Sună telefonul. Este o nepoată. În fiecare an mă sună să-mi ureze La mulți ani. Azi nu o să-i răspund. Am murit. Ea nu știe. Așa că insistă. Sună și tot sună telefonul. Până la urmă o să-i treacă prin cap.

O știu de când a fătat-o mă-sa. O fetiță mărunțică cu păr blond și ondulat. Care râde cu ochii. Care luminează orice încăpere cu zâmbetul. Când eram tânără și în putere, pe perioada vacanței de vară, găzduiam nepoții ai căror părinți și-au făcut casa la oraș. Noi am rămas la sat cu socrii în aceeași bătătură. Am crescut copiii. Nimic nu prevestea tot ce s-a întâmplat: moarte, boală, sărăcire, abandon, pustiu.

Ne trezeam dimineața, soacră mea și cu mine, înainte să crape de ziuă. Eu mă apucam de frământat aluat pentru cornurile cu gem. Soacra mea hrănea animalele. Când se trezeau copiii și dădeau buzna la bucătărie, ieșea abur din cornurile așezate în lada de lemn și acoperite cu o pânză de bumbac gingham.

În fiecare an, pe 6 mai, ne aminteam, nepoata și cu mine, despre aceste cornuri, despre acele dimineți, despre abur, lada de lemn și pânza gingham. A început să mă sune după ce a murit bărbatu-miu. Tânăr s-a dus. L-a luat Dumnezeu înainte să o ia pe soacră mea. Amândouă le-am supraviețuit bărbaților, și, mai tragic, le-am supraviețuit copiilor. Amândouă ne-am îngropat bărbații și primul născut.

Sună telefonul. L-am lăsat pe hol după ce am băut cafeaua. Sună într-o casă goală. Ultimul locuitor a picat din picioare la ora 9:05. S-a ridicat un abur, al morții. S-a acoperit un trup cu o pânză de bumbac gingham.

Băiatul meu a murit în urmă cu doi ani. S-a degradat pe parcursul unui an. În urma divorțului, și-a înecat amarul în alcool. Și-a băut mințile și corpul. Starea lui am dedus-o din felul cum dădea cu sapa în grădină. Pe lângă casă, avem o grădină de 1000 de metri pătrați. Trebuie mereu îngrijită că altfel se transformă în șerpărie. Sera am dat-o jos după ce a murit și soacră mea. Fiu miu cel mare a zis că preferă să cumpere castraveții de la piață. Sunt mai ieftini. Cel mic e la oraș, rar mai dă pe la sat. Soția lui stă mai mult prin școli. Și-a dat doctoratul. O mândrie pentru familia noastră. A fost. Că au divorțat și ei. Of, of, ce viață mi-a mai dat Dumnezeu! Nepoata m-a comparat anul trecut cu un stâlp. De aia m-ar lovi tragediile, că pot să duc. Duc. Am dus. Acum stau întinsă pe hol. Mă odihnesc și aud râsul nepoatei și al nepoților. De la doi băieți am primit 3 nepoți, toți băieți. Fug fetele de familia asta. Nevestele divorțează. Fetele nu se nasc.

Anul trecut l-am îngropat pe băiatul cel mare. Am intrat dimineața la el în cameră să deschid geamul. Părea că doarme, dar mi-am dat seama. Nici un om nu conține nemișcarea, doar moartea. M-am apropiat și i-am închis ochii. A murit cum a trăit: banal.

Nici la înmormântare nu l-a adus noră mea pe băiat să-și ia la revedere. Am plâns până la epuizare. Am plâns pentru existența efemeră a familiei. Parcă cineva sau ceva ne-a dat dreptul să existăm cu dată de expirare. Până când încetați să mai râdeți, să mai coaceți cornuri, să mai scoateți cărți din bibliotecă.

Pentru că am uitat să râdem. Nepoata mă mai făcea să râd, dar se vede treaba că o zi din an nu a reușit să sperie moartea. S-a jucat cu noi toți, și toți am pierdut.

Nu mai sună telefonul. Nepoata a înțeles. Probabil varsă o lacrimă. Sper să râdă din tot sufletul la înmormântarea mea. Să râdă și să dea un sens vieții mele și familiei care a găzduit-o veri la rând în malul Dunării.

Foto: Simona Nutu