Am reținut scena următoare dintr-un film cu Colin Firth. Personajul lui Colin Firth, un anume portretist, îi cere modelului său să nu mai vorbească deoarece îi schițează gura.
Se înțelege că acest model vorbise și vorbise, nu?
A vorbi, și a tot vorbi, ce nume poartă asemenea persoane? Locvace, guralive? Limbute?
Am auzit foarte des în copilărie vorbindu-se despre mine cu acești termeni, guralivă fată, limbut copil.
De ce vorbeam atât de mult? Motive: sunt extrem de curioasă, să-mi ascund copleșitorul sentiment de inferioritate, să exprim un entuziasm care mă acaparase.
Și azi vorbesc mult, dar locvacitatea descrie acum buchete, buchete de vorbe, nu un șir de vorbe.
Am ajuns să prefer tăcerea. Motive: evitarea unor discuții contradictorii, evitarea criticii, evitarea tendinței de a judeca.
În urmă cu o lună am asistat prin neputința de a mă îndepărta, o îmbrăcam pe Mara, la o conversație care mie îmi creștea tensiunea, iar Marei i se măriseră ochii. În acest timp căuta ochii mei pentru explicații. Ne confruntam amândouă, mamă și fiică, cu alegeri, ale mele, și deprinderi, ale ei, deprinderi care îi lipsesc deoarece eu le-am trecut cu vederea. Nu o educ pe Mara să fie fetiță, ci om, să fie esențial, subiect, privilegiu. Iar lângă noi, o mămică, pe un foarte însuflețit ton, cuvânta despre cum se poartă fetițele, cum se poartă băieții, cum se poartă între ei.
Am părăsit spațiul comun cât de repede mi-a permis dexteritatea degetelor și i-am dat Marei niște explicații pe care mă bucur că le-a acceptat fără întrebări suplimentare.
Bineînțeles că am povestit mai departe întâmplarea. Imediat ce m-am întâlnit cu o prietenă, m-am pornit cu avânt să dau mai departe impresiile mele, dar m-am oprit brusc.
Am întrebat: cum să povestesc ceva care îmi provoacă clar o neplăcere fără să judec? Căci nu vreau să judec, vreau doar să dau mai departe ceea ce am trăit.
Am stat puțin să mă gândesc.
Pot să relatez.
Spun ce s-a întâmplat fără nici o părere personală.
Situația însă nu permitea omiterea părerii personale, căci tocmai părerea mea o doream discutată cu prietena mea.
Uneori e atât de greu să nu judeci. Nici relatarea nu ajută dacă toată ființa e ultragiată.
Până la urmă am povestit, mi-am exprimat părerea, dar și părerea de rău. Nu vreau să judec. Și atunci muțești, te dai la o parte, te resemnezi și accepți că viața nu-ți trimite material uman valoros la kilogram, ci în felii foarte subțiri.
Abia atunci, probabil, începi să savurezi.
Absența telefonului schimbă valoarea timpului
De câteva luni fac meditație. Cum fac asta? Mă întind pur și simplu jos, pe o pătură, închid ochii și las toate gândurile să vină la mine.
Prima încercare pe care am avut-o în această direcție descrie o Dunia fetiță. Ca urmare a unui film pe care l-am experimentat senzorial, am căutat în sertarul unde ținea mamanu lumânările, am înșfăcat una, am aprins-o și m-am pus la meditat.
Secunde, atât a durat. M-am plictisit și m-am simțit caraghioasă să stau și să mă holbez la o flacără, oricât de mult atrage privirea.
A doua încercare se situează undeva prin liceu. De data aceasta ceva mai cumpătată sau doar mai educată în această direcție pe care niciodată nu am respins-o, m-am așezat și m-am străduit să nu gândesc, să mă relaxez.
Am transpirat. Oricât am încercat, gândurile se îngrămădeau, se organizau, concurau să iasă din conștiință.
Am abandonat meditația.
Am reluat-o în vara acestui an. M-am așezat fără așteptări și amuzată. Am oprit telefonul. Nu am încercat să-mi opresc gândurile, din contră, cu orice gând mergeam înainte sau înapoi. M-am dus înapoi, m-am învârtit prin griji zilnice, am ascultat zgomotele străzii și am adormit de foarte multe ori.
De două ori s-a întâmplat să mă întâlnesc în cele câteva minute de meditație cu câteva persoane. Una a fost un profesor al meu de la facultate care mi-a zâmbit dintr-un costum de arlechin și cu o pereche de ochelari fumurii.
A doua persoană, am stat cu un actor la masă. Un actor bătrân cu ochi albaștri și îmbrăcat într-o cămașă albă. I-am uitat numele.
În afara acestor experiențe curioase aș zice, doar stau întinsă în jur de 10-15 minute și 30 de minute dacă adorm.
Din vară, de când am început să-mi trăiesc oarecum altfel timpul, am început să am întâlniri la care pur și simplu închid telefonul. Telefonul reprezintă o dependență prea mare. Nu sunt multe persoane în preajma cărora fac acest lucru, să opresc telefonul, dar vă reamintesc că e un timp în care se reînvață senzația de libertate.
Iar ieri am căutat pe internet cursuri de meditație și am descoperit cursurile Vipassana. Am citit puțin, dar mi-a rămas în minte faptul că aceste cursuri presupun 9 zile de tăcere.
Tăcere. Tăcere. Tăcere. Tu cu tine 9 zile întregi. Fără telefon, fără familie, fără prieteni, doar tu.
Ce îndrăzneală, ce timp pe care să-l trăiești atât de intim cu ființa ta! Aș îndrăzni, dar oare aș face față la 10 zile fără să știu nimic de copilul meu?
Și acum am la ce să meditez când mă așez, oare maternitatea mi-a eliminat sau doar mi-a suspendat individualitatea?
10 zile, imaginați-vă 10 zile la munte în compania voastră. Hm!!! Asta e frumusețe pură.
Tăcerea, modalitate de cunoaștere nu tehnică de oprimare
Cel mai mult în Anglia mi-a plăcut și deja enunțul e fals. Desigur. Reformulez, mi-a plăcut foarte mult Covent Garden.
Toată experiența descrie un puternic sentiment de plăcere și satisfacție, dar nu pot încă să scriu.
Mă tot pândește, din cute de inconștient, un alt gând. Pânda a devenit chiar preocupare.
Fără nici o senzație, simțurile nu-mi descriu nici un deranj, înghit uneori în sec. Experimentez de câteva săptămâni o foarte trează conștiință. Știu că am fost folosită.
Nu există nici un conflict, afectiv și rațional am acceptat această acțiune a celorlalți. De aceea sunt puțin fixată acum pe acest înghițit în sec. De ce mai fac asta? Ce anume mă deranjează dacă oamenii s-au folosit de mine întotdeauna cu consimțământul meu?
Probabil așteptarea. Eu nu am avut așteptări de la ceilalți, dar supraeul meu, moțatul acela moralizator se face acum responsabil de o anumită dezamăgire a mea, de un disconfort sufletesc.
Am obiceiul uneori când merg pe stradă să mă opresc și să inspir de câteva ori de parcă aș fi supusă unui control medical. De fapt deruta această descrie un efect al dezordinii interioare.
E foarte greu să accepți sufletește că unii oameni s-au folosit de tine. Rațional fluieri, căci eu când vreau să fluier, fluier. Și înghiți în sec. Sentimentul acesta de neplăcere mi-l imaginez ca un fluid cu un acces total în organismul meu, un fluid cu conținut psihic care răscolește alte sentimente ale mele, și ele neplăcute, și ele neîndeplinite, și ele resturi de energie atârnând de alte energii împlinite.
Energiile împlinite cară resturile de energie ca un câine purecii în coadă. Uneori e nevoie să te așezi și să te scuturi foarte tare, și să scoți sunete. Și să spui cu voce tare niște lucruri inconfortabile pentru ceilalți. Da, eu fac asta. Nu-mi pare rău, mă simt însă foarte prost. Totuși fac asta în mod constant.
Am și o explicație. La master, unul dintre profesori m-a pus să argumentez de ce nu sunt de acord cu intervenția Statelor Unite în conflictul din Serbia. Opinia mea descrie geografia, aș fi vrut să intervină cineva din Europa, nu Statele Unite. Iar răspunsul lui, folosindu-se de o comparație, mă ajută azi foarte mult când vreau să spun lucrurilor pe nume.
Profesorul meu m-a întrebat dacă aș face ceva, eu locuind la bloc, la etajul 2, dacă în fiecare seară când ajung acasă vecinul de la parter își bate soția și copiii. Trec pe lângă, eu locuind la etajul 2, sau intervin? Contează etajul sau anumite reguli de bună purtare, de respect al individului?
Răspund sus și tare, tot ce contează pentru mine în viața este egalitatea, libertatea și drepturile omului, iar când zic om, habar nu am de categoria feminin-masculin. E problema bărbatului că își cultivă primitivismul în loc de inteligență, cum de altfel e problema femeii că își cultivă supunerea în loc de inteligență.
Sus și tare: permit oamenilor să mă folosească, nu mă deranjează rațional, înghit în sec din motiv de suflet și formulez lucruri pline de disconfort pentru cei din jurul meu.
Nu tac, nu pentru că nu știu, eu cultiv tăcerea, dar ca o modalitate de cunoaștere, ci pentru că nu vreau.
Nu vreau să tac.
Zice Dunia
Am scris mai mult despre iubire înainte să cunosc iubirea, după ce am făcut cunoștință, am muțit, nu am descoperit încă motivul.
