Sunt într-o fază. Nu e chiar etapă, de perioadă nici nu poate fi vorba. La toamnă aș putea să vorbesc despre această perioadă, dar presimt că mă grăbesc cu afirmația. Certitudine nu am oricum.
Pot presupune că oricine citește blogul acesta intuiește măcar, dacă nu este sigur, că autoarea mustește de nemulțumiri.
Sunt veșnic nemulțumită.
Acum descriu o fixație anumită din cauza nemulțumirilor. M-a ajutat mamanu meu. Dar de cine ești tu mulțumită? Cu prietenii te cerți, cu noi te cerți(mama și sora), cu tatăl Marei te cerți etc.
Și nu s-ar fi fixat nimic, și nu m-ar fi iritat nimic, dacă nu avea sens ceea ce a spus.
Mă cert cu lumea din jurul meu, și nu este nici un sens în această atitudine. Nu schimb nimic de cele mai multe ori. Dar și cearta, ca atitudine, presupune schimbare pe viitor. După ce adorm nervii, după ce conflictul dintre eu și supra eu se aplanează, vine un moment de luciditate.
De o perioadă, în care recunosc că am practicat meditația, am foarte multe asemenea momente.
Sunt lucidă, o spun cu mândrie. Lucidă, m-am descoperit hâdă, mi-am recunoscut intenții megalomane, m-am recunoscut frumoasă. Sentimentele contrarii fac parte din cunoașterea propriei persoane. Psihicul, alunecos ca alcătuire, ca atitudine, ca funcție, deplasează și condensează foarte mult faptele noastre. Cum îți recunoști o faptă prea puțin nobilă, cum eul vine lingușitor, cu intenții bune de altfel, să justifice o faptă sau o acțiune nedemnă.
În această fază sunt, faza semnului de întrebare. Nu mă mai întreb cine sunt, deja am o idee, ci ce vreau să devin.
Mă îndoiesc de tot. Aici descriu certitudine. Aici sunt Descartes. Obiceiurilor le-am căutat sensuri. Nu am găsit, nu am dat sens. Tradiției i-am aplicat nepăsarea. Sincer, chiar nu-mi pasă de cerințele tradiției. Am rămas singură, fără determinații, fără un scop precis, aproape fără vise. Pândesc semnificațiile și sensurile. Îmi doresc o viață plină cu semnificații, dar pentru asta am nevoie să mă așez în viața mea după chipul și asemănarea mea. Chipul și asemănarea mea implică mamă, tată, soră, bunică, bunic, unchi, câteva vecine de pe aceeași stradă, câteva prietene bune, o educatoare, câțiva profesori, câțiva iubiți, câteva filme, câțiva câini, unele dealuri și Dunărea.
Cu toți acești educatori de circumstanțe încerc să mă așez acum în liniște și pace. Cu frustrări, complexe, fixații. Cu pasiuni, plăceri, satisfacții. Munca la ființă e grea, e anevoioasă și de cele mai multe ori e duplicitară. Uneori chiar noi muncim împotriva noastră. Atunci se iscă cearta, uneori boala trupului, alteori lâncezeala minții.
Cearta și lâncezeala pot fi alungate cu voință, o voință personală, dar și cu bunul simț. Uneori chiar bunul simț al celor din jurul nostru. Pentru a ne ajuta, uneori avem nevoie de oamenii din jurul nostru. Curioasă de fire, mi-am întrebat un fost prieten dacă noi ne certam atunci când formam un cuplu. Am stabilit vreo două trei certuri în câțiva ani. Pentru mine, pentru firea mea, numărul alcătuiește ceva apropiat de sensul cuvântului extraordinar. E ceva extraordinar să găsesc atât de puțină ceartă. Astfel mi-am dat seama că și omul de lângă tine îți poate ajuta și construi devenirea. Mai bun, mai puțin bun poți să fii prin alăturarea ta cu oamenii din jur care contează. De aceea unele prietenii trebuie să ia sfârșit, iar altele trebuie să se nască.
În această fază mă aflu, plină de sentimente contradictorii, mă îndoiesc de tot, de toate, pun sub semnul întrebării religia și tradiția, refuz să-mi dau determinații.
Momentan sunt singură. Nu-mi place neapărat, dar nu încerc să o alung. E o fază, o transformare.
Mă transform, chiar când scriu, mă transform.