franceză. Sorbind o cafea și privind chipuri familiare și vag familiare, m-am întrebat: Am schimbat lumea? A devenit lumea un loc mai bun în ultimii 20 de ani în care ne-am zbătut să ne demonstrăm valoarea? Aș fi vrut să le întreb pe cele prezente. Intenția n-am transformat-o în acțiune. Nici o condiție nu era îndeplinită pentru a discuta serios despre viață. Am intuit mai mult o fugă în atemporalitate, în afara contextului socio-politic din societatea românească, în afara contextului domestic al fiecăruia.

Ne-am reîntâlnit să confruntăm o versiune a noastră cum ne-o amintim cu o versiune a noastră cum o presupunem. În timp ce tastam, un act ratat: o (a)versiune a noastră. Oare îmi repugnă existența mea prezentă? Sau ce anume vrea să fie actul ratat? M-am temut în ultima vreme că e posibil să mă fi dezamăgit pe mine. Atunci, dacă despre asta e vorba, Freud lovește din nou.

Un numitor comun al vârstelor 20 și 40 ar fi acesta: îndoiala. Mă îndoiesc din nou de obiceiuri, credințe, convingeri, dar de data asta mă îndoiesc de ale mele, nu de cele luate de-a gata din familie. Asta înseamnă că în ultimii 20 de ani am construit o ființă nouă. Fostele colege sigur nu s-au întâlnit cu Dunia din 2006. Dar atunci cine a dialogat la masă? Femei străine? Femei cunoscute?

Străine. Cunoscute.
Cunoscute. Străine.
Nici. Nici.
Și. Și.

Ne-am despărțit în 2006 având viața înainte. Ne-am reunit în 2026 în viață. Unii dintre noi au părăsit lumea. Ne-am revăzut eroinele și dezertoarele alegerilor personale de bună voie și de nevoie.

Mă întreb: cine mai are chef să lupte?

SABOȚII TABI DE LA MARGIELA

De 15 iun., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În 27 februarie a avut loc vernisajul expoziției #poartariduri în spațiul MV. Mirela Vlăduți, curatoarea, a urcat muzele pe pereți în percepția ei vizuală. Găsiți poveștile chipurilor sau povestea unui chip. Depinde cum alegeți să priviți.

Pe parcursul proiectului am ales, prin fiecare acțiune, ideea de chip, de femeie, de frumusețe: o privire directă și crudă spre esență. Timpul este o formă de cunoaștere, iar femeia, prin intervenția asupra chipului, anulează parțial cunoașterea. Timpul nu-l oprim, firește! Pământul își continuă rotația, 365 de zile și o ia de la capăt. Jefuim timpului viitorul. Femeile nu-și mai permit să treacă de 40 de ani. Oare ce fel de dorință este asta? Care-i necesitatea, care-i satisfacția?

Îmi pun întrebări multe. Îmi dau răspunsuri puține.

Femeile sunt femeia. Toate cunoaștem neliniștea, disperarea, oroarea, umilința. De aceea proiectul #poartariduri, prin mine ca reprezentantă, ține enorm la compătimire. Mă compătimesc pe mine. Compătimesc femeile. Citesc ca să-mi țin mintea ocupată, iar în prezent parcurg lent Lumea ca voință și reprezentare de Schopenhauer. Am concluzionat, la finalul Cărții a doua, că dorințele ne devastează. O dorință satisfăcută deschide drumul unei dorințe noi. Și continuă la infinit. Dorințele nu se sfârșesc. Ce este de făcut?

Eu îmi doresc un apartament mai mare, o oglindă Pond L, saboți tabi de la Margiela, rochii de mătase și aș putea continua. Obiecte, obiecte, obiecte. Exteriorul dictează interiorului. Când îmi pun capul pe pernă seară, atunci interiorul întrece forța exteriorului. Vreau să fiu sănătoasă. Să mă bucur de copiii mei, și de mâna de oameni din jurul meu care contează.

Lumea nu are un sens, dar o poți observa. E măiastră. Forța naturii și forța omului au creat un limbaj al iubirii. Iubim. Când ne îndrăgostim, înțelegem naivitatea platelor și agresivitatea animalelor. Ne prezentăm frumoși fără disimulare, ca un trandafir înflorit. Ne lipim trupurile instinctiv ca leii. Ne exprimăm metaforic prin rațiune și simțire.

Iubirea rupe șirul dorințelor. Le slăbește. Când scriu, când citesc, când privesc cerul înstelat, când urc pe munte sau înot, saboții tabi de la Margiela n-au nici o putere asupra mea. Concentrarea spre interior îmi potolește nevoile sociale și mi le satisface pe cele ale ființei.

E liniște azi în mine. Aștept curioasă ziua de mâine.

Foto: Bogdan Mosorescu

TIMP. SPAȚIU. CAUZALITATE

De 8 iun., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Timp. Spațiu. Cauzalitate. Când? Unde? Din ce cauză? Aceste forme ale cunoașterii îmi frământă mintea deoarece în continuare citesc Lumea ca voință și reprezentare de Schopenhauer. Imediat sfârșesc Cartea a doua din primul volum. Lectura șchioapătă. Merg des la notițe.

Casa miroase a tei și a balsam de rufe Joy de la Sano. Ușa de la balcon e larg deschisă. Zgomotul de la mașini, vocile trecătorilor, cucul care cântă mă irită și mă încântă. Am pus laptopul și cartea lângă mine. Să citesc? Să scriu? Să scriu pe blog sau în manuscris? Cu-cu! Băăă! Vrum!

Să închid ușa pentru liniște? Dar atunci curenții de aer nu mai poartă în casă mireasma teilor. Cu-cu! Am ales să suport poluarea fonică. Aduce izbitor cu starea mea sufletească: mult zgomot. Firește, selectez perturbările de la scris și citit după plăcerile personale. Așa că am ieșit din casă pentru TESZT – Festivalul Euroregional de Teatru Timișoara. Păreri contradictorii s-au exprimat despre programul festivalului în online: de la cea mai proastă ediție la cea mai măreață ediție. Evaluările, atât pozitive, cât și negative, s-au făcut pornind de la emoții în care eu nu m-aș încrede până nu se reglează prin apelul la rațiune. De exemplu, directorul Teatrului maghiar este pe alocuri detestat doar pentru că este ungur și atât. Despre director, ungur sau nu, pot să vă spun că a avut un discurs memorabil și curajos la deschidere. Democrație. Feminism. Libertate. Curaj. Susținere. Despre asta a vorbit Hunor Horvath într-un spațiu neconvențional al orașului unde am privit fascinată spectacolul Macbeth. Tot la deschidere am observat prezența managerilor Ion Rizea de la Național și Lucian Vărșăndan de la Teatrul German. Aplaud alăturarea și mă simt încrezătoare în viitorul instituțiilor.

Ies din casă pentru teatru. V-ați obișnuit deja să vă povestesc despre această formă anume de cunoaștere a comportamentului uman. Dar mai ies din casă și pentru muzică, vernisaje, lansări de carte, haine, bijuterii, mâncare bună și cafele delicioase. La Filarmonică, datorită audiției lui Beethoven și Mendelssohn, inima a pompat nebunește. Sângele a transformat venele în autostradă. Am amețit de la grandoarea plăcerii auditive. Căutați Scoțiana după ce citiți acest text. Puneți mână pe piept și așteptați. Mașinile cu șoferi turbați din partea mea de oraș unde se lucrează, sute de metri blocați pe Liviu Rebreanu, o să le simțiți în circulația sângelui. Pentru stări transcendentale, cumpărați bilet la Filarmonică. Pentru confort și decență la sălile de baie, faceți recomandări în chestionarele pe care le trimit spectatorilor, dar le ignoră. Consideră că a-l asculta pe Alexei Volodin depășește disconfortul loviturii cu capul în ușă când mergi la baie. O fi, n-o fi așa, avem ce vrem nu neapărat ce putem. Putem să ne respectăm spectatori și instituții.

O să pun punct aici. Timpul trece. Vreau să sfârșesc Cartea a doua de Schopenhauer, apoi să mai dau și cu aspiratorul prin casă. Dacă n-ar fi timpul, n-am avea trecut și viitor, doar o încremenire. Revin des la notițele despre timp, spațiu și cauzalitate. Mă liniștesc când le parcurg. Acopăr zgomotul din mine. Mă tot întreb: Merită să ies din casă? Răspunsul depinde în funcție de dispoziție. Acum aș răspunde că nu merită. Dar când vizionam Macbeth sau ascultam Scoțiana, aș fi răspuns că merită.

Nu merită.
Merită.
Infinit.
Moarte.

Foto: Bogdan Mosorescu

SOARE CU DINȚI

De 13 mai, 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

E soare cu dinți afară.

Așa obișnuia mamanu să ne spună când eram copii. M-am oprit din tastat când mi-am dat seama că am folosit pluralul. Să ne spună în loc de să-mi spună. Eu scriu textul, mie să-mi spună. Așa obișnuia mamanu să-mi spună. Dar asta înseamnă s-o exclud pe sora mea și mă simt de parcă aș minți, de parcă i-aș nedreptăți existența. Prostii, firește! Sunt o femeie adultă care scrie de aproape 20 de ani public. Scriu. Mă expun. Plasticizez. Imaginez. Fix ca o zeiță a blogului mărunt, cu trimitere la Arundhati Roy, Dumnezeul lucrurilor mărunte.

Dimineața încă trag cardiganul de lână pe mine. Tare îmi e că zilele următoare o să pornim din nou centrala. Dinții soarelui mușcă din noi. Dar e un frig diferit. Nu mă răcește, mă întărește. Mă simt capabilă să revin asupra cărții cu titlu perfect: Cel dintâi care iartă.

În ciuda lenei și a reprezentării de gospodină, mintea construiește capitolele cărții. Mi-am pus o pereche de pantofi stiletto în picioare. Sunt noi-nouți. I-am comandat în urmă cu o săptămână de la Stuart Weitzman. Derutată de culoare, credeam că am comandat o piele întoarsă roz-pudră, din cutie am scos nuanța vișinelor prea coapte. Cu o pereche de șosete roz bonbon, cu stiletto și pantaloni de trening, m-am așezat pe canapea.

M-am gândit să nu mai înceapă cartea cu capitolul: Bunica. Să înceapă cu capitolul: Fiica. De asemenea mi-e greu să urmăresc ce ticluiesc pe blog legat de roman. Cel mai bine ar fi să reiau lucrul în Word, dar albul acela mă îngrozește. Îmi alungă toate ideile. Fiica. O să conțină informații autobiografice. Nu pot să mă îndepărtez de mine când scriu. Nu mai rămâne nimic de spus. Interesant este că vârsta și experiența îmi permit confundarea atât cu mama, cât și cu fiica. Mustesc în biasuri. Ce-i drept, am așteptat mult să scriu acest roman, anunțat, dar fără structură. Sunt fiică. Sunt mamă. Sper să nu ajung bunică prea curând.

Înainte de a reîncepe munca separat în Word, o să vă las o listă de autori promisă în articolul anterior. Pregătiți-vă sufletele, mințile și dicționarele. Literatura de calitate vă provoacă în întregime. Nu vă relaxează. Vă face conștienți de toți mușchii corpului. Încordați-vă.

1. Virginia Woolf, Valurile
2. Joseph Conrad, Inima întunericului
3. Franz Kafka, Procesul
4. Louis Ferdinand Celine, Călătorie la capătul nopții
5. Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot

Spor!

CARTIERUL SOARELUI

De 6 mai, 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Dacă mă iau după hartă, și mă iau pentru acuratețe, locuiesc în Cartierul Soarelui. Aprob. Mă gândesc la Regele Soare și asta îmi dă un sentiment de privilegiată.

De un deceniu locuiesc pe Ioan Mureșan. Înainte să devin proprietara unui apartament într-un bloc comunist, am locuit cu tatăl Marei pe strada Eneas. De la Eneas, fiu al zeiței Afrodita, la Mureșan, un chirurg emerit, am început să experimentez lumea adulților din apartamentul 4. Pot să fiu adult! Mă încurajez în fiecare zi.

De 13 ani construiesc trasee în acest spațiu restrâns. Am condus pe străzi care peste noapte au devenit cu sens unic. De fiecare dată mi-a scăpat imensul cerc roșu cu un dreptunghi alb în mijloc. Copiii au mers, Mateiu încă mai merge, la grădinița de pe strada Brâncoveanu.

În fiecare dimineață pornim de pe Mureșan, dreapta pe Salcâmilor, stânga pe Rebreanu până la liniile de tramvai. Dreapta pe Drubeta, stânga pe Eneas până pe Brâncoveanu, urmat de dreapta și iar dreapta pe Glad cu oprire. Drumul spre grădiniță a adus o singură surpriză: strada Alexandru Macedonski devenită cu sens unic. Drumul înapoi spre casă a adus surprize în mod repetat: strada Cozia devenită peste noapte cu sens unic, strada Feldioara de asemenea. De aproape un an revin acasă pe Glad, dreapta pe Ulpia Traiana, stânga pe Rebreanu până la Calea Martirilor deoarece o altă stradă a devenit cu sens unic, strada Cosminului.

Drumul de întoarcere spre casă s-a schimbat prin restrângere. Restrângere în spațiu, micșorare în timp. Puține trasee, puțin timp de trăit. Poate fi o pregătire, o repetiție pentru moarte. Nu mă deranjează să învăț să mor. Găsesc repelent contingentul. Să-mi cadă o cărămidă în cap. Nu.

În urma unui accident la schi într-o stațiune austriacă, am modificat traseul din prima parte a zilei. De la grădiniță nu mai pornesc spre Soarelui, ci spre Dâmbovița. Unde se intersectează Bulevardul Dâmbovița cu Splaiul Sofocle, opresc mașina. Este acolo un mic golf al râului Bega. Mă plimb pe malul râului spre cartierul Freidorf sau spre cartierul Iosefin, depinde de dispoziția mea: de maci sau de cafea zilele astea. Luni am pornit spre Freidorf și m-am bucurat de maci și de natură. Azi am pornit spre Iosefin și m-am zgâit la excavatoarele care demolează Podul Iuliu Maniu și am savurat o cafea la Mimosa.

Splendoarea și tragicul vieții mele particulare: viața merge înainte.

Toți îl purtăm în noi pe Nicolae Ceaușescu, copilul sărac de la marginea marginii care nu se poate opri din a ridica monumente pentru sine

De 21 dec., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ca să vă spun sincer, nu-mi amintesc cum anume arăta valiza cu care am venit la Timișoara la facultate. Lipsa unei amintiri îmi răpește o introducere patetică atractivă. Probabil ceva folosit anterior de soră mea sau ceva împrumutat. În familia noastră condițiile de viață ne-au dictat să adoptăm un spirit utilitar.

Îmi amintesc însă plasa de rafie pentru pachetul cu mâncare. Din 2002 până în 2006 am cărat cu nemiluita la plase de rafie. Niciodată nu mi-a împachetat mama praz. Am descoperit în Banat că oltenii consumă praz. M-am simțit specială prin faptul că familia mea rar a savurat la o masă praz. Nu m-am mai simțit specială când mi s-a răcnit în față că în Oltenia nu se gândește.

Din 2002 m-am născut a doua oară cu o identitate teritorială. Mintea și comportamentul meu s-au redus la un anumit teritoriu, Oltenia. Am acceptat rapid și tacit faptul că sunt olteancă. Profesorii respectați de mine de la universitate n-au menționat în nici o împrejurare originile mele. Așa am concluzionat că oamenii inteligenți nu judecă făcând apel de conformism intelectual. Cei puțini m-au salvat de teroarea majorității.

În ani m-am obișnuit cu purtări. Am citit studii despre intoleranța bănățenilor. M-am întărit prin detașare. Mi-am văzut interesul. Interesul a fost unul singur: să învăț. Am venit la Timișoara să învăț. Am venit pentru o instituție, nu pentru un oraș.

Recent am citit despre The Federalist Paper. The Federalis Paper constituie o colecție de 85 de coloane de ziar. Cei trei autori – Alexander Hamilton, James Madison și John Jay – au folosit pseudonimul Publius pentru a aduce argumente și a convinge cetățenii Americii să adopte o Constituție complet nouă. Asta se întâmpla în secolul XVIII. Niște oameni s-au ridicat deasupra mentalității și obișnuinței, și au propus ca toate statele Americii să funcționeze împreună pentru un scop comun mai important.
Discuțiile au redefinit republica. L-au reluat pe Aristotel, au reluat marii gânditori politici. Au argumentat că o confederație instabilă de 13 state suverane nu putea să se apere în mod adecvat împotriva unui atac străin sau a unei invazii. Oh, s-au discutat multe. O să mă opresc aici. Pentru că aici e un punct nevralgic în identitatea mea de olteancă.

Cum mi-au auzit urechile că ungurii din România cer suveranitate, la fel mi-au auzit de suveranitatea Banatului. Banatul suportă financiar regiunile sărace ale României, Oltenia și Moldova. Românii, în istoria lor, s-au apărat. N-au cucerit. N-au invadat. Un teritoriu imens ca America, prin reprezentanții de seamă, a înțeles în secolul XVIII că scopul comun e mai important. Un teritoriu mic ca România, nu înțelege în secolul XXI că invidia reprezintă principala cauză a facțiunilor. Facțiunile urmăresc interesul propriu și sunt dăunătoare.

O să mă opresc. Câte nu ar mai fi de notat, de discutat, de argumentat! Puteți citi despre The Federal Paper și puteți să lăsați deoparte delirul națiunii. Interesul propriu este benefic ca parte a binelui comun. Comportamentul românilor amintește și în prezent de un copil sărac, marginalizat, derutat și flământ. Într-un fel, toți îl purtăm în noi pe Nicolae Ceaușescu, copilul sărac de la marginea marginii care nu se poate opri din a ridica monumente pentru sine.

Poate copiii noștri, poate Mara mea o să dovedească demnitate. Momentan consumăm și alegem confortul personal.

Foto: Bogdan Mosorescu

Timișoara Fashion Week. Andreea Manea și Pif Stephano, ei reprezintă speranța asemenea nou-născuților

De 19 oct., 2020 0 Colaborari , , , , 0

Timișoara, ca oraș din România, etalează condiții de viață decente. Dacă o iei la pas pe străzi, nu te apasă resturile unei arhitecturi comuniste. Poziția geografică a ușurat această bucată de pământ de prostul gust întâlnit în orașele mici. Plânge sufletul românului când traversează sau vizitează orașe ca Petroșani. Mobilierul stradal și locurile de muncă marchează atitudinea locuitorilor. La Timișoara, prin comparație cu alte orașe ale țării, locuitorii își permit o paletă de emoții. Azi râd. Mâine plâng. Nu știu ce motive de râs are un locuitor de la Petroșani.

După 20 de ani petrecuți la Timișoara, aproape, susțin afirmația de mai sus. La Timișoara poți să trăiești decent. Decența este un lux în România. Dar Timișoara șchiopătează la capitolul modă. Rar întâlnești femei elegante. Ele există. Se plimbă. Își etalează rochiile. Lasă în urma lor un miros plăcut. Atrag privirile când pășesc prin Unirii cu bucurie. Dar sunt prea puține ca să facă o diferență printre cucoane și nașe. Moda la Timișoara aparține cucoanelor și nașelor. Acestor femei nu le spune nimeni cum anume să se îmbrace. Ele știu. De unde știu?! Nu am habar.

În acest oraș, printre aceste femei, o doamnă insistă să treacă dincolo de atitudinea obtuză a locuitorilor urbei în materie de modă. Mă refer la Rodica Costea. Chiar și în acest an de pomină, Rodica Costea a organizat Timișoara Fashion Week. Profit de rolul meu de autor al acestui articol și o felicit. Felicitări, doamnă, m-am delectat la prezentare cu acele neglijeuri animal print.

Personal, particip la Timișoara Fashion Week pentru a urmări creațiile studenților de la Arte. Ei sunt singurii care îndrăznesc, care nu s-au compromis prin rochii de nașă cu tul și dantelă cu aspect ieftin. O colecție nouă semnată de un designer trebuie să aducă o interpretare nouă, într-un stil personal. La Timișoara o dăm înainte cu rochiile de nașă. De aceea Cătălin Botezatu fură toate aplauzele. El îndrăznește, dar el trăiește la București și culege lauri la Timișoara.

În modă, Timișoara are atitudinea unei cameriste. O fată cu un chip șters, cu o rochie gri și cu mâini crăpate pe care le ascunde la spate. Îmi pare rău. Viața e scurtă, anul 2020 e infectat de-a dreptul, iar hainele frumoase ar putea să ne schimbe dispoziția. O rochie neagră, un parfum englezesc și niște bocanci de la Glăvan îmi asigură o dispoziție glorioasă.

Mă opresc. Insist să-mi controlez sinceritatea. Unii nu or s-o aprecieze. Înainte de punct, notez numele Andreea Manea și Pif Stephano. Ei reprezintă speranța asemenea nou-născuților. Poate Timișoara o să îndrăznească, iar scopul Rodicăi Costea, să pună Timișoara pe hartă în lumea modei, o să fie atins.

Între timp, reverențe doamnă pentru muncă și dedicare.

Despre trotuarele de la Timișoara. Sunt estetice. Nu sunt estetice

De 6 aug., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am plimbat prin oraș. Mi-am urmărit picioarele. Într-o carte de Dalai Lama am descoperit o tehnică simplă de meditat. Să urmărești punerea unui picior în fața celuilalt. Mișcarea devine punct de concentrare. Observi corpul. Observi mintea. Eu am mai observat celebrele și blamabilele trotuare de la Timișoara. Am citit păreri despre. Multe ofuscări. Multe nedumeriri. Nici un cuvânt de bine.

N-am făcut nici un comentariu despre, dar lui Făt Frumos i-am povestit despre Napoleon al III-lea și Haussmann. Lui Haussmann îi datorăm arhitectura Parisului. Pentru ca Parisul să arate ca în zilele noastre s-au dărâmat cartiere, prea multe clădiri pentru care activiștii s-ar lega cu lanțuri. Ziarele scriau despre haussmannizarea Parisului. Și? Făt Frumos m-a privit și a ridicat din sprâncene. Și? Și nimic. Am răspuns plină de mine. Firește că nu am împărtășit degeaba! Întâmplarea cu Haussmann mi-a modificat comportamentul pripit. Ori de câte ori se construiește ceva, iar majoritatea vociferează, la mine în cap se ivesc cele două nume: Napoleon al III-lea și Haussmann. Dau un pas înapoi. Aștept. Am așteptat să notez despre trotuare.

Majoritatea cetățenilor au decis că sunt hidoase. Iar mie o să mi se bată obrazul. Nu-l compara pe Haussmann cu mintea lipsită de strălucire a celui care a decis pentru trotuare. Ar argumenta unii. Ar avea dreptate, dar. Haussmann a fost considerat mediocru la timpul lui.

Încă nu am o părere despre trotuare. Sunt estetice. Nu sunt estetice. Răspund arhitecturii orașului. Țin cont de o îmbinare de culori. Am mers pe trotuare. Mi-am urmărit picioarele. Ceva nou se află sub tălpile cetățeanului timișorean. O pungă a zburat pe lângă mine. O mască mi-a atras privirea. Zăcea sub o mașină parcată. Un pahar de hârtie deformat însoțea masca. Am strâmbat din nasul superb. Revolta despre trotuare m-a lăsat rece. Clocotește sângele în mine când mă încercuiesc din toate părțile gunoaiele cetățenilor așa ziși respectabili, integri, luptători pentru îmbunătățirea condițiilor de viață.

Modelul trotuarelor are o valoare estetică. Românii au crescut cu Muma Pădurii în curte. Muma Pădurii e în noi. Bunul gust e o raritate în România. Igiena însă ține de alt apect al vieții. Fără legătură cu Muma Pădurii, cu înfrumusețarea sărăciei, cu vopsitul gardului care pică. Prima dată cetățeanul să-și arunce gunoiul la coș. Să curețe mai mult. Să dea cu mătura. Să adune după el. Să lase replicile sterile și inutile că afară, oriunde afară, e curat.

Curățenia ține de alegerea fiecăruia dintre noi. Trotuarele alcătuiesc un dosar pe biroul unui primar, consilier sau mai știu eu ce funcție din instituția publică.

Asta e părerea mea. Prima dată să fim curați. A doua oară să dăm atenție esteticului.

Foto: Bogdan Mosorescu

Curajul femeilor adulte salvează fetițele de la prostituție. Cefe late arestate la Timișoara

De 13 iul., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-am petrecut dimineața de vineri complet inutilă prin casă. Pentru a nu știu câta oară, s-a stricat tronul casei. Dar de data aceasta am avut un instalator capabil, profesionist, de cuvânt. Am salvat numărul. Nu ezitați să mi-l cereți. În timp ce mă învârteam zadarnic prin baie, am citit un articol despre proxeneții de la Timișoara. Poliția a arestat niște cefe late.

Să vă explic ce semnificație au pentru mine cefele late. O ceafă lată aparține unui bărbat peste 30 de ani, gras, tuns chilug, lipsit de educație și periculos pentru societate.
Se pricep de minune să facă rău altor persoane aceste cefe late. Se pricep aproape de minune să facă bani de pe urma altor persoane. Uneori mai sunt arestați, iar eu mă bucur. Refuz să-mi folosesc judecata pentru a-i înțelege. Nu mă interesează copilăria lor. Nu țin cont de sărăcie. Alung orice gând mărinimos.

Cefele late arestate de agenți au prostituat minore. Conform articolului, s-au exploatat sexual mai multe tinere, două dintre ele fiind minore. Cea mai mică avea șapte ani. Ea și sora ei au devenit obiecte de comerț. Mama a fost negustorul. Pentru ea scriu acest articol. Ea m-a motivat.

Lumea își dă mult cu părerea într-un grup, între prieteni, pe facebook. Prea puțini acționează și un număr nesemnificativ ia măsuri. Dacă o femeie ca mine, ca oricare dintre noi, ar îndrăznit să ajute, să facă ceea ce este corect, atunci. Dacă imaginea socială și reputația de pe facebook nu ne-ar lega invizibil forța de a înfrunta primejdiile, atunci nu am mai permite cefelor late să se ridice, să prostitueze fetițe și adolescente pentru că nu e treaba noastră să intervenim. Oare când devin ororile treaba noastră?!

Mi-aș dori ca femeile să nu mai închidă ochii sau să privească în altă parte. Curajul femeilor adulte salvează fetițele de la prostituție. Asta e lumea în care trăim, dar fiecare dintre noi poate să facă ceva.
Ce?
Orice în afară de a-și da cu părerea pe facebook și de a închide ochii.

Foto: Bogdan Mosorescu

Toată viața bunicile și mamele v-au bătut la cap să vă spălați pe mâini. În sfârșit înțelegeți de ce

De 13 mart., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În prezent, în minutul în care scriu, românul se spală pe mâini. Pe site-ul Ministerului Sănătății, ms.ro, găsiți recomandări privind conduita socială responsabilă în prevenirea răspândirii coranavirus. Câteva mesaje m-au pus pe gânduri. Există persoane care așteaptă de la mine să acționez.

Să scriu despre coronavirus.
Să mă filmez vorbind despre coronavirus.
Să îndemn la conduită socială responsabilă.

Vă întreb acum. Cine sunt eu? Cine sunt eu în acest context social. Nimeni. Exact. De aceea v-am direcționat către Ministerul sănătății. Nu aveți încredere în autorități. Nu vă condamn. Neîncrederea întreține epidemia. Rețineți și acest aspect. O să scriu totuși despre ceva. Timișoara e plină de rinoceri. Ăsta e un marketing dat dracului pentru piesa lui Ionesco. Rinocerii au invadat supermarketurile, dar mai ales au acaparat rațiunea și prestigiul.

Orice s-ar întâmpla în lume, aleg să-mi trăiesc zilele cu o atitudine demnă. Stăteam zilele trecute în spatele unui domn bătrân. Își cumpărase două sticle de dezinfectant. De la sticle, mi-am mutat privirea pe trupul domnului care părea că se retrăsese în hainele scrobite. Mi-a părut rău de acel necunoscut. Mila mi-a provocat o stare de vomă. Rinocerii așteaptă de la bătrâni să renunțe voluntar la dezinfectant. Ei să trăiască, cei tineri. Ce-ți mai dorești la 80 de ani?!

Ce ne dorim cu toții: viață.
Ce viață presupun că o să aibă tinerii rinoceri la finalul epidemiei? O să ajungem și acolo. Epidemia are un sfârșit, doar că, istoric vorbind, epidemia se termină ca un extemporal: pe neanunțate. Rămâne verificarea caracterelor dintr-o perioadă de criză. Răutate. Prostie. Ignoranță. Violență. Ce tablou hidos! Am realizat acum. Nu e marketing exclusiv pentru Rinocerii lui Ionesco, ci și pentru evenimentul meu din 29 mai unde-l celebrez pe Oscar Wilde cu două lucrări monumentale: Importanța de a fi Ernest și Portretul lui Dorian Gray.

Mai îmi pun o întrebare. Oamenii se tem pentru viața lor sau pentru stilul lor de viață? Luptă instinctul cu civilizația. Familiile sunt obligate să petreacă timp împreună. Civilizația a redus acest timp la vacanțele de vară și de iarnă. Instinctul te trimite în izolare cu familia. Nu e vară, nu e iarnă. Și timpul stă pe loc.

Vă îndemn, dragi cititori ai mei, să probați demnitatea. Toată viața bunicile și mamele v-au bătut la cap să vă spălați pe mâini. În sfârșit înțelegeți de ce.

Să ne spălăm pe mâini înainte de toate!

Foto: Bogdan Mosorescu