Mama se întoarce de fiecare dată

Citesc. Învăț. Mă uit la filme. Ascult. Încerc să mănânc echilibrat. Fac mișcare. Uneori călătoresc. Rareori meditez. Cu toate astea, nu cred că o să scap vreodată cu adevărat de furie. Mă străduiesc de ani să devin cea mai bună versiune a mea.

Ceva fac bine în ciuda furiei. Îmi pică fisa mai des. Evaluez situațiile din viața mea cu altă atitudine. Am acceptat curând un comportament al Marei. În rândurile care urmează, s-ar putea că unele mame să găsească o alinare. Pentru clarificare, sunt o mamă despărțită. Nu sunt o mamă singură. Îmi cresc fata împreună cu tatăl ei. Alcătuim o familie modernă. Tatăl ei locuiește în Germania. Cu granițele închise, Mara își potolește dorul vorbind zilnic pe Whatsapp cu tata.

În aceste două luni am recuperat niște amintiri cu Mara din primii ei ani de viață. Tatăl ei a plecat să muncească în Germania după botez. Am botezat-o la trei luni. În anii care au urmat, ne-am obișnuit sau m-am obișnuit să am timpul meu cu Mara. Am realizat acest lucru când Făt Frumos a plecat la muncă și am rămas singure. S-a schimbat imediat dinamica dintre noi două. M-a copleșit un sentiment cald, cunoscut, confortabil, încântător. Ușa s-a închis și am rămas noi două.

S-a închis de multe ori ușa în cinci ani de zile. Ca orice copil, Mara a plâns. Nu vreau să plece tata! Niciodată nu am păcălit-o. Nu i-am distras atenția. Am luat-o în brațe, l-am condus la ușă pe tata, i-am explicat că merge la muncă, dar că se întoarce. Mama s-a întors de fiecare dată. De aceea ne-am jucat cucu-bau. Tata s-a întors de fiecare dată. Dar.

După despărțire, Mara a avut o atitudine clară. Zburda când pleca la tata. Plângea când revenea la mama. M-am consumat zile și nopți. Ce am făcut? Cu ce am greșit? De ce nu mă iubește? Am avut și acest gând odios. Am mers înainte ca un orb din pictura lui Bruegel. Ultimul orb exprimă liniștea. Are încredere că e condus. Primul orb exprimă groaza. A căzut. M-am așteptat ca tatăl să o conducă spre mine. Nu s-a întâmplat. S-a declanșat un război rece unde am confirmat teoria lui Cannon atacă-sau-fugi. Mi-am apărat, am considerat eu, copilul.

Mara nu avea nevoie de apărare. Mara reacționa. Ea a stat întotdeauna cu mama în ușă. Și-au luat la revedere. Mama nu a plecat niciodată de lângă ea. Mama s-a întors de fiecare dată înainte să i de facă dor, înainte să simtă că lipsește. Așa că de ce să zburde când revine acasă? Mama e mereu acolo. Mama o să fie mereu acolo.

Au fost necesari ani să văd, să observ, să mă conving că nu mă amăgesc. În continuare nu e ușor. Pleacă repede de lângă mine. Tata este preferatul ei. Dar știu un lucru. Mi-a picat fisa. Mara este fata mamei ei.

Foto: Flavius Neamciuc

M-am săturat să trag. Da, știu, ai dreptate, mai trebuie să și împing

Folia care protejează hainele curate de la curățătorie am sfâșiat-o ieri. În întârziere pentru spectacolul Scripcarul pe acoperiș, m-am repezit spre dulap și am tras singura rochie potrivită pentru. Hainele stau în saci menajeri, la apartament, unde pun piciorul ca să inspecteze ochii, apoi trag rapid ușa după mine. E praf pretutindeni de la rașchetare.

M-a salvat o tură de haine duse la curățătorie și aduse la Făt Frumos. Rochia simplă neagră m-a scos din încurcătură, cum face acest obiect vestimentar de obicei. Salvează femeile de la dileme provocate de luxul vestimentar cu gust îndoielnic. Nu e nimic îndoielnic la rochia neagră, doar victorie și desăvârșire.

Scripcarul pe acoperiș este un spectacol vesel după povestirile lui Shalom Aleihem. Muzica evreiască m-a binedispus. Nu cred că mi-a schimbat dispoziția. Nu m-am dus cu gânduri negre. A alungat rapid orice interes străin de reprezentație. M-a aruncat în amintiri. Două momente anume m-au năpădit: o călătorie la Cracovia și un drum la Sighet. Totul de la muzică. Ritmul m-a umplut de melancolie, de senzații amorțite, de anumiți oameni. Dorul de persoane se poartă cu demnitate. Dorul de amintirea persoanelor se poartă zadarnic.

Mi-am privit mâinile împreunate în poală. M-am consolat singură așezându-mi obrazul pe umăr. Vârful piciorului l-am mișcat. M-am fâstâcit. M-am pierdut câteva secunde în iubiri trecute și îngropate.

Chiar atunci ritmul s-a schimbat. Tristețea muzicii mi-a justificat lacrimile de mironosiță. Eu nu-mi plâng iubirile și dorurile, le port în zâmbete.

Pe scenă, Tevie, personajul principal, mi-a atras atenția. Din nou am admirat ironia însoțită de inteligență. Doamne, știu că ești ocupat. Cu o ciumă, cu un incediu, cu o inundație, dar dacă ai timp, pe iapa mea o doare piciorul de două săptămâni. M-am săturat să trag. Da, știu, ai dreptate, mai trebuie să și împing.

Mai trebuie să și împingem. Să ieșim la spectacole. Să ne creștem inteligența. Să ne detașăm. Să exersesăm umorul. Ține de acțiune. Să ne mișcăm. Să ne urnim. Să ne îmboldim.

O modificare în rutină atrage atenția, provoacă ochii să vadă dacă priveau și să privească dacă vedeau. Senzațiile vizuale sprijină stările de spirit. Avem nevoie de.

Pentru fericire. Pentru bucurii. Pentru iubire.

Foto: Zenobia Lazarovici

Trilogia culturii

Am un bun prilej de mândrie.
Am sfârșit Trilogia culturii de Lucian Blaga. Lectura asta m-a schimbat. Mă gândeam acum la caracter și personalitate, ale mele bineînțeles. Caracterul s-a rafinat, iar personalitatea a devenit mai puternică, în privire găsiți subtitrarea. Ochii mei nu arată că sunt trufașă, ochii mei poartă trufia ca pe ceva separat de mine. Mi-aș dori nespus parteneri de dialog despre această carte, despre dor, cultură, categorii, inconștient.
O să aștept, așa cum cunoașterea m-a așteptat pe mine.