Cel mai mult în Anglia mi-a plăcut și deja enunțul e fals. Desigur. Reformulez, mi-a plăcut foarte mult Covent Garden.
Toată experiența descrie un puternic sentiment de plăcere și satisfacție, dar nu pot încă să scriu.
Mă tot pândește, din cute de inconștient, un alt gând. Pânda a devenit chiar preocupare.
Fără nici o senzație, simțurile nu-mi descriu nici un deranj, înghit uneori în sec. Experimentez de câteva săptămâni o foarte trează conștiință. Știu că am fost folosită.
Nu există nici un conflict, afectiv și rațional am acceptat această acțiune a celorlalți. De aceea sunt puțin fixată acum pe acest înghițit în sec. De ce mai fac asta? Ce anume mă deranjează dacă oamenii s-au folosit de mine întotdeauna cu consimțământul meu?
Probabil așteptarea. Eu nu am avut așteptări de la ceilalți, dar supraeul meu, moțatul acela moralizator se face acum responsabil de o anumită dezamăgire a mea, de un disconfort sufletesc.
Am obiceiul uneori când merg pe stradă să mă opresc și să inspir de câteva ori de parcă aș fi supusă unui control medical. De fapt deruta această descrie un efect al dezordinii interioare.
E foarte greu să accepți sufletește că unii oameni s-au folosit de tine. Rațional fluieri, căci eu când vreau să fluier, fluier. Și înghiți în sec. Sentimentul acesta de neplăcere mi-l imaginez ca un fluid cu un acces total în organismul meu, un fluid cu conținut psihic care răscolește alte sentimente ale mele, și ele neplăcute, și ele neîndeplinite, și ele resturi de energie atârnând de alte energii împlinite.
Energiile împlinite cară resturile de energie ca un câine purecii în coadă. Uneori e nevoie să te așezi și să te scuturi foarte tare, și să scoți sunete. Și să spui cu voce tare niște lucruri inconfortabile pentru ceilalți. Da, eu fac asta. Nu-mi pare rău, mă simt însă foarte prost. Totuși fac asta în mod constant.
Am și o explicație. La master, unul dintre profesori m-a pus să argumentez de ce nu sunt de acord cu intervenția Statelor Unite în conflictul din Serbia. Opinia mea descrie geografia, aș fi vrut să intervină cineva din Europa, nu Statele Unite. Iar răspunsul lui, folosindu-se de o comparație, mă ajută azi foarte mult când vreau să spun lucrurilor pe nume.
Profesorul meu m-a întrebat dacă aș face ceva, eu locuind la bloc, la etajul 2, dacă în fiecare seară când ajung acasă vecinul de la parter își bate soția și copiii. Trec pe lângă, eu locuind la etajul 2, sau intervin? Contează etajul sau anumite reguli de bună purtare, de respect al individului?
Răspund sus și tare, tot ce contează pentru mine în viața este egalitatea, libertatea și drepturile omului, iar când zic om, habar nu am de categoria feminin-masculin. E problema bărbatului că își cultivă primitivismul în loc de inteligență, cum de altfel e problema femeii că își cultivă supunerea în loc de inteligență.
Sus și tare: permit oamenilor să mă folosească, nu mă deranjează rațional, înghit în sec din motiv de suflet și formulez lucruri pline de disconfort pentru cei din jurul meu.
Nu tac, nu pentru că nu știu, eu cultiv tăcerea, dar ca o modalitate de cunoaștere, ci pentru că nu vreau.
Nu vreau să tac.