România nu mă definește. România mă deosebește în lume

Poftesc la o poveste bună! În ultima vreme, în ultimii ani, m-am concentrat pe literatura de specialitate. Mi-am băgat nasul adânc în istorie, psihologie, medicină, politică. Bine am făcut! M-am potolit în reacții. Nu mai iau totul personal. Mă enervez în continuare, dar mă chestionez. Oare nervii celuilalt, cuvintele supărătoare mă privesc cu adevărat pe mine? Rar mă privesc. M-am eliberat de specificul național. Trăiesc în România. Doresc să rămân să trăiesc în România. România nu mă definește. România mă deosebește în lume.

Încerc să scriu cu seriozitate, dar m-a lovit mirosul de ceapă prăjită. Se coc vinete. Se coc ardei. Se prepară zacusca. Se pregătește lumea de iarnă. La mine în minte, dintr-un motiv neindentificat, își tot face apariția Andrei Bolkonski. Andrei Bolkonski e un personaj din Război și pace de Tolstoi. V-am zis la început că poftesc la o poveste bună! Așa se întâmplă în viața de toate zilele. Nu-ți pot înfrâna gândurile. M-am așezat să scriu despre devenire, dar m-a lovit mirosul de ceapă.

Nu mai pot să-mi adun gândurile. Mașina de spălat merge, Ilie Moromete a aflat că băieții vor să-i fugă la București. Elevul select și cu mine citim Moromeții. Ne apropiem de final. Timpul nu mai are răbdare. Moromete și-a schimbat înfățișarea de când a descoperit planul băieților. M-a obsedat tot timpul această subită transformare. Mă trezesc dimineața. Îmi beau ceaiul. O zi obișnuită. Ceva se întâmplă în timpul zilei. Ceva intens, ceva marcant, iar tot chipul și întreg corpul se preschimbă. Îmbătrânești într-o oră. Albești într-un minut.

Totul trece. Pandemia trece. Trecem peste boală, peste despărțiri, peste jigniri. Dar cum trecem? CUM e important, e definitoriu uneori. Am nevoie de o poveste.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cu păr crescut la vedere: femeile neanderthal actuale

Aș vrea să vă spun o poveste. Îmi dă târcoale inspirația. Ce mai oră pentru! Dimineață am curățat vasul de toaletă. La amiază am bătut magazinele cu soră mea. E mamă a doi copii. Când pleacă de acasă, puncte, puncte. Cine nu cunoaște semnificația puncte-puncte, să lase un comentariu. Am cinat ca o rozătoare: mai multă țelină, puțină brânză cu mucegai albastru. Am citit câteva pagini dintr-o carte și m-am pornit la scris.

Cum să încep povestea? Este despre femeia cu defecte. Scurtă lămurire: M-am născut sănătoasă. Nu am cunoștință de nici un handicap. Oricâte glume puteți scoate de aici, nu-mi pasă. Mă antrenez să. Lupt potolit de câțiva ani pentru independența financiară. Am aflat că. Cea mai mare dificultate este să vă conving.

Să vă conving în imaginar despre femeia cu defecte. În mod real aveți habar despre ea. Șchioapa. Chioara. Ciunga. Infidela. Hoața. Șchiopătează! Nu vede! Uite-o! Uite-o! Uite-o! Și o vedeți. Femeia mea cu defecte nu o vedeți. E ficțiune. Într-o zi oarecare m-am privit lung în oglindă. M-am apropiat. Ca atunci când intenționezi să scoți un coș. M-am dat un pas înapoi. Ca atunci când dorești să te admiri. Asta făceam. Mă prețuiam și mă disprețuiam în același timp.

Ridurile s-au accentuat. Părul a albit. Pielea și-a schimbat aspectul. N-am corectat nimic la mine. De ce nu?! Poliloghia despre naturalețe ține de ipocrizie. Oricine îți vopsește părul, se epilează, are grijă de corp într-un fel sau altul dă dovadă de vanitate. Femeile neanderthal actuale, cu păr crescut, la vedere ar duce la extincția speciei. Mă opun. Suntem ultimii din genul Homo.

Femeia cu defecte este cel mai adesea mama unei fetițe perfecte. Nu are o realitate obiectivă. Nu-i vedeți frământările. Fata mea să-și injecteze buzele? Nu-i adulmecați fricile. Fata mea să-și deteste corpul? Nu-i zăriția furia. La dracu cu măcelăritul în numele frumuseții! Femeia cu defecte este vanitoasă de felul ei. Își îngrijește părul, unghiile, fiecare centimetru de piele. Uneori, când e singură, se îmbrățișează și își sărută umărul gol sau genunchiul. Alteori poftește la un corset negru simplu, sexi, extravagant. Visează la nopți trecute de pasiune și la cele viitoare. Pune muzică și închide ochii. Moțăie. E pe plajă în Zanzibar. Clipește. La Filarmonica de la Sydney.

Femeia cu defecte este o realitate imaginată. Un corp care îmbătrânește cu demnitate, o minte exersată, o persoană care-și caută locul în lume și greșește. Nu învață. Greșește din nou. Nici o învățare de minte. Greșește din nou. Pune mâna pe telefon și se programează la terapeut. Angoasa existenției e dinaintea istoriei. Femeia cu defecte o suportă cu umor, cu literatură clasică, cu un vin bun și uneori cu accesorii scumpe.

Nu vedeți femeia asta. E ca o corporație. Știți însă că e acolo. Nu mai am inspirație. Mă opresc. O să reiau altă dată povestea.

Foto: Diana Bodea

Comedia omului

Revin azi teatral, nu emfatică, ci privitoare de teatru.
În cadrul aceluiași festival TESZT, Festivalul European De Teatru Timișoara, am tot deranjat cititorii cu el, am descoperit o poveste și am aflat de o existență.
Povestea: Comedia omului.
Existența: Sziveri Janos.
Știați că a trăit un poet cu acest nume în plină eră Tito? Un proscris care nu a renunțat la adevăr.
Eu nu am știut. Am învățat ceva, am părăsit sala altfel decât am venit. Orice piesă de teatru constituie o experiență, dar când ceva nou pătrunde conștiința, satisfacția îmblânzește pretențiile instanței morale din noi.
Asta dacă deții o instanță morală. În lipsa ei, ne confruntăm cu o plăcere pură.
La Comedia omului am experimentat o confruntare, povestea și punerea în scenă a poveștii. Povestea, bezmetică de-a dreptul.
Scenografia și conceptul mi-au pus la încercare judecata. Mi s-a încetinit procesul de a raționa printr-o absență a sensului.
Multor părți din spectacol nu le-am putut acorda sens. M-am reașezat în scaun și mi-am propus să mă concentrez pe imagine ca întreg, nu ca parte din poveste.
La final am fost impresionată.
Imaginea unui corp de om sculptat în ceară conținând multe fire de bumbac cărora li s-au dat foc a produs o foarte mare impresie asupra mea.
Am aplaudat la plecare sensul în nonsens, comicul, frumusețea, drama din viața lui Sziveri Janos.

Într-un fel, toate aceste manifestări culturale nu ne lasă să uităm. Sziveri Janos a murit la 35 de ani. Degeaba?
Să nu uităm.

Povestea greierilor

Ați auzit de povestea greierilor? Mie mi-a revenit de la Platon. Aștept un moment potrivit să i-o spun și Marei înainte de culcare, mă găsesc deja ostenită de Bela, Aurora, Cenușăreasa, Albă ca Zăpada.
O să notez aici minunata poveste, Mara mea așa alege să se exprime: Mama, dar ce spui tu e minunat!

A fost o vreme când greierii erau oameni, iar acești oameni au existat înainte să apară Muzele. La nașterea Muzelor, și odată cu nașterea lor, nașterea cântecului, unii dintre oameni s-au lăsat prinși de patima cântării încât nu s-au mai oprit. Nu au mai mâncat, nu au mai băut și s-au stins fără să-și dea seama.
Dintre aceștia s-au născut greierii. Muzele au făcut în așa fel ca să nu simtă foame, și abia născuți, să înceapă îndată să cânte, fără să mănânce, fără să bea până la ultimul ceas al vieții.
Drept răsplată, greierii mergeau la Muze și le dădeau de veste cine le cinstește cel mai mult pe pământ.
Iar Platon încheie așa povestea: Căci, dintre Muze, ele mai cu seamă, îndeletnicindu-se cu toate câte privesc cerul precum și pe zei și pe oameni, au glasul cel mai pur. Iată deci nu puține motive care ne îndeamnă să vorbim în loc să ațipim la amiază.

Aceasta a fost povestea greierilor după Platon.