TIMP. SPAȚIU. CAUZALITATE

Timp. Spațiu. Cauzalitate. Când? Unde? Din ce cauză? Aceste forme ale cunoașterii îmi frământă mintea deoarece în continuare citesc Lumea ca voință și reprezentare de Schopenhauer. Imediat sfârșesc Cartea a doua din primul volum. Lectura șchioapătă. Merg des la notițe.

Casa miroase a tei și a balsam de rufe Joy de la Sano. Ușa de la balcon e larg deschisă. Zgomotul de la mașini, vocile trecătorilor, cucul care cântă mă irită și mă încântă. Am pus laptopul și cartea lângă mine. Să citesc? Să scriu? Să scriu pe blog sau în manuscris? Cu-cu! Băăă! Vrum!

Să închid ușa pentru liniște? Dar atunci curenții de aer nu mai poartă în casă mireasma teilor. Cu-cu! Am ales să suport poluarea fonică. Aduce izbitor cu starea mea sufletească: mult zgomot. Firește, selectez perturbările de la scris și citit după plăcerile personale. Așa că am ieșit din casă pentru TESZT – Festivalul Euroregional de Teatru Timișoara. Păreri contradictorii s-au exprimat despre programul festivalului în online: de la cea mai proastă ediție la cea mai măreață ediție. Evaluările, atât pozitive, cât și negative, s-au făcut pornind de la emoții în care eu nu m-aș încrede până nu se reglează prin apelul la rațiune. De exemplu, directorul Teatrului maghiar este pe alocuri detestat doar pentru că este ungur și atât. Despre director, ungur sau nu, pot să vă spun că a avut un discurs memorabil și curajos la deschidere. Democrație. Feminism. Libertate. Curaj. Susținere. Despre asta a vorbit Hunor Horvath într-un spațiu neconvențional al orașului unde am privit fascinată spectacolul Macbeth. Tot la deschidere am observat prezența managerilor Ion Rizea de la Național și Lucian Vărșăndan de la Teatrul German. Aplaud alăturarea și mă simt încrezătoare în viitorul instituțiilor.

Ies din casă pentru teatru. V-ați obișnuit deja să vă povestesc despre această formă anume de cunoaștere a comportamentului uman. Dar mai ies din casă și pentru muzică, vernisaje, lansări de carte, haine, bijuterii, mâncare bună și cafele delicioase. La Filarmonică, datorită audiției lui Beethoven și Mendelssohn, inima a pompat nebunește. Sângele a transformat venele în autostradă. Am amețit de la grandoarea plăcerii auditive. Căutați Scoțiana după ce citiți acest text. Puneți mână pe piept și așteptați. Mașinile cu șoferi turbați din partea mea de oraș unde se lucrează, sute de metri blocați pe Liviu Rebreanu, o să le simțiți în circulația sângelui. Pentru stări transcendentale, cumpărați bilet la Filarmonică. Pentru confort și decență la sălile de baie, faceți recomandări în chestionarele pe care le trimit spectatorilor, dar le ignoră. Consideră că a-l asculta pe Alexei Volodin depășește disconfortul loviturii cu capul în ușă când mergi la baie. O fi, n-o fi așa, avem ce vrem nu neapărat ce putem. Putem să ne respectăm spectatori și instituții.

O să pun punct aici. Timpul trece. Vreau să sfârșesc Cartea a doua de Schopenhauer, apoi să mai dau și cu aspiratorul prin casă. Dacă n-ar fi timpul, n-am avea trecut și viitor, doar o încremenire. Revin des la notițele despre timp, spațiu și cauzalitate. Mă liniștesc când le parcurg. Acopăr zgomotul din mine. Mă tot întreb: Merită să ies din casă? Răspunsul depinde în funcție de dispoziție. Acum aș răspunde că nu merită. Dar când vizionam Macbeth sau ascultam Scoțiana, aș fi răspuns că merită.

Nu merită.
Merită.
Infinit.
Moarte.

Foto: Bogdan Mosorescu

Stări de bine cu Tudor Gheorghe și Alexandru Tomescu

E miercuri azi. Îmi tot repet asta de câteva minute. Încerc să-mi reprezint ziua asta. O văd verticală, o verticală între marți și joi, separă zilele de muncă.
E miercuri azi. Par cumva blocată, mă aflu blocată, acum când scriu, acum când încerc să dau, dar nu găsesc semnificații pentru miercuri.
Luni am fost la spectacolul lui Tudor Gheorghe, Pelerini din țara nimănui. De ani de zile am scris despre spectacolele lui, încât acum nu știu de ce cuvânt m-aș mai putea folosi ca să-i descriu vocea.
Și emoțiile mele, și ele oarecum copii ale stărilor din anii trecuți. Tot ce îndrăznesc să mai adaug ține tocmai de aceste stări, căci asta face Tudor Gheorghe, dă stări de bine românilor.
La spectacolele lui, fiecare dintre noi, unii mai conștienți ca alții, se retrag lumii, fix ca atunci când ne punem la somn. Abandonăm tot ce înseamnă exterior, iar fără aceste influențe permitem să scoatem la iveală multe sentimente adormite.
Un exemplu, la Tudor Gheorghe ți se reactivează sensibilitatea. Firește că asta e bine, nu cred că mă înșel, dar Constantin Noica era de părere că dacă e ceva ce trebuie să le dai românilor, apoi tocmai stări de bine să le dai.
Marți am fost la spectacolul de la Filarmonică susținut de Alexandru Tomescu și Pavel Sporcl. Afară ploaie, înăuntru două viori, una albastră, una verde, au redat muzica lui Eugene Ysaye, Paganini, Dvorak, Smetana. Nu pot să identific întâmplarea, dar în copilărie sigur s-a petrecut ceva care a fixat în mine sunetul de vioară ca ceva incredibil de trist. Mereu asociez sunetul de vioară cu ploaia și noroiul, chiar cizmele de cauciuc. Toate acestea îmi dau un sentiment greu, pe alocuri neplăcut. Dar nu am renunțat la vioară, s-o ascult, să-mi corectez acest sentiment neplăcut. Aseară am închis și ochii. Am primit un cald sentiment de plăcere de pe scenă, de la vioară.
Mi-am zis că aceste preferințe pentru muzica clasică țin și de datul cu care te naști, dar obligatoriu țin și de educație. Eu am dorit să-mi fac educație în această direcție, iar de cele mai multe ori sunt răsplătită.
Ce primesc?
Primesc stări de bine.