Oamenii sunt miloși sau violenți, frumoși sau urâți

Ce înseamnă să fii bun? Serios, n-am chef de glume. Cel puțin nu zilele astea. Am o dispoziție. O puteți înțelege de la modul cum aleg să mă exprim. Stau cu pătura în cap. Când nu pot, abia aștept să o trag peste cap. Să mă separ de lume. În lume râd. Asta înseamnă să fii cinic. Râzi când nu ai de ce. Așa că prefer pătura în locul oamenilor.

Să fii bun înseamnă să ai calități. Vag, nu? Frumusețea este o calitate. Să fii bun înseamnă să arăți bunăvoință. Dacă ești curios și cauți bunăvoință în dicționar, dai peste purtare binevoitoare față de cineva. Vag, nu? Să fii bun înseamnă să funcționezi bine. Vag, nu?

Consider că oamenii nu au habar ce este binele și cum anume să-l definească. L-au desprins din cruzime și durere. Oamenii au fost martorii unor scene înfiorătoare: între om și animal, între om și natură, între om și om. Mila simțită față de celălalt a ajuns, prin scremete intelectuale, conceptualizată. Așa s-au născut binele și răul. Le lipsește firescul. Ce e natural în bine? Ce e natural în rău?

Oamenii sunt miloși sau violenți, frumoși sau urâți. Imediat recunoști frumusețea. Imediat adulmeci compătimirea. În fața binelui și răului recunoști o ignoranță prost mascată în atâtea discipline. Când zici. E un om bun. Ce anume transmiți? Când zici. Sunt bine. Ce anume comunici?

Am donat sânge. Credeți sau presupuneți că am donat deoarece sunt un om bun? Mai exact. Să revenim la dicționar. Conform dicționarului, am calități, maniere și funcționez bine. Vag, nu? Care calitate anume a permis unei asistente cu un aspect milităresc să-mi înfigă un ac în venă de dimensiunea igliței lui bunică mea? Manierele m-au determinat să stau la o coadă două ore? Funcționarea, nu știu dacă fizică sau socială, mi-a selectat această activitate pentru o zi de marți și nu alta?

Am donat sânge de milă. S-a întâmplat să țin o bebelușă moartă în brațe. Am donat pentru copii. S-a întâmplat să aplic un pansament pe un sân extirpat. Condițiile de viață mi-au trasat pașii spre spital. Am donat pentru mine. Pentru acel sentiment firesc al omului de a se face util, de a face ceva, orice.

Refuz termenii de bine și rău. Sunt prea vagi și nu au legătură cu carnea sau spiritul. Nu mai scriu. Nu mai pot. Opresc laptopul, sting lumina, trag pătura peste cap. Mâine îl iau pe Mosorescu de la aeroport. O să fac poze. N-or să aibă nici o legătură cu frământările de astă seară. Și o să râd.

Foto: Bogdan Mosorescu

Nu mai am chef să pedepsesc pe nimeni

Un polițist a fost împușcat în județul Timiș. În urma întâmplării, m-am întrebat pentru prima dată ce arme au cumnatul și partenerul meu. Nu m-am temut niciodată pentru viețile lor. Până ieri.

Crima asta a tulburat câteva persoane în jurul meu. O altă prietenă polițistă a împărtășit cu mine gânduri despre moarte. Cinismul propriu m-a ajutat să-i alung îngrijorarea. Dacă mori mâine că dă mașina peste tine, nu suferi. Dacă o să te îmbolnăvești grav, ai timp să te obișnuiești cu ideea. Atât cât este cu putință. Așa că putem lăsa moartea deoparte pentru moment.

Ultimele două zile au cuprins multă moarte. M-am culcat aseară tulburată. Armele celor dragi mie sunt cum am citit într-un articol ieri, depășite și produse în anii 70? Da și nu, depinde de departament.

Iubesc filmele polițiste. Sherlock și Poirot sunt personajele mele preferate. Ficțiunea și realitatea s-au contopit în urma evenimentelor. Cadavrului polițistului i-a lipsit poezia. Ferocitatea criminalului s-a anulat într-o baltă de urină la arestare. Fără rafinamentul artificial al cinematografiei, crima izbește prin cruditate și naturalețe. În lupta pentru supraviețuire, a scăpat cel mai puternic, cel mai bine dotat în cazul de față, o armă Carpați versus o armă de proveniență sârbească.

Gândurilor din noapte le-am făcut față cu vise răscolitoare. M-am omorât pe mine în vis. Se făcea că murisem. Se făcea că refuzam să mor. Ce s-ar întâmpla cu sora mea? Dintre toate persoanele din jur, pe ea ar afecta-o cel mai tare dispariția mea. Reprezint muntele ei. Ea este muntele meu.

Ca persoană imatură, mereu mi-am pedepsit persoanele dragi fantazând cu moartea mea. Ce o să mă mai plângeți atunci, voi, ingraților, care nu mă apreciați! M-am potolit cu o doză de maturitate. Nu mai am chef să pedepsesc pe nimeni. Iubesc intens vizita mea pe acest pământ. Nu mă interesează vieți anterioare sau vieți viitoare. Mă concentrez exclusiv pe momente și zile. M-am făcut mai plăcută, iar uneori mai fericită.

În ore teribile ca cele de ieri, îngrijorare violentă pentru cei dragi, îmi verific, justific și confirm părerea fermă despre existență. Cunosc o singură viață, cea de pe pământ. Aici vreau să fiu fericită! Aici mă străduiesc să fiu.

Și să râdem înainte de toate. Râsul începe și se sfârșește cu noi.

Foto: Bogdan Mosorescu