Cine are bani, deține controlul. Cine are controlul, are ceva de spus

Mama nu mi-a transmis acele gene supuse. Există o teorie. Că s-au înmulțit mai mult femeile ascultătoare. Așa funcționează evoluția. Nu după un plan, ci după adaptabilitate. Acceptați sau nu teoria. Depinde ce fel de gândire ați dezvoltat și adoptat. Fără acele gene, revolta mi s-a părut naturală.

Mereu aveam pe vârful limbii Dar de ce? Dar de ce cuvântul tău nu contează, mamă? Dar de ce să pun numele copilului după naș? Dar de ce să mă mărit, iar apoi să fac sex? Dar de ce, mama, de ce? Tata nu mi-a permis întrebări. După câteva palme, capacitatea de adaptabilitate mi-a arătat calea. Observă, dar nu întreba.

În aceste condiții, la maturitate nu mi-am descoperit nostalgii după copilărie. Uneori trăiesc ceva asemănător cu atacul de panică din cauza unor scenarii imaginare. Când eram mică, îmi plăcea să dorm pe malul Dunării. Înainte de a adormi, închipuiam fel și fel de povești de dragoste. Am rescris zeci de povești de dragoste cu mine protagosnistă. Dacă viața actuală e un vis, iar eu de fapt mă aflu în malul Dunării? Să revin acasă la mama și la tata. Să aibă din nou control asupra mea, în special financiar.

Controlul financiar e cel mai invaziv. Nu-ți rămâne nimic de făcut decât. Să suporți. Să dezvolți manevre de încurajare. Să acționezi cu tertipuri. Nesupusă de copil, detest cu toți atomii corpului meu stratagema Bate șaua să priceapă iapa. I-am ieșit lui tata din cuvânt. Tata plătea taxa de școlarizare. Am intrat la cu taxă, am ieșit la fără taxă. Să văd dacă îmi amintesc expresia. Uite-o. Ciocul mic sau. Sau nu mai mergi la școală. Soră mea a exersat până a reușit să iasă cu o diplomă. S-a angajat și dusă a fost. Abia mai dă pe acasă. Eu am eșuat. Îmi place să revin acasă. Orice nu-mi convine se transformă într-o ieșire pe ușă. Urc în mașină și ăla îmi e drumul. Nu mai există control financiar.

După ce am născut-o pe Mara, m-am confruntat cu un alt gen de control financiar, unul de catifea. Tata și-a urlat dreptul la proprietate. În familia tatălui Marei, am devenit conștientă că în familia mea comunicăm ca maimuțele. Țipăm și când discutăm banalități. La tatăl Marei comunicarea are loc fără țipete și cu stratagema Bate șaua să priceapă iapa. Mi-a luat timp să-mi manifest nesupunerea. Când primești bani, e greu să decizi cum trăiești și cum trăiește copilul tău. E pentru binele vostru. Cunoașteți expresia.

O fi! Doar că. Din nou am eșuat. Am primit bani și am făcut cum am vrut. Am încercat. Încă încerc. Fiecare părinte decide cum să trăiască copilul lui. Asta dacă nu acceptă bani de la bunici. Atunci bunicii au ceva de spus. Cine are bani, deține controlul. Cine are controlul, are ceva de spus.

Am eșuat ca fiică. Am eșuat ca parteneră supusă. Lupt să nu eșuez ca mamă. Să fiu o mamă suficient de bună e tot ce-mi doresc. Pentru asta am nevoie și de bani. Scriu pentru bani. Nu accept reproșuri de la străini. Primesc mustrări în schimbul facturilor plătite. De fapt nu o s-o fac. Nu cu istoricul meu. Primesc și acționez după cum mă taie capul. Luați omul după cum este, în funcție de gene.

Rămâne adevărat că cine dă bani controlează. Porniți de la această premisă și vedeți ce fel de om sunteți. Drumul apucat de mine s-ar putea să nu mă îmbogățească. Prefer mândria. Ah! Tocmai acum când au reduceri la Massimo Dutti, iar paltonul preferat de mine e numai 1199. Ce oră de rahat în viața mea!

Foto: Flavius Neamciuc

Dragi părinți despărțiți, nu vă privați copiii de celălalt, mama sau tata

Din 2002, anul în care am venit să studiez la Universitate, am mers rar acasă de sărbători. Îmi amintesc primul Crăciun. Din octombrie, până la vacanța de iarnă, nu am părăsit Timișoara. Motive sunt mai multe. La cursul profesorului Boldureanu, am ascultat oarecum fascinată povestea de Ignat. Îmi dau seama acum cui datoram atracția pentru curs: dorului de casă.

Probabil întreg semestrul am dus boala pe picioare. Distanța dintre mine și tata a ajutat enorm. Sufeream și exultam. În decembrie m-am urcat în tren. În compartiment am nimerit cu alți studenți, boboci ca mine. Ei au coborât la Teregova. Și lor le-am ascultat poveștile oarecum fascinată. Din acel grup, s-a desprins un personaj. Un băiat, ținta glumelor tuturor, mi-a rămas în memorie. Era băiatul primarului. Toți abia așteptau să ajungă acasă.

Și eu abia așteptam să ajung acasă. Iarna, cu ninsoarea de pomină, ascundea neajunsurile urbanistice. Puteam să mă îmbăt cu fulgi, cu iluzii, cu poveștile studenților din compartiment. I-am privit neobosită toată seara. Îi port cu drag și căldură în suflet. Niște străini care m-au marcat și nici unul nu are habar de. Abia așteptau să ajungă acasă la părinți, la mama, la tata. Eu abia așteptam să ajung acasă.

Pe peron, m-a așteptat tata. Ningea cu fulgi mari. Totul era acoperit de zăpadă. Mi-a luat rucsacul. Nu-mi amintesc, dar sigur m-a pupat. Tata e pupăcios. M-a trecut un fior. De fapt n-a fost vorba de nici o senzație. Fac diferența acum între gând și sentiment. Am gândit. Am gândit că părem aproape normali. Am luat un taxi, iar acasă ne aștepta mama cu masa pusă. Înainte de cină, m-a trimis tata să cumpăr o sticlă de vin. Pe stradă zăpadă, pe lateral morman de zăpadă. Am fugit până la alimentară încântată. Păstram gândul de normalitate, iar mirosul și zgomotele m-au asigurat de. Eram acasă. Totul părea bine. M-am reîntors la masă. Am început să mâncăm. Nu știu dacă am terminat. Ne-am certat. Atunci m-a trecut un fior. N-am mai gândit. Am simțit normalitatea. Cearta. Nemulțumirile. Ochii ieșiți din cap. Pufăielile.

Rămâne cel mai frumos Crăciun. Într-o seară de decembrie, la final de 2002, am trăit un moment de firesc. Port imaginea cu noi trei la masă. Până în 2006 am revenit acasă, dar rânduielile începeau să se schimbe. După 2006, am mai mers o singură dată la Severin. Anul acesta îmi încerc din nou norocul.

L-am anunțat pe tata de la începutul lunii. Venim. Mi-e drag că mă reîntorc. Mă simt caldă sufletește. Mă înnebunește soră mea, de când mă știu, cu un revelion la New York. Mi-am imaginat pentru câteva secunde acest lucru. Urbanistica New York-ului e bezmetică. Luminițele, aranjamentele, brazii, muzica, forfota încântă ochii. Ce-i dă sufletului New York-ul? M-am născut în malul Dunării, la Drobeta Turnu Severin, Mehedinți, România, Europa. Nu are nimic America pentru mine. Cred că și cearta aș prefera-o New York-ului. Pentru că întotdeauna Crăciunul e despre oameni. Și mâncare, șșșt! Ne naștem din motivele unor adulți pe care nu le discutăm acum. Creștem după chipul și asemănarea adulților. Ne marchează pământul. Obiceiurile ne conturează personalitatea. Nu ne definesc. Asta o știu cei educați. Plecăm la facultate să ne desăvârșim educația, să ne desprindem de părinți. Unii descoperă că sunt olteni la facultate. Eu fac parte din această categorie.

Ambițioșii află că e necesar să-ți ucizi simbolic părinții. Asta înseamnă detașare, asta duce la maturitate. Studenții din compartiment și-ar fi făcut cruce dacă m-ar fi auzit vorbind în felul acesta. Ce frumos se auzea din gura lor tata. Cât drag! Câtă nerăbdare! Cât dor! Cât respect!

Văd acest lucru la Mara. Mara își adoră tatăl. Cred că nimeni nu-l iubește ca ea. În cea mai nouă observație, e nouă, cred că mi s-a schimbat perspectiva asupra tatălui în viața noastră. Dragi părinți despărțiți, nu vă privați copiii de celălalt, mama sau tata. Nu e vorba despre voi, e vorba despre copii. Faceți ceea ce e necesar. Detestați în tăcere. Înjurați printre dinți. Lăsați copiii să-și iubească părinții.

O să vină vremea când o să-i ucidă singuri. Nu o faceți în locul lor. Dar până atunci sunt ani de iubire. De ce v-ați priva copiii de iubire?

Ce final patetic! Dar e final.

Foto: Bogdan Mosorescu

Bunici, părinți și nepoți la aceeași masă

Primul lucru pe care-l observi într-o casă în care un membru al familiei a decedat este că obiectele sunt așezate altfel. Când bunica mea a murit, am ridicat din umeri când nu am mai găsit vasul de apă la locul lui. E naiv să presupui că asta e tot. O lume s-a sfârșit. Începe alta.

În viața fiecărei familii există un timp neprețuit. Fac referire la secunda efemeră când la masă stau bunicii, părinții și copiii. Obiectele sunt așezate la locul lor. Dacă întinzi mâna, apuci șervețelele. Dacă întorci capul, zărești anumite desene. Instinctului nu-i trebuiește mintea. Obișnuința ne ghidează. Până când unul dintre noi moare.

În urmă cu o săptămână am primit vești alarmante de la Severin. Bunicul se pregătește să plece. A fost odată, cu mulți ani în urmă, când am stat toți la aceeași masă. Mămaie, tătaie, unchii, verișorii, mama, tata, eu și sora mea. N-am știut că aia e fericirea. N-aveam cum! O ceartă mereu izbucnea. Cineva își dădea ochii peste cap. Altul ar fi dat orice să fie oriunde în altă parte. Copiii se plictiseau. Nu știam că trăiam cel mai frumos moment dintr-o familie, dintr-un grup care împarte aceleași gene.

O genă, aia slabă, se desprinde și pleacă. La noi a fost bunica.

Bunicul stă cu valiza făcută. Mă gândesc la toate obiectele care urmează să dispară. Tabloul cu el și bunica mire și mireasă. O groază de vechituri păstrate de el or să fie sortate. Încă o lume încheiată în familia mea.

O lume nouă stă adunată în stânga mea. Motan doarme. I-am lipsit ultimele săptâmâni. Nu m-am așezat cu ceaiul și cafeaua pe canapea să scriu. A deschis un moment ochii și m-a privit. Ar putea să zică: Mai e mult până o să-mi muți bolurile. Nu plânge. Sau plângi. Eu dorm așa de bine cu tine lângă mine.

Familiile își pierd atâtea ore în ceartă și îmbufnare. De câteva ori mi-am privit mama și i-am cerut doar să se bucure de mine, să nu încerce să mă înțeleagă. Cum aș putea s-o înțeleg eu pe Mara în viitor? Un copil născut în 2010 nu are multe în comun cu un prunc născut în 1983. Numitorul comun rămâne afecțiunea și multe momente necunoscute de ea când mi-a provocat o stare de deplină mulțumire sufletească.

Când copiii părinților devin adulți, rămân mesele luate împreună. Mâncarea bună ne face oameni mai buni, mai interesanți, mai calmi.

În familia mea am avut parte de un scurt timp neprețuit. Aproape nu mai am amintiri. Mara vine să stabilească o nouă lume cu bunici, părinți și nepoți la aceeași masă.

Să ne bucurăm de noi înainte să ne facem valiza. Bunicul meu se află pe peron. Așteaptă trenul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Webstock. Dacă i-aș duce Marei un mesaj de la Shelly

Zbor mâine spre București. Particip pentru a doua oară la conferința Webstock. Pe scenă o să urce și Shelly. Mara mea este fană Shelly.

Din acest motiv o să vă povestesc despre o ambulanță sosită în miezul zilei acum 20 de ani. Mai bine de 20 de ani. În cartierul meu mărginaș din Drobeta Turnu Severin, întâlneai atitudini specifice satului. Copiii își făceau de rușine părinții dacă nu se conformau datinilor. În special fetele aduceau năpasta în familie. Vremurile începuseră deja să se schimbe, dar nu și gândirea bunicilor și părinților.

Din această cauză întâlneai uneori fete la vârsta măritișului care începeau să se rotunjească. Fel și fel de reacții se iveau în urma lor. Șușoteli la tot pasul, dar și trageri de mână ale copiilor care încercau să se apropie și să vorbească cu.

Până se pricep exact ce se întâmpla, am privit în urma câtorva ambulanțe care duceau la spital fete sănătoase, dar accidentate. După accident multe se măritau. Ultima ambulanța în urma căreia am privit m-a înfuriat pe părinții mei.

Nu era prima dată când mințeau, când nu dădeau o explicație. Fata care a plecat la spital nu s-a mai întors. Cele mai multe reveneau și se măritau. Una nu s-a mai întors.

Prin 1994 încă îți făceai familia de rușine dacă rămâneai gravidă fără să fii măritată. Acele vremuri nu sunt neapărat ale mamei mele, ci reprezintă o epocă de mijloc. Eu începeam să gândesc singură. Să fac deducții. Să asociez. Mama încerca să mă țină departe de adevăr, să mă protejeze și să mă mărite virgină.

În 2019 eu sunt mama. Mara are nouă ani și trăim o epocă de mijloc, între gândirea actuală și gândirea ei viitoare. Nu mă interesează să cresc un copil pentru reprezentările vremurilor trecute. Am stabilit regulile familiei noastre, iar învățarea ocupă abia locul 3. Pe primul loc avem sănătatea, urmează joaca și abia pe urmă învățarea.

Prin joc și joacă înaintez cu Mara. Alung toate ambulanțele din viața noastră, acele adevăruri falsificate și trecute sub tăcere. La conferință o să-l rog pe Shelly să mă ajute să fiu o mamă cool. Aș fi. Dacă i-aș duce un mesaj de la Shelly, Mara mea m-ar ridica în slăvi. Doresc să fiu ridicată în slăvi de copilul meu. Să mă înțeleg cu. Să nu-l mint. Să nu-l protejez nejustificat.

Pentru mine Webstock-ul de anul acesta e un mijloc de a ține pasul cu Mara, cu viitorul, cu reprezentările actuale ale vremii.

Pe mâine!

Foto: Romina Popescu

Casa părintească, loc de trecere pentru copii și nepoți

Cu zece ani în urmă, după o călătorie în Spania, m-am întors acasă și am făcut pipi pe un băț. Cele două liniuțe nu mi-au bucurat ziua. De la baie, direct la tatăl Marei, cu mâna întinsă și ochii ieșiți din cap, i-am întins testul. Ce înseamnă asta?! Înseamnă ce nu ne dorim nici unul.

După câteva zile l-am întrebat: Te interesează altă fată? Nu. Atunci facem copilul. Nouă luni mai târziu se năștea Mara. Acestea sunt circumstanțele în care am devenit mamă. Nici o zi nu am regretat.

După zece ani, cu schimbări semnificative în stilul de viață, port discuții despre apariția unui nou copil. De un an de zile analizez tot ce înseamnă un copil în condițiile actuale: vârsta, Mara, partenerul, casa, situația financiară. Am adunat multe expresii pe care îmi place să le folosesc în mod aprioric, iar experiența mea îmi arată că a fi măgar închiriat nu ajută la nimic. Oare are nevoie de explicații a fi măgar închiriat?

Bunica mea nu a lucrat o singură zi din viața ei. Sunt aproape sigură că nu a terminat nici primele patru clase. Gospodină apreciată și izbutită a fost. A construit o casă cu bunicul meu. Au crescut trei copii și au ajutat la creșterea nepoților, patru la număr. Învățață meserie de tatăl ei, a practicat croitoria toată viață într-o cameră de cârpici. Memoria mea conține imagini cu mașina de cusut așezată la fereastră, cu bunica și ochelarii cu rame groase pe nas, cu pernuța de ace în formă de inimă, roșie și îmbrăcată în milieu, cu mâna ei, avea o piele albă, cu pete maronii și niște vene evidente. Mă ruga de multe ori. Bagă-mi și mie ață în ac, nu mai văd!

De câte ori îmi privesc mâinile, cu venele evidente și moștenite, îmi amintesc de ea. A fost o femeie cu o prezență remarcabilă! De când s-au înmulțit gândurile pentru un nou născut, s-a declanșat ceva. Chiar nu pot explica logic acest ceva. E ca un vis, ca o mătase care îți scapă printre degete. Revăd tot mai des casa bunicilor, ușa de plasă ruptă de unde o deschideam, patul, pernele apretate, pijamalele bej, cu dungi subțiri ale lui bunică miu. Mi-e cumva clar că e vorba despre organizare, orânduiala din casa lor. Obișnuințele familiei Mosorescu, cu bunica mea cârmaci, nu mai există. Mă înfurie și mă întristează aspectul trecător al vieții. Întreaga lor existență pe pământ s-a transformat într-un loc de trecere pentru copii și nepoți. Nu plâng, dar aș. Nu-mi vine, dar.

Au trăit odată cu niște obișnuințe. Mara mea, cu șanse de 99,99% să ajungă cetățean german, o să-și amintească într-o zi de obișnuințele ei din România. O să-i apără o imagine cu mine într-un toc de ușă râzând sau țipând. O să alunge amintirea cum așezi o șuviță rebelă după ureche. Acum plâng, dar nu aș. Îmi vine, dar. Despărțirile sunt esențiale pentru continuitatea speciei umane în ciuda durerii sufletești.

În pântec, nevoile copilului sunt satisfăcute înainte de a fi resimțite. Mama continuă sau încearcă să se țină de acest program și după naștere. Epuizarea stă în ambiția mamei de a menține fericirea calmă a copilului din pântec. E prea târziu. De la prima respirație, copilul a simțit durerea și fericirea din noua lume.

În prezent discut cu claritate despre apariția unui nou născut pentru că un moment potrivit nu există niciodată.

Sau.

Foto: Zenobia Lazarovici

Copilul cel mic rămâne în urmă

Îmi dau seama că ceea ce mă face o mamă excepțională este încăpățânarea de a privi mereu în trecut. Pe alocuri sunt extraordinară. Mă simt obligată să adaug explicația pentru detractori.

Conflictele și durerile Marei le-am ascultat cu empatie. La fiecare întrebare a ei, am răspuns cu o poveste din copilăria mea.

Mama, tu plângeai când pleca unul dintre părinți de acasă? Tatăl Marei se plimbă între România și Germania de la trei luni ale ei.
Prima dată o iau în brațe. Îi șterg lacrimile. Încep.
Îmi amintesc o seară, Mara. Mamanu a scos valiza din dulap. Un geamantan mare, cu un exterior distins, niște romburi roșii și negre. La interior, o căptușeală fină de culoarea castanei coapte. A doua zi plecau, ea și sora mea, în concediu. Am insistat să merg și eu. Am protestat ca orice copil. Am plâns. M-am rugat. În nici un fel nu voiam să accept lăsatul acasă. Am plâns fără oprire. Mamanu a cedat. Cu mânuțele dolofane, mi-am pus singură hăinuțele în valiză. A doua zi dimineață m-am trezit fără ele.

De aceea, Mara, nu te mint niciodată. Oricât de mult te necăjește adevărul, e de preferat minciunii. În dimineața aia am fost tare nenorocită. Abandonată, furioasă, umilită și neputincioasă. M-a luat tata și m-a dus la bunica mea. M-a adormit pe piept. Mergi cu mine la Craiova. Din nou m-am trezit singură.

Copilul cel mic rămâne în urmă. Cunosc practica în familiile cu doi sau trei copii. Înțeleg de ce procedează în felul acesta părinții. Când vine pe lume al doilea copil, părinții descoperă ce ușor este de fapt cu unul singur. Din experiența mea, n-aș recomanda părinților să-și lase mezinul în urmă. Sentimentele mele sunt prea intense. Dacă lăsați totuși copilul în grija bunicilor, nu ieșiți mișelește pe ușă într-un moment de neatenție. Tristețea e una, furia și umilința cu totul altceva.

Un alt episod din copilăria mea s-a petrecut ani mai târziu. Eram deja la școală. Mergeam cu caprele pe câmp, ne făcusem prieteni în satele de lângă. Câmpul anulase distanțele, egalase cu zero educația copiilor. Ne înțelegeam. Râdeam. Ne distram. Unii s-au îndrăgostit. Mai târziu alții chiar s-au căsătorit.

Episodul despre care o să povestesc eu pornește de la o nenorocire. Unul dintre noi a murit. Un băiat de 18 ani. Era așa frumos! Eu și sora mea stabilisem că seamănă cu Gregory Peck. Dacă închid ochii, parcă pot să-i recuperez din memorie zâmbetul și o ușoară decolorare a pielii pe unul dintre obraji. Suferea de lentigo. Acum știu, sufăr și eu de. Pe vremea aceea stăteam la soare în fiecare zi. Părinții ne protejau cu pălării și atât.

A murit. A căzut de pe cal. Nici unul dintre noi nu a crezut așa ceva. Suspiciuni în jurul morții lui au existat. Într-o zi am ajuns acasă. Fusese rândul meu să ies pe câmp. Casa goală. Am ieșit pe stradă. Am mers la vecina mea. Vecina mea era și prietena noastră. Nici ea nu era acasă. Mi s-a părut suspect. În vacanța de vară, la ora aceea a zilei, să nu fie acasă! Am pornit în jos pe stradă spre următoarea casă. O altă prietenă. Am strigat la poartă. A ieșit mama ei. Nu este acasă, dar eu de ce sunt? N-am plecat la înmormântare?!

Am pornit înapoi spre casă. Strada era pustie. Totul încremenit de la căldură. Câinii nu lătrau. De obicei oricine trecea pe stradă provoca o larmă supărătoare. Am trecut pe lângă casa prietenei. Goală! Tăcută! Am ajuns acasă. Goală, tăcută! Iar au plecat fără mine! Tristețe, furie, umilință, excludere.

A încerca să protejezi pe cineva prin minciună are consecințe. Cel lăsat în urmă acordă întâmplării o gravitate exagerată. Eu sigur mi-am exagerat suferința atunci. Acum privesc în urmă cu tristețe. Nu i-aș provoca Marei vreodată așa ceva. Să o exclud, să o subestimez, să o enervez. În ambele episoade m-am enervat cumplit pe mama și sora mea. Le-am făcut vinovate de nenorocirea mea sufletească.

Mama, tu cum ai renunțat la a băga degetul în gură? Mama, tu ai avut vreodată o prietenă, cea mai bună prietenă care să te facă să plângi? Mama, ca să faci copii de ce îți dai și tricoul jos?

I-am răspuns la fiecare întrebare. De fiecare dată cu un ochi în trecut. Cu cât privești mai departe în spate, cu atât vei vedea mai departe înainte. Winston Churchill.

Salut! Eu sunt Dunia și bine v-am găsit la un nou episod

Recent au intrat în viața mea youtuberii. Tineri de 15 ani, cu atitudine lejeră, de nemuritori, vorbesc mai bine ca mine limba Marei. Firește că nu mă refer la gramatică. Fac trimitere spre felul lor particular de a-și reprezenta lumea.

Am privit-o într-o zi din ușă fără să știe. Mara stătea lungită pe canapea, albumele cu Mucha, Kandinsky și Klee în jurul ei. Cu piciorul se juca închizând și deschizând Alice în Țara Minunilor. Zâmbea într-un fel încântător. Din telefon auzeam: Salut! Eu sunt Vlad și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge cu… Cu nu contează cine.

De fiecare dată reacționez. O reped să dea mai încet la sonor și îi reamintesc de timpul recomandat pentru vârsta ei de a sta pe telefon. Dacă povestesc despre o zi anume, deduceți că s-a modificat ceva. În primul rând mi-a atras atenția starea ei, absorbită complet de: Salut! Eu sunt Vlad și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge. Nu există virgule pentru că nu le-am sesizat. Expresia ei m-a pus pe gânduri. Mara mea se simțea bine, savura un videoclip din care primeam informația că nimeni din România nu a mai făcut yoga challenge. Iar challenge revenea și revenea într-o degringoladă iritantă pentru mine și captivant pentru ea. M-am așezat lângă, iar ea greu mi-a sesizat prezența. Atingerea mea i-a luat zâmbetul de pe buze. S-a ridicat, a dat sonorul încet înainte să-i cer și m-a asigurat:

Am citit două pagini, am răsfoit albumele, am scris în caiet, am ascultat Vivaldi. Am făcut tot ce mi-ai cerut. Da, da, văd. (O privire distrată am aruncat pe albume). Deschide telefonul, vreau să mă uit și eu. (Sprâncene ridicate la Mara. O expresie de jenă și neîncredere pe chipul ei de femeiușcă). Dar ție nu-ți plac!

Are dreptate. Nu-mi plac. Înjură. Neglijează gramatica. Combină limba română cu limba engleză. Nu reușesc să găsesc utilitatea activităților lor. Dar Mara mea e fascinată. Stă cu gura căscată. Suficient pentru a demara un proces de cultivare. Mă grădinăresc de câteva săptămâni întru cultivarea capacității de simpatie și sensibilitate pentru youtuberi.

Mara și mulți copii de vârsta ei trăiesc impresionați de acest val de youtuberi. Ca părinte, am ales să nu-i interzic Marei accesul la orice înseamnă youtuberi și am conceput niște reguli separate. M-am autoeducat ca persoană darwinistă. Cred în adaptabilitate și actualizare. Mara a declanșat o mișcare pentru care nu sunt neapărat pregătită, dar țin mai mult să-mi cresc copilul echipat pentru vremurile lui, nu cu nostalgii ale unei epoci străine.

Oamenii doresc efectiv fericirea. Bunicii și-au dorit, părinții, noi, copiii noștri. Instrumentele diferă. Nu o să mă încăpățânez în relația cu Mara. O să încerc, după putințele mele, să-i permit să mă îndrume în lumea ei. Rostul meu a fost și va rămâne de a-i arăta diferența dintre bine și rău, de a-i lăsa indicații folositoare despre dorință și voință, despre a dori și a vrea.

Vrem pentru că ne dorim, dar de prea multe ori ne dorim pentru că vrem. O întrebare importantă se impune: Ce vrem?

Preiau un răspuns din cartea lui John Stuart Mill.

Vrem surse de satisfacție accesibile.

Pentru Mara, youtuberii au devenit o asemenea sursă.

Cum ne facem copiii să-și dorească efectiv valorile speciei?
Salut! Eu sunt Dunia și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge.
Challenge: valorile rasei umane.

Foto: Simona Nuțu 

Atitudinea unui părinte față de celălalt părinte în prezența copilului

Comunitatea bloggerilor de la Timișoara a reușit în sfârșit să se impună. Agențiile de la București fac puțină cercetare în rândul bloggerilor când desfășoară un eveniment în Banat. Ieri am participat la o conferință unde o plăcuță numea și bloggeri, nu doar presa. Mi-a ajuns totuși în urechi, nu la urechi, că Timișoara nu are bloggeri pe parenting.

De unde să-i iei?

Într-adevăr, nu cunosc la Timișoara un blogger care să se fi dedicat exclusiv parentingului. Scriem despre copii, dar nici unul nu ne comparăm cu Anna Freud. O dau exemplu deoarece este unica citită de mine care a studiat psihologia copilului. Consider că atitudinea mea și a altora care scriem despre copii, dar nu ne definim prin parenting, este cea corectă. Faptul că am născut, că am avut ocazia să ne observăm pruncii, nu ne transformă în cercetători. Mai ales că majoritatea ne creștem copiii prin comparație cu părinții. Educăm prin comparație. Noi nu facem copiilor noștri ce ni s-a făcut nouă! În adolescență, copiii or să aibă oricum ceva să ne reproșeze. Înainte de a fi oameni, suntem animale. Nu ne punem cu biologia, o corectăm de secole cu civilizația. Civilizația este o construcție umană, de aceea eșuăm atât de des.

Agențiile au dreptate, nu există bloggeri de parenting la Timișoara, dar scriem despre copiii noștri.

O să trec de la general la particular. Exemplul personal este edificator.

Ca mamă despărțită, situația mea nu mai suportă parametri convenționalului. Am citit o carte, Copilul și divorțul, imediat după separare. O găsesc utilă. Pe foile alea revoltătoare, oh, dar ce mai scrie acolo, lucruri nesuportate de părinți, se face trimitere spre un anumit abuz practicat în număr mare de părinți: atitudinea unui părinte față de celălalt părinte în prezența copilului. Accentul cade și pe voce. Cum anume rostești mama sau tata în fața copilului. Am reușit, o afirm cu mândrie, să pun în cuvântul tata rostit în fața Marei mele dragoste, respect, blândețe, admirație. Când spun tata, vocea redă amintirile tinerei femei care s-a îndrăgostit de tânărul bărbat înainte să ne împrumutăm genele. Da, mă simt mândră.

În comportament regăsesc și multe atitudini deloc măgulitoare. Mi-am descoperit o limită și nu doresc să mă depășesc pe mine însămi. I-am interzis fetei să se exprime cu acasă când face referire la casa unde locuiește cu tata. M-am exprimat clar că acasă semnifică mama, chiar dacă mama locuiește într-un cort.

Refuz să mă simt vinovată pentru asta. Da, nu e corect, dar este o grijă pentru mine. M-am străduit de la despărțire să fac ce e corect pentru copil. Am renunțat la orgolii. Nu mi-am permis furia în unele contexte. Îi permit Marei de multe ori să-mi observe mânia. Părinții greșesc, dar au putința de a corecta. Eu și tatăl Marei ne-am despărțit de trei ani, el și partenera lui sărbătoresc cinci ani de relație pe facebook. Locuiesc în casa unde am crescut-o pe Mara și mai ales are grijă de magnificul meu husky. Meu sună penibil în situația asta. Este al ei de trei ani. Din fericire pentru mine nu poate să celebreze cinci ani și cu Leto.

Sunt plină de frustrări și mi se aruncă asta în față de multe ori. Doar că pentru mine a fi frustrat nu semnifică o insultă, ci o situație. M-am trezit în ultima lună de două ori plângând în hohote. Frica de a nu mi se lua copilul se manifestă nestingherită în somn. Nu mai ating unde theta dacă le-am atins vreodată.

Ca orice părinte, greșesc monstruos uneori. Știu că am dreptate în pretențiile mele. Știu că tata are dreptate în pretențiile lui. Nu putem avea amândoi dreptate. Știu și asta. De aceea caut să-l divinizez pe tata. Reușesc. Cu bărbatul am răfuieli înfiorătoare. Tata rămâne de neatins și trebuie să fie în orice familie, tradițională sau nu. Când nu este vorba de neglijență sau violență, orice se poate discuta și rezolva.

Am limite. Le-am identificat. Unele le schimb, altele refuz să. Ca în exemplul de mai sus.

Înainte să vă reamintesc să râdem înainte de toate, vă mai mărturisesc o mică obrăznicie permisă cu Mara. La grădina zoologică de la Budapesta, când ne uitam la maimuțele cu fundul roșu, Macaca, i-am atras atenția fetei și am completat: Dacă vreodată te gândești să-ți faci ceva la buze, să știi că așa o să arăți, ca un fund de maimuță. Greșit din partea mea, nerespectuos chiar, dar am făcut-o.

Punct.

Foto: Simona Nutu

Încercați să muriți o singură dată în viață

Habar n-am cum pot să trăiască unii fără să fie curioși de cine sunt ei.

Creștem lângă părinți sau tutori, preluăm de-a gata tradiții, obișnuințe, convingeri, iar la 30 de ani în loc să ne punem întrebări, întărim tiparul: repetăm ce am văzut. Exemple: acceptăm patriarhatul, experimentăm adulterul, ne căsătorim cu soțul unei prietene, muncim pentru bunăstare și lipsim din viața copilului, considerăm compromisul zeu și fericirea impalpabilă.

M-am străduit să rup tiparul din familia mea. În proces de împotrivire și autoeducație, am devenit conștientă de reluarea tiparelor și de o atitudine. În orice grup de adulți ajung, mă simt un copil. Asta înseamnă lipsa mea de implicare. În copilărie mi s-a interzis să mă bag în discuțiile adulților. Dacă se întâmplă să mă afecteze ceva, deschid gura și îmi susțin cu patimă părerea. Cu mențiunea că așa procedam și la vârsta de 14 ani. Am crescut cu eticheta obraznică.

Firește că mă nemulțumește această atitudine a mea. Mă pun într-o poziție de inferioritate din cauza sentimentelor nepotrivite. Mă simt fată când de fapt sunt femeie.

Am crescut fără stimă de sine. Consecințele? Multe ca să le înșir, dar una insist să o notez: aversiunea mea față de autoritatea părintească nejustificată. Copiii vin să satisfacă niște nevoi personale și niște indici de supraviețuire, dar sunt persoane diferite și separate de părinți. Rolul lor nu constă în recuperare tinereții unor mame sau unor tați.

Fiecare alege. Dar se întâmplă să nu. Ajungem la 30 de ani și nu știm cine suntem, iar unii, obosiți de o viață în care au îndeplinit dorințele părinților și au corectat eșecurile lor, nu mai au curiozități de sine. Aș felicita ironic părinții acestor zombi, dar îmi pare prea rău și de părinți, și de copiii executanți.

În jur de 40 sau 45 de ani se declanșează depresiile severe, dar părinții sunt deja morți. Unii au murit și satisfăcuți. Copiii lor trăiesc o viață mai bună, mult mai bună ca a lor. De acord, dar nu trăiesc viața lor, după greșelile lor. Trăiec ceva ce numesc viață, dar niciodată nu au mutat o perspectivă, nu s-au îndoit de spusele părinților, nu s-au împotrivit moștenirii culturale din familie.

La finalul vieții, din punctul meu de vedere, părinții mor a doua oară. Atenție ce părinți deveniți și mai ales încercați să muriți o singură dată în viață!

Foto: Adrian Oncu

Reprezentare: să te așezi la casa ta

Să te potolești! Să te așezi la casa ta!

Am crescut cu acest îndemn. Nu l-am primit de multe ori, dar l-am auzit rostit în jurul meu. Într-un oraș mic de provincie, într-un cartier mărginaș, astâmpărul are următoarea reprezentare: să termini școala, cu premiu sau fără premiu, să urmezi sau nu o facultate, să te angajezi, să te căsătorești și să faci copii.

La 18 ani suntem puțini cei care avem habar despre reprezentare. Luăm reprezentarea ca pe realitatea însăși. Școala îți bagă în cap niște informații, părinții nu-ți dau în nici un fel de înțeles că ai avea posibilitatea de a alege. Școală, facultate, angajare, căsătorie, copii, un pachet al vieții stabilit și obligatoriu.

La facultate, prin orarul afișat, iei contat cu un cuvânt nou: facultativ. Adică există posibilitatea de a decide? Iar isprava asta poate fi extinsă în toate aspectele vieții? Aș putea să nu mă mărit? Aș putea să nu-mi doresc copii? Aș putea să abandonez școala? Aș putea să-mi iau lumea în cap?

Acela este momentul. Mintea separă realitatea de reprezentare. Ce e real în viața noastră? Ce e reprezentare?

Mulți dintre noi trăim în reprezentări. Ne căsătorim cu o anumită tipologie de bărbat sau cu o anumită tipologie de femeie. Am întâlnit până în prezent cam toate situațiile. Cei care urmează învățăturile livrate din copilărie, șablonul verificat al părinților, se căsătoresc în funcție de necesități convenționale. Te căsătorești cu un bărbat responsabil, care acționează cu atenție și este lipsit de superficialitate. Sau te căsătorești cu o femeie blândă, pricepută în ale gospodăriei, supusă.

În colțul opus, cei crescuți de părinți educați cu un alt sistem de valori, își aleg parteneri din altă sferă. Femeile aleg bărbați care se expun la riscuri, iar bărbații preferă femei care aderă la feminism și își construiesc o carieră.

Situațiile sunt verificate prin reprezentanți. Am cunoscut cupluri din ambele categorii și există un numitor comun: nostalgia. Bărbații însurați cu gospodine visează la femei de carieră, gospodinele își imaginează o ieșire cu un bărbat cu spirit aventurier, oamenii de afaceri tânjesc uneori după grija și blândețea unei casnice etc.

Unii acceptă ambivalența, dar cei mai mulți se poartă de parcă trăirile contradictorii trebuiesc stârpite. Reprezentările despre viață nu suportă aspecte diferite în același timp.

Iar aici încep dramele psihologice. Unii fugim să fim noi înșiși în țări străine. Parisul a adăpostit atâția căutători de sine. Alții devenim amanți. Mulți se resemnează. Noblețe sau prostie? Răspunsul stă în fericire. Dar cine e sincer să-și recunoască împăcarea sau eșecul cu reprezentările vieții? Un număr monstruos de persoane mor și nu ajung să facă diferența între realitate și reprezentare, iar majoritatea nu se împacă cu sentimentele care se exclud reciproc.

În orele în care ne urâm părinții, ne înjurăm partenerii, ne lepădăm de copii, totul în palatul minții, nu necesită o fugă la duhovnic. Nu sunt necesare rugăciunile de iertare. Păcatul e o reprezentare care ne îmbolnăvește, ne ține prizonieri pe pământ. În orele astea se impune acceptarea. Da, nu te suport în acest moment. Și trece. Dar pentru a trece, se impune acțiunea de a accepta.

Și cel mai important, să ne acceptăm după felul nostru de a fi, nu după reprezentările societății sau ale părinților. O viață avem, alta nu cunoaștem. Alții presupun o viață după moarte, dar tot despre reprezentare e vorba.

Realitatea lucrează cu viața de pe pământ. Fericirea indivizilor stă în împăcarea contrariilor. Ignorarea nu permite cunoașterea de sine. Trăim străini cu noi înșine. Ne ducem zilele angoasați. Suntem o specie slabă, dar cu strașnice posibilități de a lua măsuri și de a le transforma în puncte puternice. Avem un creier utilizabil, iar educația ne proiectează deasupra tuturor speciilor.

Punct slab: ambivalența.
Măsura: educația.
Consecința: fericirea.

Foto: Adrian Oncu