Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "40 de ani"

PĂRINȚII MI SE ÎMPUȚINEAZĂ

De 10 sept., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

La 40 de ani mă simt legată de mâini și de picioare. Pendulez între tinerețe și bătrânețe.
Ca și cum.
Secunda se sparge: miros de nou-născut și miros de fecale ale unei babe ramolite.
Minutul se împarte: obrazul crud al fiicei mele și brațele fleșcăite ale mamei mele.
Ora se fragmentează: copiii îmi cresc, părinții mi se împuținează.
Stau martoră neputincioasă al valului care se ridică, iar apoi se sparge.
Tinerețea și bătrânețea mă îngrozesc deopotrivă. Ce pot face copiii, ce nu mai pot face părinții.
Ce pot, ce nu mai pot eu.
Nu mai pot să ignor lipsa de demnitate a bolii fizice și psihice.
Când o bătrână îți cere să-i bagi un supozitor în fund, iar din fund atârnă un Crăciun scabros, fugi, te închizi în casă și te asiguri că o să ai o moarte asistată.
Mie mi s-a cerut. Eu am fugit. Am privit de după perdea infirmierii care au coborât din salvare.
Am început să cobor în infern. Acesta este: momentul când părinții devin copii, când adulții copilăriei sparg barierele bunului simț.
Greața fizică mi-a tăiat pofta de mâncare. Mai există viață după ce am fost forțată să privesc extremitatea dorsală a corpului?
Vomit. Tot ce am scris e vomă.
Nu mă simt eliberată. Nu mă simt mai bine.
Mă simt de căcat.

Foto: Bogdan Mosorescu

CINE MAI ARE CHEF SĂ LUPTE?

De 19 iun., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

După 20 de ani.
După 20 de ani de la terminarea liceului.
După 20 de ani de la terminarea facultății.

Ne-am reîntâlnit, câteva colege, în 13 iunie, pentru cei 20 de ani scurși de la absolvirea facultății. Pe o bancă din holul Universității de Vest, sub un măslin, chipuri cunoscute și chipuri necunoscute și-au zâmbit. La franceză secundar am terminat vreo 30 de studenți, dar la română principal am fost vreo 100. Multe cifre în această introducere. Interesant. Mi se par irelevante tocmai după această revedere.

Am povestit din amintiri. 100 de studenți, 100 de amintiri. Da, îmi amintesc. Nu, nu-mi amintesc. Nu-mi amintesc chiar așa. Am râs. Am ascultat. Am făcut o listă cu absolvenții secției de română-franceză. Sorbind o cafea și privind chipuri familiare și vag familiare, m-am întrebat: Am schimbat lumea? A devenit lumea un loc mai bun în ultimii 20 de ani în care ne-am zbătut să ne demonstrăm valoarea? Aș fi vrut să le întreb pe cele prezente. Intenția n-am transformat-o în acțiune. Nici o condiție nu era îndeplinită pentru a discuta serios despre viață. Am intuit mai mult o fugă în atemporalitate, în afara contextului socio-politic din societatea românească, în afara contextului domestic al fiecăruia.

Ne-am reîntâlnit să confruntăm o versiune a noastră cum ne-o amintim cu o versiune a noastră cum o presupunem. În timp ce tastam, un act ratat: o (a)versiune a noastră. Oare îmi repugnă existența mea prezentă? Sau ce anume vrea să fie actul ratat? M-am temut în ultima vreme că e posibil să mă fi dezamăgit pe mine. Atunci, dacă despre asta e vorba, Freud lovește din nou.

Un numitor comun al vârstelor 20 și 40 ar fi acesta: îndoiala. Mă îndoiesc din nou de obiceiuri, credințe, convingeri, dar de data asta mă îndoiesc de ale mele, nu de cele luate de-a gata din familie. Asta înseamnă că în ultimii 20 de ani am construit o ființă nouă. Fostele colege sigur nu s-au întâlnit cu Dunia din 2006. Dar atunci cine a dialogat la masă? Femei străine? Femei cunoscute?

Străine. Cunoscute.
Cunoscute. Străine.
Nici. Nici.
Și. Și.

Ne-am despărțit în 2006 având viața înainte. Ne-am reunit în 2026 în viață. Unii dintre noi au părăsit lumea. Ne-am revăzut eroinele și dezertoarele alegerilor personale de bună voie și de nevoie.

Mă întreb: cine mai are chef să lupte?