De câteva luni fac meditație. Cum fac asta? Mă întind pur și simplu jos, pe o pătură, închid ochii și las toate gândurile să vină la mine.
Prima încercare pe care am avut-o în această direcție descrie o Dunia fetiță. Ca urmare a unui film pe care l-am experimentat senzorial, am căutat în sertarul unde ținea mamanu lumânările, am înșfăcat una, am aprins-o și m-am pus la meditat.
Secunde, atât a durat. M-am plictisit și m-am simțit caraghioasă să stau și să mă holbez la o flacără, oricât de mult atrage privirea.
A doua încercare se situează undeva prin liceu. De data aceasta ceva mai cumpătată sau doar mai educată în această direcție pe care niciodată nu am respins-o, m-am așezat și m-am străduit să nu gândesc, să mă relaxez.
Am transpirat. Oricât am încercat, gândurile se îngrămădeau, se organizau, concurau să iasă din conștiință.
Am abandonat meditația.
Am reluat-o în vara acestui an. M-am așezat fără așteptări și amuzată. Am oprit telefonul. Nu am încercat să-mi opresc gândurile, din contră, cu orice gând mergeam înainte sau înapoi. M-am dus înapoi, m-am învârtit prin griji zilnice, am ascultat zgomotele străzii și am adormit de foarte multe ori.
De două ori s-a întâmplat să mă întâlnesc în cele câteva minute de meditație cu câteva persoane. Una a fost un profesor al meu de la facultate care mi-a zâmbit dintr-un costum de arlechin și cu o pereche de ochelari fumurii.
A doua persoană, am stat cu un actor la masă. Un actor bătrân cu ochi albaștri și îmbrăcat într-o cămașă albă. I-am uitat numele.
În afara acestor experiențe curioase aș zice, doar stau întinsă în jur de 10-15 minute și 30 de minute dacă adorm.
Din vară, de când am început să-mi trăiesc oarecum altfel timpul, am început să am întâlniri la care pur și simplu închid telefonul. Telefonul reprezintă o dependență prea mare. Nu sunt multe persoane în preajma cărora fac acest lucru, să opresc telefonul, dar vă reamintesc că e un timp în care se reînvață senzația de libertate.
Iar ieri am căutat pe internet cursuri de meditație și am descoperit cursurile Vipassana. Am citit puțin, dar mi-a rămas în minte faptul că aceste cursuri presupun 9 zile de tăcere.
Tăcere. Tăcere. Tăcere. Tu cu tine 9 zile întregi. Fără telefon, fără familie, fără prieteni, doar tu.
Ce îndrăzneală, ce timp pe care să-l trăiești atât de intim cu ființa ta! Aș îndrăzni, dar oare aș face față la 10 zile fără să știu nimic de copilul meu?
Și acum am la ce să meditez când mă așez, oare maternitatea mi-a eliminat sau doar mi-a suspendat individualitatea?
10 zile, imaginați-vă 10 zile la munte în compania voastră. Hm!!! Asta e frumusețe pură.