Urmează o duminică de pomină. Femeile nu s-au născut dintotdeauna oameni

La un moment dat v-am vorbit despre distrugere, despre plăcerea desprinsă din. Rașchetarea parchetului mi-a dat prilejul să asist la un fel de devastare. Mi-am simțit obrajii calzi. Ochii au sorbit plintele desprinzându-se de perete. De la cald, la fierbințeală. La obraji mă refer. Mi-am cuprins fața cu mâinile. Fac asta uneori. Îmi iau temperatura și maschez o bucurie incomodă.

E incomod să spargi tipare și convenții. Până înveți să gestionezi. Până îți recunoști gândirea. Presupun că mulți își cunosc puterea creierului.

Ce spune asta despre tine? Spune ceva? Ce anume? Mereu schimbi ceva în apartament. Ești nemulțumită de viața ta? M-a chestionat un prieten pe whatsapp.

Ai dreptate, ar putea să aibă o semnificație în direcția identificată de tine, dar nu. Îmi cam place viața mea. M-am așezat binișor. În apartament, în relația cu Mara, în familie, cu partenerul, cu ceilalți. Schimb mereu câte ceva deoarece am devenit un extraordinar cârpaci. Lipsa unui buget generos m-a determinat să caut soluții pentru reparații fără a face un împrumut bancar. Așa am ajuns să rașchetez parchetul. Aproximativ cinci mii de euro să înlocuiesc parchetul din apartament m-au derutat pentru câteva minute.

Pe insula Thassos, în Grecia, m-am apropiat de o vitrină într-un magazin de suvenirui. I-am cerut vânzătoarei să-mi arate niște cercei. S-a îndreptat spre un rând din vitrina respectivă. Am oprit-o. No, no, I prefer them. Am semnalat cu degetul. Oh! The lady has expensive tastes.

Am, și nu o spun neapărat cu bucurie. Puțin și bun nu e aplicabil mereu. Așa m-a sfătuit tata, dar rămâne valabil în principal la mâncare și băutură. La cercei sigur nu se potrivește. Nici la parchet. Cum nu mi-am permis să pun parchet de lemn, am rașchetat vechiul parchet de lemn.

Schimb mereu ceva în apartament pentru a-l aduce la decență. În mare parte am reușit. De fiecare dată când ies pe ușă mă opresc. Privesc peste umăr și zâmbesc. Ce frumos e la mine acasă! Chiar este. Apartamentul sunt eu într-un buget limitat. Lipsește biblioteca, acea încăpere ideală protejată până la nebunie și distrugere în Orbirea lui Canetti, pereți de jos până sus acoperiți de cărți, două niveluri, scara, dar am rafturi cu cărți. Orbirea de Canetti stă pe raft lângă Facla în ureche de Canetti. Îmi place Canetti. Mi-a dat și un nume de fată, Veza, respins de tatăl Marei. Mara a fost Veza pentru scurt timp în capul meu.

Parchetul e rașchetat, dar plintele sunt noi. Plinte albe, de lemn cu o forță estetică incredibilă. Au schimbat fața apartamentului.

Distrug și construiesc. Arunc și înlocuiesc. Cârpesc. Urmează balcoanele de renovat. Altă distrugere, altă construcție.

Dacă locuiți într-un apartament dintr-un bloc ridicat prin anii 80, atunci am o sugestie. Nu vă grăbiți să scăpați de parchetul vechi. E lemn. Lemnul rezistă zeci de ani, e natural și ușor de întreținut. Reduce riscul alergiilor la praf. Este un bun izolator termic. Lipa lipa desculț pe podea. Mă opresc. Nu fac reclamă la dușumele.

O să mă opresc de tot. Pare inutilă poliloghia despre parchet când urmează o duminică de pomină. O să notez ce am decis. Merg la vot ca de fiecare dată. E o datorie sacră. O femeie s-a aruncat în fața cailor pentru a atrage atenția regelui asupra situației celeilalte jumătăți din populația pământului. Despre Anglia e vorba. Emily Davison e numele femeii. Căutați. Femeile nu s-au născut dintotdeauna oameni.

O să ies la vot. Nu pot să votez nici un candidat. Nici unul nu spune nimic despre mine. Mă scârbește prezentarea lor. Mă înfricoșează lipsa lor de abilitate politică. Mă simt orfană social, economic și politic.

O să-mi anulez votul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Lichea? Nu, lichele. Toți suntem vinovați

În programul zilei de azi, dacă nu ai ceva de comentat despre politică, pare că nu interesează pe nimeni. Mă întreb, gândul cafelei de dimineață a lipsit? Ceașca, ușoară și plăcută la atingere datorită căldurii și mirosului ademenitor, a fost înlocuită de vomă imaginară?

M-am așezat la masa de la bucătărie și am citit titlurile. Ne-am întors în 1990. Nu, ne-am întors în 1989. Lichea. Hoti. Liviu Dragnea. Înjurături, înjurături, înjurături, înjurături, înjurături, înjurături. Varianta online a Dicționarului explicativ român prezintă lichea ca fiind cuvântul zilei. Lângă, fotografia lui Sorin Grindeanu.

După jumătate de oră de belit ochii, am lăsat telefonul deoparte și m-am întrebat ce este în neregulă cu mine. Nu mă simt revoltată, nu mă simt trădată, nu mi-e frică de o prăbușire închipuită în primii ani după regimul Ceaușescu, nu vreau să părăsesc țara. Ce naiba am?

O să vă răspund și o să-mi răspund.

Nu descriu furia deoarece datoria mea față de țară am îndeplinit-o. Am mers la vot. Data trecută am votat Partidul ecologist. Nu cred în Klaus Iohannis, nu am crezut în Victor Ponta. Nu am nici o simpatie politică. Îmi lipsește noblețea omului politic, preocuparea prin excelență, după Aristotel, a individului.

Cred cu tărie în decență și bun simț. A înjura conducătorii politici, corupți sau nu, mă dezgustă. Copiii lui Ponta rămân niște copii, iar ura mă îndepărtează. Mă opun lui Freud. Nu cred că înjurăturile pun bazele civilizației. Cuvintele urâte ne reîntorc într-o stare primitivă. De asta îmi este frică, de o reluare a unui trai străvechi.

Textul meu vine cu o perspectivă umanistă. Nu renunț la a crede în rațiunea umană. Iar poporul, prin cetățean, să nu mai arate cu degetul conducătorii. Oamenii ăia sunt produsul educației românești. Aceia care se împotrivesc azi, dar înjură și atacă persoana sunt mai bine educați? Atacul la persoană reprezintă o strategie. Nu am știut, dar așa este, am mai citit o carte și am descoperit în paginile ei tehnici, metode și strategii de a avea mereu dreptate.

Căutăm vinovați? Conducătorii sunt vinovați? Liviu Dragnea? NU.

Toți suntem vinovați. Și oamenii din Teleorman, și aceia care au votat PSD, și aceia care nu au votat. În primul rând pentru că suntem niște needucați și pretindem de la alții ceea ce noi nu oferim.

Vrem o țară ca afară?

Începeți cu educația, iar educația începe în primii ani de viață, nu în școală. Ce îți înveți copilul în primii ani de viață?

Azi îi învățăm că Liviu Dragnea e vinovat. Noi suntem fără de pată.

Foto: Adrian Oncu

Crimeea la o cană de ceai

Aș paria cu oricine că nu ar putea să ghicească despre ce va fi textul de azi. Mărturisesc că nici mie nu mi se revelă până acum câteva minute.
Ce se întâmplă în aceste câteva minute?
Purtai o conversație la telefon unde pusei câteva întrebări, iar apoi ascultai.
Dar prefer să încep povestea ante conversația telefonică.
De dimineață, cu cana fierbite de ceai în mâna dreaptă, suflând ușor să nu pierd picătură din licoarea mea magică, mă așezai la calculator răsfoind blogul lui Vladimir.
Cu lentilele aburite de la ceai, șimții cum subiectul textului lui îmi înfierbântă obrajii. Dar subiectul? Care e subiectul?
Răbdare, răbdare.
Subiectul: Crimeea.
Crimeea, un subiect cu reprezentare și desfăsurare. Lucian Boia, Aristotel și profesorul meu de istorie își făcură instant apariția în memoria mea.
După o cercetare superficială pe google, după textul lui Vladimir, mă lasai puțin pe spătarul scaunului. Îmi picară ochii pe hartă. Unde e Crimeea?
Și dacă ar fi să adopt o poziție, dacă m-ar interesa, m-ar stimula într-un fel politica și interesele ei, ce tabără aș alege?
Să fiu cu rușii?
Să fiu cu ucrainienii?
În momentul acela realizai că e nevoie să dau un telefon, să aud o părere personală, susținută, urmărită, trăită oarecum prin investirea cu importanță.
Astfel, tatăl meu primi în loc de bună dimineața, un ce faci, care e treaba cu Crimeea?
15 minute ascultai, iar la final, înainte de la revedere notai pe un bilețel: un Al Treilea Război Mondial care nu e vizibil, se poartă diplomatic și pe zone.
Acum, credeți sau nu, pentru mine subiectul, desfășurarea lui în activitățile mele zilnice stârni râsul.
Îmi cer scuze.
Îmi cer scuze acelor oameni care luptă pentru această cauză, dar eu oricât m-aș strădui, și mă străduiesc uneori, nu pot descrie omul aristotelic cu preocupări superioare. Îi lăsai scris și lui Vladimir.
Tot de pe blogul lui Vladimir îmi este cunoscut procurorul general al Republicii Crimeea, Natalia Poklonskaya.
Atașez și o fotografie cu ea, mi-e drag chipul ei pe care azi îl zării întâia oară. Și dragile mele femei, are 34 de ani.

NataliaPoklonskaya