O transformare, un spectacol

Am lăsat deoparte textele despre călătorii și despre teatru. Există un motiv întemeiat pentru o absență. După colaborarea cu Teatrul Maghiar din mai, pentru TESZT, m-am blocat.
Am scris întotdeauna cu plăcere despre spectacolele la care am participat. Tudor Gheorghe mi-a devenit un fel de carte de vizită.
Am exprimat, prin intermediul blogului, feluritele emoții pe care le-am trăit la teatru, la operă, la balet sau la concert.
Niciodată nu am simțit că aș profita de o bună credință a unui iubitor de teatru cu impresiile mele. Formulările mele căutau să transmită, dar nu mă simțeam responsabilă de ceea ce ajungea la cititor. Din mai, în urma colaborării, m-am simțit responsabilă.
O colaborare presupune încredere. Am primit încredere. Încrederea a declașant, prin puterea impresionabilității, simțul datoriei.
Mi-am achiziționat cele două volume ale lui Camil Petrescu despre teatru, Comentarii si delimitări în teatru. Nu constituie o lectură ușoară, cunosc foarte puțin despre istoria teatrului, iar din paginile pe care le-am citit am reținut că metoda istorică, prin o urmărire cronologică, nu este esențială. Se ivesc cazuri de degenerare, succesiunea istorică nu e întotdeauna cauzală, iar actul observației nu lămurește motivul fundamental al teatrului. Aproximativ cuvintele lui Camil Petrescu.
Sugerez o tehnică de lectură: dacă întregul frazei de mai sus vă sperie, lucrați cu părți din frază.
Cazuri de degenerare.
Succesiunea nu e cauzală.
Etc.
Ce este teatrul?
Aceasta este o întrebare, o preocupare, un subiect pe care s-a scris mult sau prea puțin. Eu mai adaug doar atât, teatrul nu este o artă transmisibilă, iar creația actorilor se pierde chiar atunci când se produce.
Nu scriu mai mult pe blog despre teatru, explic doar, dând câteva detalii din lectura personală, absența textelor despre piesele de teatru pe care le-am văzut. În prezent fac cercetare despre această artă pentru a mai putea scrie despre ceea ce văd pe scenă.
Intenția mea nu stă în a educa cititorul prin informații despre apariția artei dramatice, ci de a mă educa pe mine, în a perfecționa munca mea depusă în acestă direcție.
Mă simt datoare. Sunt datoare față de cei de citesc și în fața celor care mi-au acordat încredere. Acesta este motivul pentru care nu am mai scris despre piesele de teatru, deși am continuat să merg la teatru.
Am primit emoții, am experimentat diferite stări, am cercetat literatura de specialitate. În viitor revin doar cu texte îmbunătățite prin puterea de seducție a omului care-și cunoaște obiectul prezentat.

Tot în viitor nu o să mai recomand, o să las deoparte și puterea exemplului, o să încerc uimirea, uimirea cititorilor de a desprinde dintre rânduri transformările, iar orice transformare poate fi socotită spectacol.
O să dau singură spectacole plecând de la spectacole.

Iată femeia pe care o iubesc

Joi seară, după ce amiaza m-a păstrat istoric într-o sală de grădiniță povestind despre Mara mea, am mers la teatru, la o piesă după Camil Petrescu, Iată femeia pe care o iubesc. Din necunoscute motive regizorale, am fost rugați să poftim cinci minute în sala de la intrare unde se află garderoba.
M-am sprijinit pe un stâlp și am savurat acest răgaz. Am alungat amintirile trecutului, o sală de spital, contracții, un țipăt de copil, copilul meu, în urmă cu trei ani trăiam diferit ora șapte seara, și când personajul Bella Zadu a început să cânte, eu deja mă instalasem confortabil în ora mea prezentă. Studiam. Am privit nestingherită oamenii din jur, mulți tineri, multe perechi.
Ne-am căutat apoi locurile în sala de spectacol, iar eu am continuat să privesc. Am lăsat ochiul și pe flori și pe o singură floare. Oricât mă străduiesc în fiecare an să ignor acest Sfânt Valentin mi-e foarte clar că este imposibil. Și am început să fac deducții. În timpul spectacolului, în dreapta mea, am avut parte de un alt spectacol, dar la care nu am plătit bilet. Un cuplu, un tânăr cu o mai tânără, mi-au completat seara.
Pe tot parcursul piesei, tânărul a fost agitat, iar mai tânăra îl mângâia pe cap, așa cum fac eu cu Mara când e necăjită. Un motiv pentru neastâmpărul lui, un motiv comun cu mine s-a aflat într-un țipăt agasant al unui personaj de pe scenă, dar întreaga lui agitație se datora propriei lui neputințe. Fiind Sfântul Valentin, s-a lăsat târât de mai tânăra la teatru. În ziua aceasta, a celebrării dragostei, se lasă bărbatul puțin castrat, și deși mai tânăra savura piesa de teatru, un neîntrerupt sentiment de vinovăție o împingea să-și mângâie bărbatul și să se asigure printr-o întrebare redundantă: îți place?
Nu i-a plăcut. Eu pot să spun asta. Am dedus după ce am desprins de pe el mai multe gesturi. A comentat tot timpul piesei, uneori cu o nervozitate atât de vizibilă. A înjurat un personaj. Privea în jurul lui plictisit. O dată i-am zâmbit amuzată. M-am aplecat apoi puțin, locul meu a fost la etaj, avanlojă, și am privit în sală. Câți bărbați s-au lăsat târâți la teatru? Și de ce insistă femeile? De teatru te poți bucura de unul singur, chiar nu e necesar un partener.
Mai tânărul cu mai tânăra m-au tulburat puțin, mi-au picurat puțin gri în ziua mea atât de roz, dar m-am hotărât să-i fac personaje într-o viitoare carte a mea și m-am liniștit.
Oamenii pot să-și facă viața frumoasă, dar vor neapărat să aibă confirmarea jumătății, dar dacă nu există suflet pereche?
Dacă nu există suflet pereche, atunci judec că trebuie să existe trăiri perfecte. Cititorilor blogului meu le urez cât mai multe asemenea trăiri.

Leni Caler

Textul de ieri nu s-a încheiat la punct. Am pus punct, dar ieri, toată ziua, am simțit un fel de agitație emoțională.
Am încercat să-mi amintesc ce am citit eu pe filele Jurnalului lui Mihail Sebastian în facultate. Memoria mi-a redat imaginile unei săli de seminar, ale unui profesor, dar nu mi-a înapoiat nici un conținut cu transmitere de informații.
Parca n-aș fi citit cartea, de ieri mă simt o falsificatoare de lectură. O carte citită, dar cu povestea uitată mai poate fi socotită ca luată la cunoștință?
Azi consider cartea necitită.
Ieri, după ce am stabilit un nou statut pentru Jurnal, am căutat să citesc despre Leni Caler. Am găsit material pe internet și mi-a plăcut duduia. Mi-a părut și rău de ea, dar părerea de rău ar fi bine să se citească într-o notă de empatie.
Sunt, ce e drept, capricioasă, cochetă și frivolă. Dar n-am făcut niciodată ceva numai din cochetărie, capriciu, frivolitate.
Empatia se oprește la frivol, eu niciodată nu am umblat după plăceri ușoare.
Leni Caler a fost o actriță și o cântăreață care a fascinat în perioada interbelică. Fascinația publicului s-a confirmat și prin pasiunea stârnită de Leni unor personalități ale momentului, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Mihail Sebastian.
Camil Petrescu este acela care a sculptat-o intelectual, actrița având ceva al ei, dar lipsindu-i un bagaj cultural.
La bătrânețe a scris Memorii, iar paginile ei, flatante pentru ea, dar și discrete, au făcut posibilă reconstituirea unor pasiuni, confirmarea unor însușiri, gelozia lui Camil Petrescu, disperarea lui Mihail Sebastian.
La sfârșitul anilor 50, Leni Caler se exilează la Berlin.
După ce s-au scris piese pentru ea, Jocul de-a vacanța al lui Mihail Sebastian, după ce Camil Petrescu i-a dormit pe preșul ușii o noapte întreagă, după dedicații argheziene în Bilete de papagal, un ziar al epocii, Leni Caler a fost uitată într-un allegro neașteptat.
Leni Caler a fost iubită, adulată, uitată, drumul firesc al oricărei femei cochete, capricioase, frivole.
Să nu ne pară rău, am certitudinea ca Leni Caler a știu să ia toată frumusețea sufletelor care au iubit-o, iar frumusețea asta i-a alinat bătrânețea, iar ea nu a ajuns niciodată bătrână, ea doar nu a mai fost tânără.