Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "Timișoara"

CÂT COSTĂ O FAPTĂ BUNĂ?

De 5 aug., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Încerc să ies în fiecare dimineață la plimbare pe malul Begăi. Fiind vară, uneori mă însoțesc și copiii. Joia trecută am prelungit plimbarea. Am intrat și în piața Iosefin să cumpărăm de la localnici sos de roșii. De la Agil am luat carne tocată și m-am bucurat pentru timpul câștigat. La momentul acela părea că am câștigat timp. Cel mic și-a exprimat pofta pentru masa de prânz.
– M-am săturat de paste. Fă și tu ceva de mâncare. Fă ardei umpluți cu orez. Ba nu, cu carne, ca la grădi. Sunt preferații mei.
Soarele ardea înainte de ora 12. Am încercat să grăbesc pasul. I-am dat un impuls celui mic cu o atingere pe spate. O pantă care coboară dinspre stradă spre malul apei l-a deturnat pe cel mic.
– Pot, mama, pot, să mă dau de două ori?
De două ori simt că mor. Mă trec valuri-valuri de la căldură și de la cortizol. Pică în Bega. Cade. Își rupe piciorul. Își rupe mâna. Își sparge buza sau un dinte.
La mașină am ajuns toți trei asudați. Cea mare și cel mic au început cearta înainte să pornesc motorul.
– Puneți centura.
– Eu vreau să stau în mijloc.
– Dacă stai în centură, îți pun melodia ta preferată.
La semafor, intersecția Șagului cu Liviu Rebreanu, ascultam The Weeknd fiecare cu gândurile lui. Eu știu sigur că ardeii grași îmi țineau mintea ocupată. Calculam, scăzând timpul câștigat la piața Iosefin, la cât o să le pun mâncarea pe masă. Copiii priveau pe geam, iar geamul ne-a schimbat următoarea oră. Un bătrân vorbea și ne făcea semne. Deschid și nu deschid geamul cerșetorilor, dar mereu deschid bătrânilor. Am auzit cu o ureche Gătaia. Un ochi urmărea traficul, o ureche îl asculta pe cel mic.
– Nu mergem la Gătaia. Locuim în apropiere. Am închis geamul fără bucurie. O câștigasem oricum ușor. Niște cumpărături făcute în drum în locul cumpărăturilor la Femadar de pe Averescu nu au autoritatea necesară să mă bucure. Obții ușor, pierzi ușor.
– Ce voia, domnul, mama? a întrebat cel mic.
– Să-l ducem la Gătaia, i-am răspuns.
– Nu. Să-l ducem la spital, a corectat cea mare.
Frână. Am pus frână ușor. Mașinile din fața mea deja porniseră. Bătrânul a revenit la geam.
– Unde vreți să mergeți?
– La policlinică, sunt programat la ora 2 la operație.
– Urcați.
Cel mic s-a dus la el în scaun. Cea mare m-a privit, apoi și-a sprijinit capul pe geam. The Weeknd cânta în continuare fără să mai ajungă la vreunul dintre noi. Ardeii grași mi-au fost înlocuiți cu protuberanța din gâtul bătrânului blocat pe partea dreaptă.
– Mulțumesc. Să vă ajute Dumnezeu.
– Să vă ajute. De ce mergeți singur la spital?
– Nu are cine să mă ajute. Dumnezeu mă ajută. Mare e împărăția lui. Avem biserică la podul metalic, în Sinaia. Fiecare cuvânt articulat îi oprea respirația.
– Nu mai vorbiți. Păstrați-vă puterea.
– Ce mașină frumoasă aveți! În viața mea n-am văzut o mașină așa frumoasă.
Am traversat intersecția neliniștită. Inima îmi bătea mai tare. Mintea îmi trimitea scenarii neplăcute. Capul plecat al bătrânului m-a făcut să mă întorc.
– Sunteți credincioși?
Mi-am întors privirea. Am strâns tare de volan.
– Suntem toți botezați la ortodocși.
– Ei, nu contează asta, Dumnezeu e numai unul. Uitați niște cărți de la biserică. Dumnezeu e mare. Noi avem biserica la podul metalic, e mare.
Cel mic tăcea. Cea mare tăcea. I-am spus să mulțumească pentru reviste.
– Să le puneți acasă pe dulap.
Fix la biserica Baptistă de pe Liviu Rebreanu am oprit și am tras ușor dreapta. Ochii bătrânului m-au privit speriați. Cea mare m-a privit întrebătoare. Cel mic privea și el încercând să înțeleagă ceva.
– Dați-vă jos din mașină. Mergeți acasă. Scoateți ardeii din frigider și așteptați-mă. De aici merg eu să-l duc pe domnul la policlinică.
Cea mare s-a dat jos. I-a deschis ușa celui mic care nu a comentat. Eu voiam doar să-i știu pe ei departe de mașină, de situație, de bătrân. Privirea lui mă pironea.
Am continuat drumul în tăcere. Bătrânul l-a mai invocat pe Dumnezeu și m-a informat că are pensie 300 de lei, iar medicamentele costă 250 de lei.
– Nu am bani cash la mine, îmi pare rău.
– Ați zis că stați aproape. Vă aștept.
Am privit pe geam. Am strâns de volan. Străzile în lucru au mărit timpul până la policlinică. Unde e bucuria mea de acum 30 de minute? A înlocuit-o vinovăția: Ce mașină frumoasă!, frustrarea: Vă aștept să-mi aduceți bani, neliniștea: Dacă îmi face rău? Să trimit copiii acasă. Să fie în siguranță. Și mulțumirile aduse lui Dumnezeu. Unde e Dumnezeul lui? Un om a oprit mașina, o femeie, și nici măcar o credincioasă.
– Am 300 de lei pensie, v-am spus?!
– Mi-ați spus.
– Dar cel mai mare și mai important este Dumnezeu.
– Este. Încercați să stați liniștit. Să vă odihniți. Am ajuns la parcare transpirată, iritată, indispusă. Facerea asta de bine mă consumă. Aș vrea să tacă. Să-i mulțumească lui Dumnezeu în gând și să nu mi-l bage mie pe gât. Dumnezeul lui mi-a crescut în gât. Mă doare când îmi înghit saliva. Îmi pică ochii pe telefon și realizez că pot să scot bani de la bancomat. Mă dau jos și se uită la mine. E ca un câine. Nu mă scapă din ochi.
– Merg să scot niște bani să vă las de medicamente.
Merge în spatele meu. Îi aud respirația greoaie. Bancomatul a dispărut. Mă întorc spre bătrân.
– Îmi pare rău.
– Haideți să întrebăm aici.
– Este o casă de amanet. Nu pot să scot bani de aici. Nu mă scapă. Aproape îl simt cum mă încolăcește. Se apropie de un domn și întreabă de o bancă. Domnul se uită la mine și mă direcționează spre BRD. Bătrânul îmi respiră în ureche.
– Stați aici la umbră. Merg eu. Este în intersecția următoare și e cald.
Copiii, ardeii grași, timpul câștigat și pierdut, bucuria, gâlca bătrânului din gât, iritația, căldura îmi înfig piciorul în asfalt. Calc apăsat. Neliniștea mă îngreunează. De ce m-am oprit? De ce n-au oprit cei cu icoane spânzurate de oglinda retrovizoare? De ce? De aia. Orice răspuns o să-mi dau, nu mă va face să mă simt bine. Abia aștept să mă urc în mașină.
I-am pus în mână bancnotele de hârtie.
– Merg să-mi cumpăr o apă. I-am zâmbit pentru prima dată.
M-am urcat în mașină. Nu am privit în urmă. Am dat jos geamurile din spate. Câștigasem o jumătate de oră pe malul Begăi cu sosul de roșii și carnea tocată cumpărate din Iosefin. Am pierdut o oră ducând un bătrân la policlinică în Buziașului. Când am parcat în fața blocului arăta ora 13. Revistele le-am aruncat la coșul galben. Ardeii i-am băgat la cuptor în jur de ora 14. Am mâncat după ora 15.
Cea mare s-a agitat. Cel mic a plâns. Ne-am așezat la masă flămânzi și iritați.

Foto: Bogdan Mosorescu

EURI DE VÂNZARE

De 3 aug., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

– Ați auzit?
Forfotă pe malul Begăi, chiar înainte de podul metalic pietonal. Două femei, poate mamă și fiică, poate prietenă cu prietenă, și o fetiță în jur de 11, 12 ani se uită în gura unei altei femei. Această altă femeie gesticulează, iar brațul întins aproape îmi atinge nasul când trec pe lângă ele.
– Îmi cer scuze. Își cere scuze din obișnuință. O secundă mă privește, apoi revine către micul grup gură-cască.
– Ce se vinde? întreabă fetița răsucindu-și poalele rochiei pe degetul mare.
– Se vând euri. Mi-am luat și eu unul.
– Un eu? Și cum l-ai plătit?
– Am avut noroc. Se putea plăti cu Revolut.
– Chiar ai avut. La piață nu prea poți să plătești cu Revolut.
– Dar nu în piață.
– Dar unde?
– La colțul pieții. Cum intri, în partea dreaptă.
Atât am prins din discuție. N-am stat locului. N-am tras cu urechea. M-am îndepărtat cu un zâmbet pe buze și curioasă. O femeie și-a cumpărat un eu de la intrarea în piața Iosefin, cum intri, pe dreapta. De când s-au pus în vânzare euri? Cine le produce? Sau cine renunță la ele? Vin din fabrică? S-au desprins de indivizi cu un CNP?
Piciorul stâng, cel care mă scoate forțat din casă, ligamentul rupt nu ține cont de anotimp și dispoziții, a luat-o spre piața Iosefin. Clocotesc de nervi. Mă irită căldura, o vecină și contul bancar. Nu am suficient să-mi cumpăr un eu. Dar am nevoie de unul? Cum știi dacă ai unul? Cum descoperi dacă îți lipsește?
De la mama știu că te naști cu unul.
Trec pe lângă magazinul Femadar. Are o ușă mică albă de termopan. Este murdară, iar prin geam nu se vede aproape nimic. O să intru să cumpăr niște cotlet. Mai înaintez câțiva pași. Un boschetar răspândește un miros dulceag și grețos de urină și tutun. Îmi întorc capul. Îmi rețin eructația.
La intrarea în piață, în partea dreaptă, o sexagenară stă întinsă pe jos.
– Ajută-mă să mă ridic, fata mea. Am căzut și nu e nimeni să mă ajute. O privesc mirată, cu părere de rău și îngrețoșată. Miroase ca boschetarul. Îmi împing ochelarii de soare pe nas. Pică. Bag telefonul în buzunarul pantalonilor scurți. Trec în spatele capului ei și încerc s-o ridic.
– Auuuuuu!
O las. Se întinde la loc pe trotuarul fierbinte. O geantă neagră de umăr, pare piele, și un cărucior de cumpărături stau răsturnate lângă bătrână.
– Ridică-mă!
O apuc de sub brațe. E grea ca un pietroi și pute. Reușesc să o ridic, apoi mă îndepărtez. Mă simt murdară și tot ce vreau este să mă îndepărtez. Abia în malul Begăi îmi reamintesc de eurile puse în vânzare. Nu mă mai întorc oricât aș fi de curioasă.
Mă mulțumesc cu al meu.

Foto: Bogdan Mosorescu

CINE MAI ARE CHEF SĂ LUPTE?

De 19 iun., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

După 20 de ani.
După 20 de ani de la terminarea liceului.
După 20 de ani de la terminarea facultății.

Ne-am reîntâlnit, câteva colege, în 13 iunie, pentru cei 20 de ani scurși de la absolvirea facultății. Pe o bancă din holul Universității de Vest, sub un măslin, chipuri cunoscute și chipuri necunoscute și-au zâmbit. La franceză secundar am terminat vreo 30 de studenți, dar la română principal am fost vreo 100. Multe cifre în această introducere. Interesant. Mi se par irelevante tocmai după această revedere.

Am povestit din amintiri. 100 de studenți, 100 de amintiri. Da, îmi amintesc. Nu, nu-mi amintesc. Nu-mi amintesc chiar așa. Am râs. Am ascultat. Am făcut o listă cu absolvenții secției de română-franceză. Sorbind o cafea și privind chipuri familiare și vag familiare, m-am întrebat: Am schimbat lumea? A devenit lumea un loc mai bun în ultimii 20 de ani în care ne-am zbătut să ne demonstrăm valoarea? Aș fi vrut să le întreb pe cele prezente. Intenția n-am transformat-o în acțiune. Nici o condiție nu era îndeplinită pentru a discuta serios despre viață. Am intuit mai mult o fugă în atemporalitate, în afara contextului socio-politic din societatea românească, în afara contextului domestic al fiecăruia.

Ne-am reîntâlnit să confruntăm o versiune a noastră cum ne-o amintim cu o versiune a noastră cum o presupunem. În timp ce tastam, un act ratat: o (a)versiune a noastră. Oare îmi repugnă existența mea prezentă? Sau ce anume vrea să fie actul ratat? M-am temut în ultima vreme că e posibil să mă fi dezamăgit pe mine. Atunci, dacă despre asta e vorba, Freud lovește din nou.

Un numitor comun al vârstelor 20 și 40 ar fi acesta: îndoiala. Mă îndoiesc din nou de obiceiuri, credințe, convingeri, dar de data asta mă îndoiesc de ale mele, nu de cele luate de-a gata din familie. Asta înseamnă că în ultimii 20 de ani am construit o ființă nouă. Fostele colege sigur nu s-au întâlnit cu Dunia din 2006. Dar atunci cine a dialogat la masă? Femei străine? Femei cunoscute?

Străine. Cunoscute.
Cunoscute. Străine.
Nici. Nici.
Și. Și.

Ne-am despărțit în 2006 având viața înainte. Ne-am reunit în 2026 în viață. Unii dintre noi au părăsit lumea. Ne-am revăzut eroinele și dezertoarele alegerilor personale de bună voie și de nevoie.

Mă întreb: cine mai are chef să lupte?

SABOȚII TABI DE LA MARGIELA

De 15 iun., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În 27 februarie a avut loc vernisajul expoziției #poartariduri în spațiul MV. Mirela Vlăduți, curatoarea, a urcat muzele pe pereți în percepția ei vizuală. Găsiți poveștile chipurilor sau povestea unui chip. Depinde cum alegeți să priviți.

Pe parcursul proiectului am ales, prin fiecare acțiune, ideea de chip, de femeie, de frumusețe: o privire directă și crudă spre esență. Timpul este o formă de cunoaștere, iar femeia, prin intervenția asupra chipului, anulează parțial cunoașterea. Timpul nu-l oprim, firește! Pământul își continuă rotația, 365 de zile și o ia de la capăt. Jefuim timpului viitorul. Femeile nu-și mai permit să treacă de 40 de ani. Oare ce fel de dorință este asta? Care-i necesitatea, care-i satisfacția?

Îmi pun întrebări multe. Îmi dau răspunsuri puține.

Femeile sunt femeia. Toate cunoaștem neliniștea, disperarea, oroarea, umilința. De aceea proiectul #poartariduri, prin mine ca reprezentantă, ține enorm la compătimire. Mă compătimesc pe mine. Compătimesc femeile. Citesc ca să-mi țin mintea ocupată, iar în prezent parcurg lent Lumea ca voință și reprezentare de Schopenhauer. Am concluzionat, la finalul Cărții a doua, că dorințele ne devastează. O dorință satisfăcută deschide drumul unei dorințe noi. Și continuă la infinit. Dorințele nu se sfârșesc. Ce este de făcut?

Eu îmi doresc un apartament mai mare, o oglindă Pond L, saboți tabi de la Margiela, rochii de mătase și aș putea continua. Obiecte, obiecte, obiecte. Exteriorul dictează interiorului. Când îmi pun capul pe pernă seară, atunci interiorul întrece forța exteriorului. Vreau să fiu sănătoasă. Să mă bucur de copiii mei, și de mâna de oameni din jurul meu care contează.

Lumea nu are un sens, dar o poți observa. E măiastră. Forța naturii și forța omului au creat un limbaj al iubirii. Iubim. Când ne îndrăgostim, înțelegem naivitatea platelor și agresivitatea animalelor. Ne prezentăm frumoși fără disimulare, ca un trandafir înflorit. Ne lipim trupurile instinctiv ca leii. Ne exprimăm metaforic prin rațiune și simțire.

Iubirea rupe șirul dorințelor. Le slăbește. Când scriu, când citesc, când privesc cerul înstelat, când urc pe munte sau înot, saboții tabi de la Margiela n-au nici o putere asupra mea. Concentrarea spre interior îmi potolește nevoile sociale și mi le satisface pe cele ale ființei.

E liniște azi în mine. Aștept curioasă ziua de mâine.

Foto: Bogdan Mosorescu

TIMP. SPAȚIU. CAUZALITATE

De 8 iun., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Timp. Spațiu. Cauzalitate. Când? Unde? Din ce cauză? Aceste forme ale cunoașterii îmi frământă mintea deoarece în continuare citesc Lumea ca voință și reprezentare de Schopenhauer. Imediat sfârșesc Cartea a doua din primul volum. Lectura șchioapătă. Merg des la notițe.

Casa miroase a tei și a balsam de rufe Joy de la Sano. Ușa de la balcon e larg deschisă. Zgomotul de la mașini, vocile trecătorilor, cucul care cântă mă irită și mă încântă. Am pus laptopul și cartea lângă mine. Să citesc? Să scriu? Să scriu pe blog sau în manuscris? Cu-cu! Băăă! Vrum!

Să închid ușa pentru liniște? Dar atunci curenții de aer nu mai poartă în casă mireasma teilor. Cu-cu! Am ales să suport poluarea fonică. Aduce izbitor cu starea mea sufletească: mult zgomot. Firește, selectez perturbările de la scris și citit după plăcerile personale. Așa că am ieșit din casă pentru TESZT – Festivalul Euroregional de Teatru Timișoara. Păreri contradictorii s-au exprimat despre programul festivalului în online: de la cea mai proastă ediție la cea mai măreață ediție. Evaluările, atât pozitive, cât și negative, s-au făcut pornind de la emoții în care eu nu m-aș încrede până nu se reglează prin apelul la rațiune. De exemplu, directorul Teatrului maghiar este pe alocuri detestat doar pentru că este ungur și atât. Despre director, ungur sau nu, pot să vă spun că a avut un discurs memorabil și curajos la deschidere. Democrație. Feminism. Libertate. Curaj. Susținere. Despre asta a vorbit Hunor Horvath într-un spațiu neconvențional al orașului unde am privit fascinată spectacolul Macbeth. Tot la deschidere am observat prezența managerilor Ion Rizea de la Național și Lucian Vărșăndan de la Teatrul German. Aplaud alăturarea și mă simt încrezătoare în viitorul instituțiilor.

Ies din casă pentru teatru. V-ați obișnuit deja să vă povestesc despre această formă anume de cunoaștere a comportamentului uman. Dar mai ies din casă și pentru muzică, vernisaje, lansări de carte, haine, bijuterii, mâncare bună și cafele delicioase. La Filarmonică, datorită audiției lui Beethoven și Mendelssohn, inima a pompat nebunește. Sângele a transformat venele în autostradă. Am amețit de la grandoarea plăcerii auditive. Căutați Scoțiana după ce citiți acest text. Puneți mână pe piept și așteptați. Mașinile cu șoferi turbați din partea mea de oraș unde se lucrează, sute de metri blocați pe Liviu Rebreanu, o să le simțiți în circulația sângelui. Pentru stări transcendentale, cumpărați bilet la Filarmonică. Pentru confort și decență la sălile de baie, faceți recomandări în chestionarele pe care le trimit spectatorilor, dar le ignoră. Consideră că a-l asculta pe Alexei Volodin depășește disconfortul loviturii cu capul în ușă când mergi la baie. O fi, n-o fi așa, avem ce vrem nu neapărat ce putem. Putem să ne respectăm spectatori și instituții.

O să pun punct aici. Timpul trece. Vreau să sfârșesc Cartea a doua de Schopenhauer, apoi să mai dau și cu aspiratorul prin casă. Dacă n-ar fi timpul, n-am avea trecut și viitor, doar o încremenire. Revin des la notițele despre timp, spațiu și cauzalitate. Mă liniștesc când le parcurg. Acopăr zgomotul din mine. Mă tot întreb: Merită să ies din casă? Răspunsul depinde în funcție de dispoziție. Acum aș răspunde că nu merită. Dar când vizionam Macbeth sau ascultam Scoțiana, aș fi răspuns că merită.

Nu merită.
Merită.
Infinit.
Moarte.

Foto: Bogdan Mosorescu

SOARE CU DINȚI

De 13 mai, 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

E soare cu dinți afară.

Așa obișnuia mamanu să ne spună când eram copii. M-am oprit din tastat când mi-am dat seama că am folosit pluralul. Să ne spună în loc de să-mi spună. Eu scriu textul, mie să-mi spună. Așa obișnuia mamanu să-mi spună. Dar asta înseamnă s-o exclud pe sora mea și mă simt de parcă aș minți, de parcă i-aș nedreptăți existența. Prostii, firește! Sunt o femeie adultă care scrie de aproape 20 de ani public. Scriu. Mă expun. Plasticizez. Imaginez. Fix ca o zeiță a blogului mărunt, cu trimitere la Arundhati Roy, Dumnezeul lucrurilor mărunte.

Dimineața încă trag cardiganul de lână pe mine. Tare îmi e că zilele următoare o să pornim din nou centrala. Dinții soarelui mușcă din noi. Dar e un frig diferit. Nu mă răcește, mă întărește. Mă simt capabilă să revin asupra cărții cu titlu perfect: Cel dintâi care iartă.

În ciuda lenei și a reprezentării de gospodină, mintea construiește capitolele cărții. Mi-am pus o pereche de pantofi stiletto în picioare. Sunt noi-nouți. I-am comandat în urmă cu o săptămână de la Stuart Weitzman. Derutată de culoare, credeam că am comandat o piele întoarsă roz-pudră, din cutie am scos nuanța vișinelor prea coapte. Cu o pereche de șosete roz bonbon, cu stiletto și pantaloni de trening, m-am așezat pe canapea.

M-am gândit să nu mai înceapă cartea cu capitolul: Bunica. Să înceapă cu capitolul: Fiica. De asemenea mi-e greu să urmăresc ce ticluiesc pe blog legat de roman. Cel mai bine ar fi să reiau lucrul în Word, dar albul acela mă îngrozește. Îmi alungă toate ideile. Fiica. O să conțină informații autobiografice. Nu pot să mă îndepărtez de mine când scriu. Nu mai rămâne nimic de spus. Interesant este că vârsta și experiența îmi permit confundarea atât cu mama, cât și cu fiica. Mustesc în biasuri. Ce-i drept, am așteptat mult să scriu acest roman, anunțat, dar fără structură. Sunt fiică. Sunt mamă. Sper să nu ajung bunică prea curând.

Înainte de a reîncepe munca separat în Word, o să vă las o listă de autori promisă în articolul anterior. Pregătiți-vă sufletele, mințile și dicționarele. Literatura de calitate vă provoacă în întregime. Nu vă relaxează. Vă face conștienți de toți mușchii corpului. Încordați-vă.

1. Virginia Woolf, Valurile
2. Joseph Conrad, Inima întunericului
3. Franz Kafka, Procesul
4. Louis Ferdinand Celine, Călătorie la capătul nopții
5. Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot

Spor!

CARTIERUL SOARELUI

De 6 mai, 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Dacă mă iau după hartă, și mă iau pentru acuratețe, locuiesc în Cartierul Soarelui. Aprob. Mă gândesc la Regele Soare și asta îmi dă un sentiment de privilegiată.

De un deceniu locuiesc pe Ioan Mureșan. Înainte să devin proprietara unui apartament într-un bloc comunist, am locuit cu tatăl Marei pe strada Eneas. De la Eneas, fiu al zeiței Afrodita, la Mureșan, un chirurg emerit, am început să experimentez lumea adulților din apartamentul 4. Pot să fiu adult! Mă încurajez în fiecare zi.

De 13 ani construiesc trasee în acest spațiu restrâns. Am condus pe străzi care peste noapte au devenit cu sens unic. De fiecare dată mi-a scăpat imensul cerc roșu cu un dreptunghi alb în mijloc. Copiii au mers, Mateiu încă mai merge, la grădinița de pe strada Brâncoveanu.

În fiecare dimineață pornim de pe Mureșan, dreapta pe Salcâmilor, stânga pe Rebreanu până la liniile de tramvai. Dreapta pe Drubeta, stânga pe Eneas până pe Brâncoveanu, urmat de dreapta și iar dreapta pe Glad cu oprire. Drumul spre grădiniță a adus o singură surpriză: strada Alexandru Macedonski devenită cu sens unic. Drumul înapoi spre casă a adus surprize în mod repetat: strada Cozia devenită peste noapte cu sens unic, strada Feldioara de asemenea. De aproape un an revin acasă pe Glad, dreapta pe Ulpia Traiana, stânga pe Rebreanu până la Calea Martirilor deoarece o altă stradă a devenit cu sens unic, strada Cosminului.

Drumul de întoarcere spre casă s-a schimbat prin restrângere. Restrângere în spațiu, micșorare în timp. Puține trasee, puțin timp de trăit. Poate fi o pregătire, o repetiție pentru moarte. Nu mă deranjează să învăț să mor. Găsesc repelent contingentul. Să-mi cadă o cărămidă în cap. Nu.

În urma unui accident la schi într-o stațiune austriacă, am modificat traseul din prima parte a zilei. De la grădiniță nu mai pornesc spre Soarelui, ci spre Dâmbovița. Unde se intersectează Bulevardul Dâmbovița cu Splaiul Sofocle, opresc mașina. Este acolo un mic golf al râului Bega. Mă plimb pe malul râului spre cartierul Freidorf sau spre cartierul Iosefin, depinde de dispoziția mea: de maci sau de cafea zilele astea. Luni am pornit spre Freidorf și m-am bucurat de maci și de natură. Azi am pornit spre Iosefin și m-am zgâit la excavatoarele care demolează Podul Iuliu Maniu și am savurat o cafea la Mimosa.

Splendoarea și tragicul vieții mele particulare: viața merge înainte.

Toți îl purtăm în noi pe Nicolae Ceaușescu, copilul sărac de la marginea marginii care nu se poate opri din a ridica monumente pentru sine

De 21 dec., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ca să vă spun sincer, nu-mi amintesc cum anume arăta valiza cu care am venit la Timișoara la facultate. Lipsa unei amintiri îmi răpește o introducere patetică atractivă. Probabil ceva folosit anterior de soră mea sau ceva împrumutat. În familia noastră condițiile de viață ne-au dictat să adoptăm un spirit utilitar.

Îmi amintesc însă plasa de rafie pentru pachetul cu mâncare. Din 2002 până în 2006 am cărat cu nemiluita la plase de rafie. Niciodată nu mi-a împachetat mama praz. Am descoperit în Banat că oltenii consumă praz. M-am simțit specială prin faptul că familia mea rar a savurat la o masă praz. Nu m-am mai simțit specială când mi s-a răcnit în față că în Oltenia nu se gândește.

Din 2002 m-am născut a doua oară cu o identitate teritorială. Mintea și comportamentul meu s-au redus la un anumit teritoriu, Oltenia. Am acceptat rapid și tacit faptul că sunt olteancă. Profesorii respectați de mine de la universitate n-au menționat în nici o împrejurare originile mele. Așa am concluzionat că oamenii inteligenți nu judecă făcând apel de conformism intelectual. Cei puțini m-au salvat de teroarea majorității.

În ani m-am obișnuit cu purtări. Am citit studii despre intoleranța bănățenilor. M-am întărit prin detașare. Mi-am văzut interesul. Interesul a fost unul singur: să învăț. Am venit la Timișoara să învăț. Am venit pentru o instituție, nu pentru un oraș.

Recent am citit despre The Federalist Paper. The Federalis Paper constituie o colecție de 85 de coloane de ziar. Cei trei autori – Alexander Hamilton, James Madison și John Jay – au folosit pseudonimul Publius pentru a aduce argumente și a convinge cetățenii Americii să adopte o Constituție complet nouă. Asta se întâmpla în secolul XVIII. Niște oameni s-au ridicat deasupra mentalității și obișnuinței, și au propus ca toate statele Americii să funcționeze împreună pentru un scop comun mai important.
Discuțiile au redefinit republica. L-au reluat pe Aristotel, au reluat marii gânditori politici. Au argumentat că o confederație instabilă de 13 state suverane nu putea să se apere în mod adecvat împotriva unui atac străin sau a unei invazii. Oh, s-au discutat multe. O să mă opresc aici. Pentru că aici e un punct nevralgic în identitatea mea de olteancă.

Cum mi-au auzit urechile că ungurii din România cer suveranitate, la fel mi-au auzit de suveranitatea Banatului. Banatul suportă financiar regiunile sărace ale României, Oltenia și Moldova. Românii, în istoria lor, s-au apărat. N-au cucerit. N-au invadat. Un teritoriu imens ca America, prin reprezentanții de seamă, a înțeles în secolul XVIII că scopul comun e mai important. Un teritoriu mic ca România, nu înțelege în secolul XXI că invidia reprezintă principala cauză a facțiunilor. Facțiunile urmăresc interesul propriu și sunt dăunătoare.

O să mă opresc. Câte nu ar mai fi de notat, de discutat, de argumentat! Puteți citi despre The Federal Paper și puteți să lăsați deoparte delirul națiunii. Interesul propriu este benefic ca parte a binelui comun. Comportamentul românilor amintește și în prezent de un copil sărac, marginalizat, derutat și flământ. Într-un fel, toți îl purtăm în noi pe Nicolae Ceaușescu, copilul sărac de la marginea marginii care nu se poate opri din a ridica monumente pentru sine.

Poate copiii noștri, poate Mara mea o să dovedească demnitate. Momentan consumăm și alegem confortul personal.

Foto: Bogdan Mosorescu

Timișoara Fashion Week. Andreea Manea și Pif Stephano, ei reprezintă speranța asemenea nou-născuților

De 19 oct., 2020 0 Colaborari , , , , 0

Timișoara, ca oraș din România, etalează condiții de viață decente. Dacă o iei la pas pe străzi, nu te apasă resturile unei arhitecturi comuniste. Poziția geografică a ușurat această bucată de pământ de prostul gust întâlnit în orașele mici. Plânge sufletul românului când traversează sau vizitează orașe ca Petroșani. Mobilierul stradal și locurile de muncă marchează atitudinea locuitorilor. La Timișoara, prin comparație cu alte orașe ale țării, locuitorii își permit o paletă de emoții. Azi râd. Mâine plâng. Nu știu ce motive de râs are un locuitor de la Petroșani.

După 20 de ani petrecuți la Timișoara, aproape, susțin afirmația de mai sus. La Timișoara poți să trăiești decent. Decența este un lux în România. Dar Timișoara șchiopătează la capitolul modă. Rar întâlnești femei elegante. Ele există. Se plimbă. Își etalează rochiile. Lasă în urma lor un miros plăcut. Atrag privirile când pășesc prin Unirii cu bucurie. Dar sunt prea puține ca să facă o diferență printre cucoane și nașe. Moda la Timișoara aparține cucoanelor și nașelor. Acestor femei nu le spune nimeni cum anume să se îmbrace. Ele știu. De unde știu?! Nu am habar.

În acest oraș, printre aceste femei, o doamnă insistă să treacă dincolo de atitudinea obtuză a locuitorilor urbei în materie de modă. Mă refer la Rodica Costea. Chiar și în acest an de pomină, Rodica Costea a organizat Timișoara Fashion Week. Profit de rolul meu de autor al acestui articol și o felicit. Felicitări, doamnă, m-am delectat la prezentare cu acele neglijeuri animal print.

Personal, particip la Timișoara Fashion Week pentru a urmări creațiile studenților de la Arte. Ei sunt singurii care îndrăznesc, care nu s-au compromis prin rochii de nașă cu tul și dantelă cu aspect ieftin. O colecție nouă semnată de un designer trebuie să aducă o interpretare nouă, într-un stil personal. La Timișoara o dăm înainte cu rochiile de nașă. De aceea Cătălin Botezatu fură toate aplauzele. El îndrăznește, dar el trăiește la București și culege lauri la Timișoara.

În modă, Timișoara are atitudinea unei cameriste. O fată cu un chip șters, cu o rochie gri și cu mâini crăpate pe care le ascunde la spate. Îmi pare rău. Viața e scurtă, anul 2020 e infectat de-a dreptul, iar hainele frumoase ar putea să ne schimbe dispoziția. O rochie neagră, un parfum englezesc și niște bocanci de la Glăvan îmi asigură o dispoziție glorioasă.

Mă opresc. Insist să-mi controlez sinceritatea. Unii nu or s-o aprecieze. Înainte de punct, notez numele Andreea Manea și Pif Stephano. Ei reprezintă speranța asemenea nou-născuților. Poate Timișoara o să îndrăznească, iar scopul Rodicăi Costea, să pună Timișoara pe hartă în lumea modei, o să fie atins.

Între timp, reverențe doamnă pentru muncă și dedicare.

Despre trotuarele de la Timișoara. Sunt estetice. Nu sunt estetice

De 6 aug., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am plimbat prin oraș. Mi-am urmărit picioarele. Într-o carte de Dalai Lama am descoperit o tehnică simplă de meditat. Să urmărești punerea unui picior în fața celuilalt. Mișcarea devine punct de concentrare. Observi corpul. Observi mintea. Eu am mai observat celebrele și blamabilele trotuare de la Timișoara. Am citit păreri despre. Multe ofuscări. Multe nedumeriri. Nici un cuvânt de bine.

N-am făcut nici un comentariu despre, dar lui Făt Frumos i-am povestit despre Napoleon al III-lea și Haussmann. Lui Haussmann îi datorăm arhitectura Parisului. Pentru ca Parisul să arate ca în zilele noastre s-au dărâmat cartiere, prea multe clădiri pentru care activiștii s-ar lega cu lanțuri. Ziarele scriau despre haussmannizarea Parisului. Și? Făt Frumos m-a privit și a ridicat din sprâncene. Și? Și nimic. Am răspuns plină de mine. Firește că nu am împărtășit degeaba! Întâmplarea cu Haussmann mi-a modificat comportamentul pripit. Ori de câte ori se construiește ceva, iar majoritatea vociferează, la mine în cap se ivesc cele două nume: Napoleon al III-lea și Haussmann. Dau un pas înapoi. Aștept. Am așteptat să notez despre trotuare.

Majoritatea cetățenilor au decis că sunt hidoase. Iar mie o să mi se bată obrazul. Nu-l compara pe Haussmann cu mintea lipsită de strălucire a celui care a decis pentru trotuare. Ar argumenta unii. Ar avea dreptate, dar. Haussmann a fost considerat mediocru la timpul lui.

Încă nu am o părere despre trotuare. Sunt estetice. Nu sunt estetice. Răspund arhitecturii orașului. Țin cont de o îmbinare de culori. Am mers pe trotuare. Mi-am urmărit picioarele. Ceva nou se află sub tălpile cetățeanului timișorean. O pungă a zburat pe lângă mine. O mască mi-a atras privirea. Zăcea sub o mașină parcată. Un pahar de hârtie deformat însoțea masca. Am strâmbat din nasul superb. Revolta despre trotuare m-a lăsat rece. Clocotește sângele în mine când mă încercuiesc din toate părțile gunoaiele cetățenilor așa ziși respectabili, integri, luptători pentru îmbunătățirea condițiilor de viață.

Modelul trotuarelor are o valoare estetică. Românii au crescut cu Muma Pădurii în curte. Muma Pădurii e în noi. Bunul gust e o raritate în România. Igiena însă ține de alt apect al vieții. Fără legătură cu Muma Pădurii, cu înfrumusețarea sărăciei, cu vopsitul gardului care pică. Prima dată cetățeanul să-și arunce gunoiul la coș. Să curețe mai mult. Să dea cu mătura. Să adune după el. Să lase replicile sterile și inutile că afară, oriunde afară, e curat.

Curățenia ține de alegerea fiecăruia dintre noi. Trotuarele alcătuiesc un dosar pe biroul unui primar, consilier sau mai știu eu ce funcție din instituția publică.

Asta e părerea mea. Prima dată să fim curați. A doua oară să dăm atenție esteticului.

Foto: Bogdan Mosorescu