Copilul mamei și al tatălui să rămână al lor, iar cuvântul lor să fie lege

Am rămas însărcinată cu Mara. Nu am plănuit. S-a întâmplat. Mi-a fost incredibil de rău în primele luni. Am stat mai mult cu capul în toaletă. Am băut zeamă de castraveți murați cu nemiluita. Am slăbit și am arătat ca o suferindă de anorexie. Pe sarcină am luat 23 de kilograme. Mara a cântărit aproape patru kilograme.

Am rămas însărcinată cu Mateiu. Am plănuit. S-a întâmplat mai repede decât plănuisem. Mi-a fost rău în primele luni. Am mâncat supă. Am slăbit. Până acum am luat 15 kilograme. Sper ca Mateiu să nu depășească patru kilograme. Îl aștept să vină oricând din 25 februarie.

Pe Mara am botezat-o pe vremea când descriam o indecizie religioasă. Nu-mi băteam capul cu ideea de Dumnezeu, dar nici nu puteam renunța la. Mă simțeam vinovată. Nu stârpisem acest abject sentiment. Pe Mateiu o să-l botez într-o vreme în care știu exact ce cred. Nu cred. Dumnezeu este o proiecție a tatălui. Religia e un drog. Credința aduce confort. Mateiu va primi botezul la rugămintea tatălui lui. E un compromis care nu se bate în cap cu felul meu de a fi. Mateiu, fix ca Mara, va fi botezat într-o biserică ortodoxă. Asta nu-l face ortodox. Tot fix ca Mara, Mateiu nu va fi scufundat în apă. Este o trimitere la tragedia cu pruncul înecat la botez.

De când a apărut știrea, am traversat diverse stări: groază, greață, furie, milă, o anumită curiozitate intelectuală. Am citit, nu știu unde, despre forța exercitată de uniformă asupra psihicului uman. Am citit la Cialdini? Am citit la Foucault? Nu știu. Un prunc plânge și automat mama reacționează. De ce nu a reacționat mama?! Am așteptat la Mara să văd dacă preotul îndrăznește să treacă peste cuvântul părinților. Unii o fac. Nu acuz. Nu arăt cu degetul. Dacă ar fi trecut, mi-aș fi luat fata și aș fi părăsit biserica fără rușine de familie, fără frică de Dumnezeu. Dumnezeu e tata, iar de tata nu-mi mai este frică. Și la Mateiu o să aștept cu inima strânsă. Apă pe creștet, apă la picioare pentru familie, pentru mamanu care m-a amenințat că nu mă ajută cu nimic dacă nu-l botez.

De ce nu a reacționat mama? Uniforma a țintuit-o? Frica de Dumnezeu? Rușinea de ce zice lumea? Ignoranța?
Sunt tot mai grea. Mă trezesc cu fața tumefiată. Beau apă și-mi privesc degetele prea lungi pentru pielea care le acoperă. Copilul mișcă. Contracțiile au ajuns zilnice. Dezvolt o relație cu o ființă într-un fel atât de intim, de dureros, de frumos și nu accept sub nici o formă pătrunderea străină: bunici, prieteni bine intenționați, preoți. Copilul mamei și al tatălui să rămână al lor, iar cuvântul lor să fie lege. Nu mă pot pune în papucii mamei care a pierdut copilul, dar eu mă recunosc capabilă de violență și de un atac primitiv asupra preotului. Orice om e capabil de crimă. Orice mamă are forța de a ucide pentru a apăra. Mi-e teamă că am luat-o razna.

Foto: Bogdan Mosorescu

No Comments Yet.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Solve : *
20 + 17 =