Creștem cu povești.
A fost odată ca niciodată.
Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Mama citește blând și te mângăie.
Tata citește cu voce puternică și îți permite să te cuibărești și să te simți protejată. Adormi cu gândul la a fost odată ca niciodată. Fericirea de la bătrânețe e doar o răsplată a așteptării acelei date ca nici o altă dată.

Omuleți fiind, suntem programați să iubim toată viața. Drama omului constă în neputința de a separa iubirea de partener de iubirea ca noțiune.
Crescând cu povești, și cei mai ignoranți dintre noi, așteptăm și pretindem semnificațiile conceptului de iubire. Astfel, toți partenerii ajung să se dezamăgească. Dezvoltăm atașamente și dependențe. Celălalt devine propria persoană.
Între aceste formule, începutul și sfârșitul fiecărei povești, omul descoperă că iubirea se termină sau se transformă.
Dar nu iubirea se termină sau se transformă, ci doar omul. Dar cum poți să mai faci diferența când totul pare să ne sfâșie? Durerea nu permite sensuri denotative.

Am citit ieri, întinsă leneș pe un șezlong, o nuvelă a Simonei de Beauvoir. Femeia sfâșiată a lărgit și mai mult decepția mea în oameni, în ceea ce pretind oamenii că sunt într-un cuplu. Succint, nuvela spune povestea unei căsătorii care se sfârșește. Nu compătimesc soția care a pierdut în fața amantei, nu disprețuiesc bărbatul că s-a îndrăgostit de altă femeie, am suferit însă cu amândoi în timp ce-mi luam explicațiile de pe foile cărții.

Omul se transformă, iubirea rămâne aceeași, aceeași, dar cu altă persoană. Nu poți să disprețuiești iubirea, dar nici nu poți s-o accepți prin teorii, chiar dacă sunt seducătoare ca la Platon sau Shakespeare.

Importanță ar trebui să acordăm felului în care trăim iubirea. Esențialul stă în cum. În lumea materială, palpabilă, socială, să trăim cu intensitate a fost o dată ca niciodată. În acest moment să ne permitem să fim.
Să fim tot.
Să fim simțuri.
Trăind, ne transformăm, devenim, uneori străini unul pentru celălalt, dar a fost odată ca niciodată își păstrează autenticitatea și valoarea, iar consolarea bătrâneții stă în intensitatea începutului.
Acest fapt este posibil în cuplurile care decid să rămână împreună.
Cele care aleg drumurile separate, faceți loc, trec niște oameni care au preferat iubirea și nu iubirea de partener.
Nu-i disprețuiți.
Nu aruncați cu pietre.
Cu toții trăim drame, fiecare însă alege cum să trăiască, împreună sau separat.

Ca soluție, putem să ne străduim să mai trăim și pentru noi înșine, fără a avea o nevoie de nevoia celorlalți de noi. Aici grăiește influența Simonei de Beauvoir și a nuvelei Femeia sfâșiată.

Sfâșiați suntem cu toții. Important e cum. Să alegem, să trăim, să fim, să iubim. Ce iubim? Partenerul sau iubirea?

…

Text cu final deschis.